TOM GALLAGHER: Milioane de tineri europeni își pun speranțele într-un guvern în stil venezuelean

Ambele sunt de ficțiune politică, dar inspirate și ghidate de transformările culturale și ideologice pe care le-a observat în ultimele decenii în societatea britanică. Primul roman (England Possessed) descrie venirea la putere a unei mișcări extremiste, intitulată sugestiv Adevărata Avangardă, care speculează o tot mai profundă fractură intergenerațională, până acolo încât, la începutul anilor 2020, Anglia ajunge să fie sfâșiată de un război civil. Al doilea roman (Flight of Evil: An Anglo-Scottish Odyssey), arată modul în care o Scoție independentă răspunde războiului civil englez.

Dialogul de mai jos ne introduce în universul romanelor (personaje, transformări societale, elementele centrale ale narațiunii).

Descrieți politica britanică și tendințele societale prin ochii imigranților care apar în romanele pe care le-ați scris. Ce văd ei? Ce fel de transformări, șocuri politice și culturale observă în jurul lor?

Străinii care au roluri centrale în ambele cărți văd inițial o societate solidă și normală care încă prezintă multe dintre clișeele pe care le asociam Marii Britanii. Totuși, pe măsură ce interacționează și își contextualizează experiențele, ajung la concluzia că sunt parte dintr-o societate care alunecă treptat spre criză. Un stat incompetent își exercită controlul prin intermediul unei pletore de legi și prin microgestionarea vieților cetățenilor. Identitatea națională este surprinzător de slabă. Instituțiile și ritualurile de trecere, prin care în trecut oamenii își formau identitățile, se deteriorează. Acest lucru poate fi observat în felurite moduri, de la decăderea pub-ului englez până la declinul căsătoriei și scăderea interesului față de sporturile spectacol.

În același timp, oamenii sunt încurajați să-și caute propriul eu, să-și afirme identitatea și să pretindă respectul semenilor. Și conform noii ordini culturale promovate de mass-media și lumea academică, oamenii ar trebui să fie judecați nu prin caracterul și comportamentul lor, ci dupa sex, culoarea pielii, orientarea sexuală etc. Primele semne care anunță degringolada britanică apar în universități. Acestea nu mai sunt un spațiu dedicat prin excelență argumentelor originale și dezbaterilor aprinse. În schimb, au devenit locuri cu multe tabuuri și interdicții și care, treptat, sunt transmise restului societății. Iar în teatrul politic al universității, numai cei cu identități aprobate/acceptate au dreptul să vorbească și să opereze în mod liber.

Imigranții provin din locuri unde viața nu le-a fost deloc ușoară. Anatoly, un filantrop și om de afaceri, vine din Rusia după zece ani petrecuți în închisoare pentru o faptă înscenată. Mult mai tânăra Livia Morariu, doctorandă în „îngrijire paliativă“, este prima care observă cum ostilitatea față de vârstnici devine un dispozitiv care-i permite mișcării extremiste Adevărata Avangardă să se extindă. Pentru ea, sinistrele întâmplări pe care le observă îi reamintesc de experiențe petrecute în propria țară între 1930 și 1980. Vest-africanul Zachary Mbarra, din Camerun, are un rol și mai interesant. El l-a ajutat pe medicul englez Jake Lampton să descopere un remediu pentru artrită. Împreună cu un romancier bine vândut, Arthur Hickey, el a cofondat o nouă universitate în care ideile heterodoxe sunt piatra de temelie. Aceasta se opune în mod explicit nivelării în jos a artei înalte și a noii serii de restricționare a ideilor. În anii de apus ai libertății britanice ea dobândește renume, iar locul său, Wilford, va deveni un centru de rezistență (un fel de Timișoara?) pentru anii tulburi care ne stau în față.

Însă, în cele mai multe locuri, libertatea dispare treptat. Politica devine din ce în ce mai irațională și mai polarizată, o consecință a experimentului stupid pus în practică de Marea Britanie de la începutul secolului XXI.

Laboratorul ficțiunii oferă posibilități aproape nelimitate. Dar am tendința de a vedea romanele dumneavoastră, mai ales datorită backgroundului de politolog, mai degrabă ca un avertisment despre viitor. Așadar, care sunt cele mai importante semnale de alarmă pe care romanele le transmit în piața publică? Ce instantanee din lumea reală (tendințe, concepții, lideri) folosiți în laboratorul ficțiunii?

