Caleidoscop international in epoca globalizarii (VI)

Reuniunea NATO, la nivel inalt, la Bu­cu­resti, din primavara acestui an, a con­fir­mat si a precizat tendintele principale ale politicii Aliantei Euro-Atlantice: extin­de­rea spre Rasarit a democratiei si a valo­ri­lor ei constitutive, conditie indispensabila consolidarii pacii la scara mondiala si abordarii in comun a masurilor de ordin ge­neral, stringente, impuse de stadiul ac­tual al civilizatiei. Summit-ul a manifestat categoric mentinerea initiativei in aria pu­te­rilor democratice si a indicat directiile de desfasurare a acesteia. Incarcatura sem­nificativa, in aceasta privinta, a avut prezenta presedintelui SUA in Croatia - in­diciu al fazei avansate de integrare in Alianta Nord-Atlantica a Peninsulei Bal­ca­nice, cap de pod spre Orientul Apropiat si Mijlociu - si pe tarmul Marii Negre, in perspectiva cooptarii in Alianta a tarilor riverane, aflate inca in afara ei. In etapa ac­tuala, principalul antagonism la scara mondiala continua sa decurga din opo­zi­tia indarjita a Rusiei fata de expansiunea NATO in fostul sau spatiu imperial de care continua sa fie legata prin vaste in­te­re­se si puternice nostalgii. Nemultumire pro­funda a provocat la Moscova si perse­ve­renta Aliantei occidentale in hotararea de a instala scutul antiracheta in Europa Cen­trala, destinat sa acopere intregul spatiu cuprins sub aripa protectoare a NATO. Functia declarat defensiva a scu­tu­lui nu e de natura sa domoleasca apre­hen­siunile Kremlinului, constient de im­pac­tul puternic al acestui nou instrument militar asupra raportului de forte la scara mondiala.

La manifestarile iritate si repetate ale nos­talgiei conducerii din Kremlin pentru fostul ei spatiu vital, reprezentantul SUA la NATO a raspuns, de curand, expri­mand dezideratul de a putea saluta, intr-o buna zi, intrarea Rusiei insesi in alianta democratiilor, fireste, dupa prealabila adap­tare a sistemului ei de guvernare la principiile libertatii, ale pluralismului si ale drepturilor omului. Propunerea, care in conditiile actuale ar putea sa para o ironie - sugestia a fost facuta prima oara de in­­susi Vladimir Putin, dar, evident, in alta vi­ziu­ne - este, totusi, in perspectiva evolu­tii­lor inevitabile, una dintre optiunile isto­rice posibile sau chiar probabile. Cu atat mai mult, cu cat astazi e din ce in ce mai deschis recunoscuta incapacitatea ONU, organ de coordonare a relatiilor interna­tio­nale creat la sfarsitul celui de al doilea raz­boi mondial, de a mai face fata realita­ti­lor lumii contemporane si necesitatea ca functiile acestei institutii desuete sa fie pre­luate de NATO.

Reactia conducerii din Kremlin fata de ex­tinderea influentei Aliantei atlantice, in fosta ei arie de hegemonie si chiar in spa­tiul imperial rus, a ramas categoric ne­ga­tiva, fara insa a atinge punctul de ruptura. Prezenta la Bucuresti a presedintelui Putin, dupa ezitari prelungite, a semna­li­zat limitele puterii ruse, care a dat indarat in fata perspectivei unei eventuale rupturi a contactului politic cu adversarul ei prin­ci­pal, NATO. Dar, desi limitata la sfera ac­tiu­nilor diplomatice si declarative, tendinta conducerii ruse de a ingradi expansiunea Occidentului in Rasaritul Europei a ge­ne­rat, totusi, o contraofensiva remarcabila, aflata in plina desfasurare. Reactia rusa beneficiaza de un sir de conditii fa­vo­ra­bile, cel putin pe termen scurt si mediu.

