Mihai Şora, la aniversară

Pe 7 noiembrie 2011, Mihai Şora a împlinit 95 de ani.

Am decis să-l caut dintr-un îndemn lăuntric, trezit între altele de frumoasa caracterizare pe care i-o făcuse cândva Nicolae Steinhardt, care-l numise „acest mare singuratic al culturii române“. Aflat în căutarea propriului meu „Păltiniş“, simţisem că drumul urma să mă ducă nu pe culmile vreunui „munte vrăjit“, ci tocmai în mijlocul unei metropole agitate, într-o miraculoasă Castalie, departe de zgomotul şi furia lumii de atunci. Avea să fie insula mea de libertate, descoperită cu mai bine de două decenii şi jumătate în urmă. Ea se afla pe str. Jules Michelet.

Pe ea am păşit într-o luminoasă dimineaţă de septembrie, când am sunat timid la uşa sa, după ce înconjurasem nervos cu câteva zile mai înainte clădirea în care locuieşte şi astăzi. Mi-a răspuns cu un zâmbet cald şi generos, pe care nu l-am uitat de atunci încoace şi care a însoţit mai toate întâlnirile noastre săptămânale din acei ani. Când am intrat în apartamentul său primitor şi plin de cărţi, o lume întreagă mi s-a deschis şi voci noi au început să-mi vorbească dintr-un univers nebănuit. Aşa am devenit „contemporan“ cu lumea în care s-a născut, în urmă cu ‘95 de ani, cu generaţia de aur alături de care a crescut, cu profesorii mari pe care i-a avut (de la Nae Ionescu până la Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu).

Tânărului neşlefuit care eram atunci, dezorientat şi aflat în căutarea unei vocaţii, i-a oferit nu o listă de lecturi obligatorii, ci o invitaţie la dialog, de la egal la egal. În ani de restrişte, în care adevăratele modele culturale erau puse la index, m-a îndemnat să citesc filosofie, istorie şi economie, îndrumându-mi cu discreţie paşii către gânditori şi scriitori care îi marcaseră tinereţea, de la Husserl, Descartes, Pascal şi Simone Weil, la Buber, Kierkegaard, Péguy, Claudel şi Goethe. Pe toţi aceştia şi pe mulţi alţii, unii dintre ei intruvabili la vremea aceea, am apucat să-i citesc din biblioteca sa fără de pereche, adusă din Franţa cu vaporul, în anul de graţie 1948. Cărţile pe care le avea în dublu exemplar (şi pe care le ocheam cu nesaţ, la fel ca Dan Arsenie) mi le dăruia cu generozitate. Aşa am învăţat de la el să preţuiesc Franţa şi cultura ei carteziană şi tot astfel am ajuns să-i traduc pe Husserl şi Buber la încurajarea lui.

Dialogurile noastre nu rămâneau însă niciodată cantonate într-un univers pur livresc. Omul în carne şi oase mă fascina la fel de mult precum filosoful neîntinat de lumea în care trăia. Cu el m-am plimbat adesea pe străzile agitate ale Bucureştiului, îl însoţeam uneori la cumpărături în Piaţa Amzei sau în alte „curse“ mai mult sau mai puţin mondene. Şi tot cu el am petrecut două sejururi de neuitat la Mănăstirea Suceviţa (în toamna lui 1987 şi 1988). Îmi amintesc şi astăzi o plimbare tainică în prag de seară în jurul bisericii, când lumina apusului se îngemăna misterios cu albastrul şi verdele frescelor naosului, emanând o strălucire feerică „încununată de lumina covârşitoare a bucuriei de a fi“ (plimbarea a fost urmată de o cină „de post“ în trapeza mănăstirii, un adevărat festin rabelaisian, încheiat cu clătite cu dulceaţă cum n-am mai mâncat de atunci încoace…).

Prin propriul său exemplu, mi-a reamintit mereu că lecturile nu sunt nimic, dacă nu te ating în străfundul sufletului şi dacă nu se fac una cu sângele tău. M-a învăţat că cel mai important şi cel mai greu lucru e să fii „atent“ şi prezent la miracolul lumii din jurul tău şi, mai ales, să fii deschis şi disponibil faţă de aproapele tău, care trebuie să devină mai întâi „tu“, pentru ca apoi să poţi deveni la rândul tău un „eu“ în adevăratul sens al cuvântului. M-a îndemnat să lupt clipă de clipă pentru a-mi împlini destinul şi umple locul în care mă aflu, pentru a nu lăsa pe alţii să vorbească în numele meu, pentru a nu mă lăsa cotropit de exigenţele orizontalei şi ale specializării extreme. Din scrierile lui, trei au fost temele care m-au marcat profund: „ataşamentul detaşat“, speranţa şi autenticitatea („Problema omului: cum să trăiască asemeni unui arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om“).

Nu a căutat niciodată discipoli pe care să-i „mântuiască“ prin cultură, dar s-a înconjurat mereu cu prieteni tineri pe care i-a încurajat să-şi găsească propriul lor drum. Exemplul său etic a fost tonifiant într-o lume aflată în derivă necontrolabilă. Când, după 1989, am făcut cu toţii primii paşi pe calea societăţii deschise, ne-a oferit prin propriul său angajament civic şi politic un exemplu luminos de dedicaţie faţă de binele comun. Celor obosiţi sau rătăciţi în labirintul libertăţii le-a reamintit mereu, cu graţie şi discreţie, că „lumea este extraordinar de frumoasă, un miracol continuu, pe care noi, în microscopurile urmărite cu înverşunare, îl uităm, absorbiţi de înaintarea spre utilitate“.

Cel al cărui portret am încercat să-l schiţez în rândurile de mai sus a împlinit de curând 95 ani. Numele lui este Mihai Şora şi mi-e tare dor de el. Ca să-mi alin nostalgia, voi ridica din depărtare în cinstea sa un pahar de şampanie, cântând, precum odinioară unul dintre poeţii săi preferaţi: „Ah, ce sare, ah, ce sare / Şi ce apă e în mare!“. Şi îi voi ura, din partea adolescentului ce i-a trecut pragul într-o luminoasă dimineaţă de septembrie, La Mulţi Ani, domnule Şora! //