Există o serie de observații-cheie pe care romanele încearcă să le facă.

În primul rând, este greșit să presupunem că democrația și autoritarismul sunt adversari naturali sau categorii opuse. Libertatea politică poate exista numai prin instituții puternice și o vigilență constantă. Problema este că principalii actori politici nu au perspectivă istorică și manipulează în mod fatal instituțiile pluraliste în numele unor obiective pe termen scurt. În plus, dependența de majorități e o greșeală. Acestea pot îmbrățișa intoleranța și iliberalismul. Ceea ce se întâmplă acum în Filipine este doar un exemplu.

În al doilea rând, chiar și în momentele în care nu există crize, avem dovezi că democrația promovează autocrația, mai ales atunci când se formează o castă politică ruptă de societatea extinsă. În astfel de condiții apare un stat dornic să înghită societatea civilă și să facă populația dependentă de o clasă managerială.

În al treilea rând, în ciuda totalitarismului secolului XX, majoritatea oamenilor refuză să recunoască failibilitatea inerentă naturii umane. Din această conștiință izvorăște ideea că politica nu este capabilă să rezolve definitiv majoritatea problemelor. Însă declinul educației înseamnă că studenții sunt cei care așteaptă acum un front al mântuirii. În Spania și Marea Britanie, milioane de tineri și o bună parte dintre cei de vârstă mijlocie își pun speranțele într-un guvern în stil venezuelean. Este o realitate care expune la eșecuri teribile. Chiar și cu imensa cantitate de informații vizuale disponibile la o distanță de câteva secunde, ei refuză să recunoască fundătura prescrisă de astfel de utopii pământești.

În al patrulea rând, categoriile politice tradiționale, precum stânga și dreapta, sunt acum inutile. Mai mult ca niciodată, caracterul oamenilor care exercită autoritatea devine dimensiunea crucială. Cât de adânc este atașamentul lor pentru binele public sau sunt ei doar motivați de gloria și de supraviețuirea personală?

Se poate chiar argumenta că „stânga“ și „dreapta“ au fost oarecum inversate la începutul secolului al XXI-lea.

Corbyn l-a demis pe unul dintre miniștrii săi din umbră pentru că a spus că trebuie să recunoaștem că bărbații care au abuzat fete tinere în multe orașe britanice, aproape toți, provin dintr-un singur grup religios. Se pare că, pentru partidul proletariatului, protejarea Islamului de orice critici este mai importantă decât tratarea cu demnitate a fetelor albe din clasa muncitoare. Laburiștii au ajuns să fie marii campioni ai globalizării, alături de marile corporații, chiar dacă asta înseamnă o prăbușire a cotelor salariale. Dreapta, pe de altă parte, este din ce în ce mai neîncrezătoare în capitalism și își găsește tot mai mult sprijinul la nivelul clasei muncitoare locale.

Cu puține excepții, politologii din universități au ignorat fenomenul degenerării politice și care în romanele mele a condus destul de repede la colapsul ordinii politice clasice. În acest an, au fost publicate, în succesiune rapidă, trei cărți foarte bune (Douglas Carswell, David Goodhart și Douglas Murray) despre bolile sistemului politic britanic, precum și despre prăpastia dintre cetățeni și guvernanți, dar niciunul dintre autori nu este universitar.

Există o mare ignoranță în ceea ce privește religia în mediul academic, în serviciul public, în mass-media și în lumea politică. Aripa creștină puternică a Partidului Laburist a dispărut acum. Ca urmare, s-a pierdut înțelegerea modului în care creștinismul a transferat Europei și Occidentului propriul angajament față de o cultură pluralistă, bazată nu pe rasă sau pe putere politică, ci pe un ideal moral și spiritual.

Iar în ceea ce privește extremismul religios, mulți intelectuali celebri refuză să admită că există o problemă. Pentru fiecare Michel Houellebecq, care vede o comunitate lipsită de teamă, dedicată și care intenționează să poarte un război religios în Europa, există numeroși intelectuali precum Jurgen Habermas sau Thomas Picketty, care insistă după fiecare nou masacru că problema este generată de inegalitate, schimbările climatice sau din erorile pe Europa le-a săvârșit în trecut.

Romanele mele sugerează că boala care macină libertatea engleză provine în primul rând din interior. Islamul, Rusia, Uniunea Europeană sunt forțe periferice. Un nou tip de individ furios, nesigur și confuz, care ar fi fost un paria în perioade mai normale, controlează dintr-o dată scena politică.