Aviditatea frenetica a pietei mondiale dupa sursele de energie traditionale - gaze si petrol -, produse furnizate in mari can­titati de subsolul rus si valorificate la pre­turi in crestere vertiginoasa, a oferit con­ducerii din Kremlin un excelent mijloc de putere si de presiune la scara inter­na­tio­nala pe care, evident, il foloseste cu dibacie in scopurile politicii sale. Impactul international al actiunii externe ruse este potentat de slabiciunea congenitala, nede­pa­sita inca, a unei Europe in permanenta gestatie, si de incertitudinile viitorului curs al politicii SUA, dupa incheierea apropiata a mandatului presedintelui George W. Bush. Imbinarea dintre increderea in forte­le proprii, partial recastigata datorita boom-ului energetic, si fisurile percepute in frontul occidental, a oferit diplomatiei ruse un spatiu de manevra pe care l-a ex­ploa­tat asiduu in ultimele saptamani, pe spatii intinse, din Asia Centrala la Pekin si de aici la Paris si Berlin. Consolidat prin re­centa apropiere de China - declarativ o noua alianta -, Kremlinul s-a indreptat apoi spre Apus, unde si-a trimis emisarii cei mai autorizati, pe noul prim-ministru, Vla­dimir Putin, si pe noul presedinte, Dmitri Medvedev, in scopul slabirii coe­ziu­nii Aliantei atlantice si indeosebi a lega­turii dintre Europa si SUA, tel traditional al politicii externe sovietice, inca de la sfar­situl celui de al doilea razboi mondial si pana astazi.

Oricat de favorabile, in perspectiva ime­diata, conjuncturile create de factori cu actiune limitata in timp, nu au si capa­ci­tatea de a devia durabil cursul istoriei determinat de factorii permanenti. Pu­te­rea Rusiei - oficial Federatia Rusa - este sub­­minata de o contradictie structurala cu adanci radacini istorice, dar cu carac­ter, astazi, existential, in acceptia deplina a cuvantului: contradictia dintre caracterul re­tardatar al societatii ruse - de la eco­no­mie la forme de organizare politica si, nu in ultimul rand, la mentalitati - si impe­ra­ti­vul innoirii rapide, dupa modelul socie­ta­tilor celor mai avansate, care si-au inte­me­iat dezvoltarea pe principiul libertatii si pe toate implicatiile acestuia in viata so­cia­la. Pentru a progresa efectiv, organic, lumea rusa are nevoie de aplicarea con­sec­venta a modelului de societate pe care l-a respins vreme indelungata si ca­ruia a vrut sa-i substituie, la scara mon­dia­la, propriile sale valori, deduse din con­cep­tia comunist-totalitara. Foarte tarziu si doar sub apasarea ruinelor provocate de seismul istoric in care s-a prabusit URSS, factorii de conducere ai Rusiei au inteles ca libertatea e nu numai o sursa de uma­ni­zare a vietii sociale, ceea ce, fara indo­iala, nu e preocuparea lor de capetenie, dar si, prin roadele ei, un factor esential de putere, de afirmare in ierarhia mon­dia­la a puterilor.

Deocamdata, insa, in Rusia se mani­festa precumpanitor reactia autocrat-im­periala, pe directia traditionala a istoriei ruse. Conducerea rusa, sub Vladimir Pu­tin, s-a indepartat de la traiectoria spre care parea sa se indrepte sub prede­ce­so­rul sau, Boris Eltin, si s-a reintegrat in ma­rea traditie a autocratiei ruse, cea tarista si cea sovietica, cu manifestarile interne si externe corespunzatoare. Pe plan in­tern, represiunea tinde sa inabuse germe­nii de libertate cu greu dezvoltati in solul neprielnic al trecutului rus: libertatea de exprimare si disidenta politica sunt ur­ma­rite cu cele mai aspre masuri, inclusiv su­pri­marea fizica, economia a revenit sub controlul puterii politice sau al grupurilor de interese dependente de aceasta. Sub apa­sarea sistematica a represiunii patro­nate de Putin, glasnost-ul (transparenta) lui Gorbaciov tinde sa se scufunde intr-o noua densa opacitate. In plan extern, pre­do­mina efortul de recuperare a vechilor pozitii imperiale ruse - "primul cerc", in Caucaz, Ucraina si Moldova, unde, in­­cal­cand obligatii asumate, guvernul de la Mos­cova intervine politic, inclusiv ame­nin­tarile cu forta armata. Si in cel de "al doilea cerc", cel imperial sovietic - tarile foste satelite din Europa, si nu in ultimul rand in Romania -, conducerea de la Mos­cova foloseste toate mij­loacele la in­­de­mana pentru a-si consolida influenta si a sub­mi­na integrarea euro-atlantica a aces­­tor tari. Cu resursele materiale spo­­rite de care dispune, Krem­li­nul isi ofera luxul de a consolida coloana a cincea din aceste tari, ramasitele de­vo­ta­te ale struc­turilor politice instaurate la con­­ducere in zilele de maxima putere a URSS.

