Pe aceeași temă
Reuniunea NATO, la nivel inalt, la Bucuresti, din primavara acestui an, a confirmat si a precizat tendintele principale ale politicii Aliantei Euro-Atlantice: extinderea spre Rasarit a democratiei si a valorilor ei constitutive, conditie indispensabila consolidarii pacii la scara mondiala si abordarii in comun a masurilor de ordin general, stringente, impuse de stadiul actual al civilizatiei. Summit-ul a manifestat categoric mentinerea initiativei in aria puterilor democratice si a indicat directiile de desfasurare a acesteia. Incarcatura semnificativa, in aceasta privinta, a avut prezenta presedintelui SUA in Croatia - indiciu al fazei avansate de integrare in Alianta Nord-Atlantica a Peninsulei Balcanice, cap de pod spre Orientul Apropiat si Mijlociu - si pe tarmul Marii Negre, in perspectiva cooptarii in Alianta a tarilor riverane, aflate inca in afara ei. In etapa actuala, principalul antagonism la scara mondiala continua sa decurga din opozitia indarjita a Rusiei fata de expansiunea NATO in fostul sau spatiu imperial de care continua sa fie legata prin vaste interese si puternice nostalgii. Nemultumire profunda a provocat la Moscova si perseverenta Aliantei occidentale in hotararea de a instala scutul antiracheta in Europa Centrala, destinat sa acopere intregul spatiu cuprins sub aripa protectoare a NATO. Functia declarat defensiva a scutului nu e de natura sa domoleasca aprehensiunile Kremlinului, constient de impactul puternic al acestui nou instrument militar asupra raportului de forte la scara mondiala.
La manifestarile iritate si repetate ale nostalgiei conducerii din Kremlin pentru fostul ei spatiu vital, reprezentantul SUA la NATO a raspuns, de curand, exprimand dezideratul de a putea saluta, intr-o buna zi, intrarea Rusiei insesi in alianta democratiilor, fireste, dupa prealabila adaptare a sistemului ei de guvernare la principiile libertatii, ale pluralismului si ale drepturilor omului. Propunerea, care in conditiile actuale ar putea sa para o ironie - sugestia a fost facuta prima oara de insusi Vladimir Putin, dar, evident, in alta viziune - este, totusi, in perspectiva evolutiilor inevitabile, una dintre optiunile istorice posibile sau chiar probabile. Cu atat mai mult, cu cat astazi e din ce in ce mai deschis recunoscuta incapacitatea ONU, organ de coordonare a relatiilor internationale creat la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, de a mai face fata realitatilor lumii contemporane si necesitatea ca functiile acestei institutii desuete sa fie preluate de NATO.
Reactia conducerii din Kremlin fata de extinderea influentei Aliantei atlantice, in fosta ei arie de hegemonie si chiar in spatiul imperial rus, a ramas categoric negativa, fara insa a atinge punctul de ruptura. Prezenta la Bucuresti a presedintelui Putin, dupa ezitari prelungite, a semnalizat limitele puterii ruse, care a dat indarat in fata perspectivei unei eventuale rupturi a contactului politic cu adversarul ei principal, NATO. Dar, desi limitata la sfera actiunilor diplomatice si declarative, tendinta conducerii ruse de a ingradi expansiunea Occidentului in Rasaritul Europei a generat, totusi, o contraofensiva remarcabila, aflata in plina desfasurare. Reactia rusa beneficiaza de un sir de conditii favorabile, cel putin pe termen scurt si mediu.
Aviditatea frenetica a pietei mondiale dupa sursele de energie traditionale - gaze si petrol -, produse furnizate in mari cantitati de subsolul rus si valorificate la preturi in crestere vertiginoasa, a oferit conducerii din Kremlin un excelent mijloc de putere si de presiune la scara internationala pe care, evident, il foloseste cu dibacie in scopurile politicii sale. Impactul international al actiunii externe ruse este potentat de slabiciunea congenitala, nedepasita inca, a unei Europe in permanenta gestatie, si de incertitudinile viitorului curs al politicii SUA, dupa incheierea apropiata a mandatului presedintelui George W. Bush. Imbinarea dintre increderea in fortele proprii, partial recastigata datorita boom-ului energetic, si fisurile percepute in frontul occidental, a oferit diplomatiei ruse un spatiu de manevra pe care l-a exploatat asiduu in ultimele saptamani, pe spatii intinse, din Asia Centrala la Pekin si de aici la Paris si Berlin. Consolidat prin recenta apropiere de China - declarativ o noua alianta -, Kremlinul s-a indreptat apoi spre Apus, unde si-a trimis emisarii cei mai autorizati, pe noul prim-ministru, Vladimir Putin, si pe noul presedinte, Dmitri Medvedev, in scopul slabirii coeziunii Aliantei atlantice si indeosebi a legaturii dintre Europa si SUA, tel traditional al politicii externe sovietice, inca de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial si pana astazi.