De curand, Mihail Gorbaciov, pentru a veni in ajutorul actualilor conducatori din Kremlin, in dialogul lor cu Occidentul, care, potrivit lui, conditioneaza prea rigu­ros cooperarea cu Rusia de desprinderea acesteia din tiparele de organizare tota­li­tara, le amintea interlocutorilor occidentali ca "nu poti merge inainte daca privesti indarat". Observatia, neindoielnic exacta, ar trebui insa supusa cu prioritate reflexiei ac­tualilor conducatori ai Rusiei.

Represiune si imperiu contra mo­der­ni­za­re si progres, aceasta e, succint formu­lata, alternativa intre termenii careia are de ales conducerea sovietica. Confruntati cu aceasta necrutatoare alternativa intre apasatoarea mostenire a istoriei si impe­ra­tivul stringent al prezentului si al viito­rului, conducatorii rusi ezita inca, iar ezita­rea lor se manifesta prin semnalele con­tra­dictorii emise de la Kremlin. Libertate larga, pluralism, democratie si justitie dem­na de acest nume sunt fagaduite ge­ne­ros in declaratiile de intentii, indeosebi cele ale actualului presedinte al tarii, pen­tru a fi apoi ingradite, in limite compatibile cu mentinerea puterii in mainile struc­tu­ri­lor mostenite din trecut si ale grupurilor de interese economice dezvoltate la um­bra lor. Amprenta trecutului imperial e mai evidenta inca in sfera relatiilor exter­ne, unde conducerea rusa se straduieste sa-si mentina dominatia asupra unora din­tre popoarele subjugate de tarism sau co­mu­nism, in ciuda obligatiilor asumate la nivel international. Indarjire explicabila, dar care, departe de a rezolva problema fundamentala a societatii ruse si a viito­rului ei, o complica si mai mult, reducand con­siderabil impactul masurilor moderni­za­toare proclamate. Timpul pierdut se va razbuna necrutator, sanctiune inevitabila in conditiile lumii de astazi, care nu favo­ri­zea­za temporizarea.

In vremea cand fortele militare ger­ma­ne incepusera sa cedeze teren pe frontul de Est, dupa Stalingrad, remarcabilul pro­pa­gandist, care a fost dr. Joseph Goeb­bels, a gasit o abila formula de acoperire a infrangerilor si a pierderilor de teren, in­vo­cand motivele tactice: "din motive tac­tice, trupele Reich-ului s-au retras pe po­zitii dinainte stabilite...". Un acut obser­va­tor contemporan a facut, in presa vre­mii, urmatoarea remarca pe marginea co­mu­nicatelor elaborate de ministrul propa­gandei Reichului: "Dr. Goebbels face tak-tik, dar ceasul istoriei face tik-tak". Ceasul istoriei e astazi foarte inaintat fata de inapoierea istorica a Rusiei. O con­stata nu numai observatorii straini, dar si cei mai avizati specialisti rusi. De curand, Gheorghi Malinedtsky, director adjunct al Institutului de Matematica Aplicata, a afirmat, intr-una dintre gazetele centrale din Moscova, ca "veniturile din vanzarea pe­trolului si a gazului nu vor avea da­rul sa salveze Federatia Rusa, dupa cum stocurile masive de arme nu­clea­re nu au putut salva Uniunea Sovie­tica". "Preturile mari ale petrolului i-au in­­demnat pe multi sa creada ca nu mai e nevoie sa intreprinda si altceva", desi - avertizeaza oamenii de stiinta -, "Ru­sia aluneca tot mai mult spre coa­da tarilor avansate". In vremea condu­ce­rii lui Gorbaciov, un alt academician din sfera stiintelor exacte propunea ca unica solutie de salvare pentru tara sa "calea tehnologica". "Numai un efort urias la scara intregii tarii ar putea asigura as­tazi - afirma primul autor citat - trecerea la societatea postindustriala, bazata pe ino­vatie, fara de care productia rusa va ramane necompetitiva", situatie in care perspectivele tarii apar dezastruoa­se, in termeni istorici foarte scurti. Edu­ca­tia orientata spre inovatie, intr-un context de competitie stimulatoare, este, potrivit ace­lorasi surse, singura iesire dintr-un impas previzibil, cu consecinte dezas­truoa­­se, intre care figureaza si un nou val de dezintegrare teritoriala a tarii.

Recunoscand inevitabilitatea globa­li­zarii, dar incercand sa salveze cat mai mult din mostenirea imperial-autocratica a istoriei ei, Rusia pledeaza, prin vocea nou­lui ei presedinte, pentru o varianta ori­gi­nala, pluricentrista, a organizarii glo­bale. Recent enuntata, teza conducerii ruse vadeste, inca o data, dificultatea adap­tarii imperiului dezmembrat la condi­tii­le modernitatii.

Deocamdata, conducerea Rusiei pare inca victima iluziei ca poate impaca mo­der­nizarea cu traditia imperiala. Neindo­iel­nic, viitorul o va smulge din aceasta iluzie. Oricum insa, optiunea Rusiei - fie in­tegrare neconditionata in sistemul de valori al civilizatiei moderne, fie opozitie fata de globalizarea democratica - va in­fluenta masiv evolutia situatiei interna­tio­na­le in anii urmatori.

A treia piesa a caleidoscopului interna­tio­nal, in ordinea importantei imediate, e fundamentalismul islamic, organizat fie in retele teroriste, fie in structuri statale dintre care, la loc de frunte, se situeaza Iranul. Telul imediat al fundamentalismului in actiune este castigarea, pentru cauza proprie, a ansamblului lumii islamice, pre­lu­diu probabil al djihadului (= razboiul sfant) impotriva civilizatiilor rivale. Infrun­ta­rea principala intre democratia in pro­ces de globalizare si fundamentalism se desfasoara in Orientul Mijlociu. Arma prin­ci­pala a luptei subterane a fundamen­talis­mului este fanatismul sinucigas, arma pri­mitiva, dar extrem de eficace, mai ales in perspectiva inzestrarii sale cu mijloace de distrugere in masa. La nivel statal, fun­damentalismul are in Iran, tara angajata deschis in cursa inarmarii nucleare, expo­nen­tul sau principal. De curand, prese­din­tele SUA a subliniat imperativul democra­ti­zarii Orientului Mijlociu, evolutie pe care o considera esentiala pentru infaptuirea or­dinii democratice mondiale. Rusia ezita intre avantajul oferit de implicarea SUA in­­­­­tr-un conflict care promite sa-i lase spatiu de manevra mai larg pe plan extern - de aici sprijinul acordat mai mult sau mai putin fatis Iranului - si primejdia activarii fundamentalismului islamic in propriul ei spatiu.

De evolutia raporturilor dintre cei trei factori activi proeminenti ai dinamicii inter­na­tionale - NATO, in avangarda globa­li­za­rii democratice, Rusia si fundamentalis­mul islamic, opuse acestei initiative do­mi­nan­te - depinde, in viitorul previzibil, struc­­­turarea puterii la nivel planetar. Intr-una dintre cuvantarile sale recente, can­di­da­tul partidului democrat la presedintia SUA, adept al unor mari schimbari in po­li­ti­ca interna si externa a tarii sale, a de­clarat emfatic: "Vom schimba Statele Unite si vom schimba lumea". Decla­ra­tie retorica, dar care tradeaza prezenta, in stratul sau fundamental de idei, a con­vin­gerii ca tara sa e inevitabil angajata in pro­cesul trans­for­marii democratice a lumii, pe directia impusa de cursa globa­li­za­rii. Dar, atata timp cat actioneaza forte antagoniste in aceasta faza avansata a cursei glo­ba­li­zarii, istoria nu si-a spus in­­ca ultimul cu­vant, iar caleidoscopul istoriei con­tinua sa se roteasca.