Oricat de favorabile, in perspectiva imediata, conjuncturile create de factori cu actiune limitata in timp, nu au si capacitatea de a devia durabil cursul istoriei determinat de factorii permanenti. Puterea Rusiei - oficial Federatia Rusa - este subminata de o contradictie structurala cu adanci radacini istorice, dar cu caracter, astazi, existential, in acceptia deplina a cuvantului: contradictia dintre caracterul retardatar al societatii ruse - de la economie la forme de organizare politica si, nu in ultimul rand, la mentalitati - si imperativul innoirii rapide, dupa modelul societatilor celor mai avansate, care si-au intemeiat dezvoltarea pe principiul libertatii si pe toate implicatiile acestuia in viata sociala. Pentru a progresa efectiv, organic, lumea rusa are nevoie de aplicarea consecventa a modelului de societate pe care l-a respins vreme indelungata si caruia a vrut sa-i substituie, la scara mondiala, propriile sale valori, deduse din conceptia comunist-totalitara. Foarte tarziu si doar sub apasarea ruinelor provocate de seismul istoric in care s-a prabusit URSS, factorii de conducere ai Rusiei au inteles ca libertatea e nu numai o sursa de umanizare a vietii sociale, ceea ce, fara indoiala, nu e preocuparea lor de capetenie, dar si, prin roadele ei, un factor esential de putere, de afirmare in ierarhia mondiala a puterilor.
Deocamdata, insa, in Rusia se manifesta precumpanitor reactia autocrat-imperiala, pe directia traditionala a istoriei ruse. Conducerea rusa, sub Vladimir Putin, s-a indepartat de la traiectoria spre care parea sa se indrepte sub predecesorul sau, Boris Eltin, si s-a reintegrat in marea traditie a autocratiei ruse, cea tarista si cea sovietica, cu manifestarile interne si externe corespunzatoare. Pe plan intern, represiunea tinde sa inabuse germenii de libertate cu greu dezvoltati in solul neprielnic al trecutului rus: libertatea de exprimare si disidenta politica sunt urmarite cu cele mai aspre masuri, inclusiv suprimarea fizica, economia a revenit sub controlul puterii politice sau al grupurilor de interese dependente de aceasta. Sub apasarea sistematica a represiunii patronate de Putin, glasnost-ul (transparenta) lui Gorbaciov tinde sa se scufunde intr-o noua densa opacitate. In plan extern, predomina efortul de recuperare a vechilor pozitii imperiale ruse - "primul cerc", in Caucaz, Ucraina si Moldova, unde, incalcand obligatii asumate, guvernul de la Moscova intervine politic, inclusiv amenintarile cu forta armata. Si in cel de "al doilea cerc", cel imperial sovietic - tarile foste satelite din Europa, si nu in ultimul rand in Romania -, conducerea de la Moscova foloseste toate mijloacele la indemana pentru a-si consolida influenta si a submina integrarea euro-atlantica a acestor tari. Cu resursele materiale sporite de care dispune, Kremlinul isi ofera luxul de a consolida coloana a cincea din aceste tari, ramasitele devotate ale structurilor politice instaurate la conducere in zilele de maxima putere a URSS.
De curand, Mihail Gorbaciov, pentru a veni in ajutorul actualilor conducatori din Kremlin, in dialogul lor cu Occidentul, care, potrivit lui, conditioneaza prea riguros cooperarea cu Rusia de desprinderea acesteia din tiparele de organizare totalitara, le amintea interlocutorilor occidentali ca "nu poti merge inainte daca privesti indarat". Observatia, neindoielnic exacta, ar trebui insa supusa cu prioritate reflexiei actualilor conducatori ai Rusiei.
Represiune si imperiu contra modernizare si progres, aceasta e, succint formulata, alternativa intre termenii careia are de ales conducerea sovietica. Confruntati cu aceasta necrutatoare alternativa intre apasatoarea mostenire a istoriei si imperativul stringent al prezentului si al viitorului, conducatorii rusi ezita inca, iar ezitarea lor se manifesta prin semnalele contradictorii emise de la Kremlin. Libertate larga, pluralism, democratie si justitie demna de acest nume sunt fagaduite generos in declaratiile de intentii, indeosebi cele ale actualului presedinte al tarii, pentru a fi apoi ingradite, in limite compatibile cu mentinerea puterii in mainile structurilor mostenite din trecut si ale grupurilor de interese economice dezvoltate la umbra lor. Amprenta trecutului imperial e mai evidenta inca in sfera relatiilor externe, unde conducerea rusa se straduieste sa-si mentina dominatia asupra unora dintre popoarele subjugate de tarism sau comunism, in ciuda obligatiilor asumate la nivel international. Indarjire explicabila, dar care, departe de a rezolva problema fundamentala a societatii ruse si a viitorului ei, o complica si mai mult, reducand considerabil impactul masurilor modernizatoare proclamate. Timpul pierdut se va razbuna necrutator, sanctiune inevitabila in conditiile lumii de astazi, care nu favorizeaza temporizarea.
In vremea cand fortele militare germane incepusera sa cedeze teren pe frontul de Est, dupa Stalingrad, remarcabilul propagandist, care a fost dr. Joseph Goebbels, a gasit o abila formula de acoperire a infrangerilor si a pierderilor de teren, invocand motivele tactice: "din motive tactice, trupele Reich-ului s-au retras pe pozitii dinainte stabilite...". Un acut observator contemporan a facut, in presa vremii, urmatoarea remarca pe marginea comunicatelor elaborate de ministrul propagandei Reichului: "Dr. Goebbels face tak-tik, dar ceasul istoriei face tik-tak". Ceasul istoriei e astazi foarte inaintat fata de inapoierea istorica a Rusiei. O constata nu numai observatorii straini, dar si cei mai avizati specialisti rusi. De curand, Gheorghi Malinedtsky, director adjunct al Institutului de Matematica Aplicata, a afirmat, intr-una dintre gazetele centrale din Moscova, ca "veniturile din vanzarea petrolului si a gazului nu vor avea darul sa salveze Federatia Rusa, dupa cum stocurile masive de arme nucleare nu au putut salva Uniunea Sovietica". "Preturile mari ale petrolului i-au indemnat pe multi sa creada ca nu mai e nevoie sa intreprinda si altceva", desi - avertizeaza oamenii de stiinta -, "Rusia aluneca tot mai mult spre coada tarilor avansate". In vremea conducerii lui Gorbaciov, un alt academician din sfera stiintelor exacte propunea ca unica solutie de salvare pentru tara sa "calea tehnologica". "Numai un efort urias la scara intregii tarii ar putea asigura astazi - afirma primul autor citat - trecerea la societatea postindustriala, bazata pe inovatie, fara de care productia rusa va ramane necompetitiva", situatie in care perspectivele tarii apar dezastruoase, in termeni istorici foarte scurti. Educatia orientata spre inovatie, intr-un context de competitie stimulatoare, este, potrivit acelorasi surse, singura iesire dintr-un impas previzibil, cu consecinte dezastruoase, intre care figureaza si un nou val de dezintegrare teritoriala a tarii.
Recunoscand inevitabilitatea globalizarii, dar incercand sa salveze cat mai mult din mostenirea imperial-autocratica a istoriei ei, Rusia pledeaza, prin vocea noului ei presedinte, pentru o varianta originala, pluricentrista, a organizarii globale. Recent enuntata, teza conducerii ruse vadeste, inca o data, dificultatea adaptarii imperiului dezmembrat la conditiile modernitatii.
Deocamdata, conducerea Rusiei pare inca victima iluziei ca poate impaca modernizarea cu traditia imperiala. Neindoielnic, viitorul o va smulge din aceasta iluzie. Oricum insa, optiunea Rusiei - fie integrare neconditionata in sistemul de valori al civilizatiei moderne, fie opozitie fata de globalizarea democratica - va influenta masiv evolutia situatiei internationale in anii urmatori.
A treia piesa a caleidoscopului international, in ordinea importantei imediate, e fundamentalismul islamic, organizat fie in retele teroriste, fie in structuri statale dintre care, la loc de frunte, se situeaza Iranul. Telul imediat al fundamentalismului in actiune este castigarea, pentru cauza proprie, a ansamblului lumii islamice, preludiu probabil al djihadului (= razboiul sfant) impotriva civilizatiilor rivale. Infruntarea principala intre democratia in proces de globalizare si fundamentalism se desfasoara in Orientul Mijlociu. Arma principala a luptei subterane a fundamentalismului este fanatismul sinucigas, arma primitiva, dar extrem de eficace, mai ales in perspectiva inzestrarii sale cu mijloace de distrugere in masa. La nivel statal, fundamentalismul are in Iran, tara angajata deschis in cursa inarmarii nucleare, exponentul sau principal. De curand, presedintele SUA a subliniat imperativul democratizarii Orientului Mijlociu, evolutie pe care o considera esentiala pentru infaptuirea ordinii democratice mondiale. Rusia ezita intre avantajul oferit de implicarea SUA intr-un conflict care promite sa-i lase spatiu de manevra mai larg pe plan extern - de aici sprijinul acordat mai mult sau mai putin fatis Iranului - si primejdia activarii fundamentalismului islamic in propriul ei spatiu.
De evolutia raporturilor dintre cei trei factori activi proeminenti ai dinamicii internationale - NATO, in avangarda globalizarii democratice, Rusia si fundamentalismul islamic, opuse acestei initiative dominante - depinde, in viitorul previzibil, structurarea puterii la nivel planetar. Intr-una dintre cuvantarile sale recente, candidatul partidului democrat la presedintia SUA, adept al unor mari schimbari in politica interna si externa a tarii sale, a declarat emfatic: "Vom schimba Statele Unite si vom schimba lumea". Declaratie retorica, dar care tradeaza prezenta, in stratul sau fundamental de idei, a convingerii ca tara sa e inevitabil angajata in procesul transformarii democratice a lumii, pe directia impusa de cursa globalizarii. Dar, atata timp cat actioneaza forte antagoniste in aceasta faza avansata a cursei globalizarii, istoria nu si-a spus inca ultimul cuvant, iar caleidoscopul istoriei continua sa se roteasca.