Care este efectul platformelor specifice epocii informației în coagularea elementelor societale marginale și chiar în generarea conflictului intergenerațional care se află în centrul romanelor?

Sursele media online facilitează venirea la putere a noii mișcări politice. Tabuurile și inhibițiile sunt distruse. Podcast-uri curajoase și eficiente, dar și pamflete care ironizează vechea ordine reușesc să mobilizeze tineretul clasei de mijloc în favoarea unei mișcări radicale. Twitter și Facebook sunt, de asemenea, folosite pentru a mobiliza și atrage oamenii în confruntări publice. Dar, imediat ce începe războiul civil din Anglia, media online se retrage în fundal. Cei mai mulți dintre oameni nu mai pot să o acceseze, iar accentul revine la propaganda convențională desfășurată prin intermediul radioului, al televiziunii și al publicațiilor clandestine.

În primul roman descrieți o țară răvășită de războiul civil. Cum au degenerat lucrurile într-un asemenea stadiu? Care sunt rădăcinile conflictului?

Numărul celor radicalizați este relativ mic. În trecut, un stat robust și încrezător în sine nu ar fi avut dificultăți în a îndigui o mișcare precum Avangarda. Dar statul și-a pierdut stăpânirea de sine. Chiar și în rândul poliției au apărut persoane care contestă ideea menținerii păcii publice pentru toți. În schimb, ei au fost instruiți să accepte nu numai că ordinea politică este relativă, dar totul, de la sex la limbă, la viața de familie e chestionabil.

Acești gardieni ai statului știu că, pentru a supraviețui și prospera în vremuri tulburi, este recomandabil să-ți manifești sprijinul pentru cele mai zgomotoase și mai radicale facțiuni. Spre uimirea lor, Anatoly și Livia văd un polițist care ia partea unei mulțimi care a distrus o conferință universitară, ucigând mai mulți oameni. Zachary observă, de asemenea, o confruntare între poliție și armată după un masacru petrecut în timpul ceremoniei anuale de la Londra care îi comemora pe cei căzuți în războaiele mondiale.

Armata se revoltă, dar o mare parte din aparatul de stat optează cinic pentru Avangardă și sprijină reprimarea bătrânilor. Asistăm la o repudiere a fundației creștine a Marii Britanii. În mod tradițional, instituțiile britanice au susținut ideea că toți oamenii, indiferent de poziția lor în societate, au valoare morală intrinsecă. Regele și țăranul sunt egali din punct de vedere moral. O astfel de perspectivă unificatoare a permis națiunii să strângă rândurile în vremuri de adversitate, cruțând Marea Britanie de pusee revoluționare.

Acesta a fost un reflex care a supraviețuit marxismului economic, fundamentat pe conflictul de clasă, dar nu a reușit să supraviețuiască marxismului cultural bazat pe promovarea agresivă a unor identități concurente.

Cartea mea era aproape finalizată la alegerile generale din iunie din Marea Britanie. De atunci, anumite segmente mass-media au sugerat faptul că conflictele dintre bogați și săraci au scăzut în importanță. Dimpotrivă, ceea ce contează acum este conflictul dintre tânărul abandonat și exploatat și vârstnicul egoist și reacționar. Personalități proeminente au evidențiat această fractură profundă. De exemplu, în timpul unui miting anti-Brexit de la începutul acestui an, romancierul Ian McEwan a aplaudat în mod deschis moartea (dispariția biologică) multor bătrâni în anii următori. Noul context ar asigura probabil că Marea Britanie va vota pentru a rămâne în UE dacă va exista un al doilea referendum.

Ce profil ideologic are mișcarea Adevărata Avangardă? Care este publicul său țintă și contextul societal specific care a generat ascensiunea sa?

Avangarda nu are un profil ideologic coerent. Ea devine un magnet pentru oamenii atrași de haos. Amplificarea diferitelor patologii sociale, de la criza familiei până la consumul de droguri, produce o masă de oameni dezrădăcinați și resentimentari. Alții sunt doar interesați să obțină prada care va deveni disponibilă atunci când vârstnicii sunt forțați să-și predea o mare parte din averea lor. Acestea variază de la companiile de pensii, care speră să ajungă la o înțelegere cu Avangarda, păstrând o parte din averile investite în companiile lor, până la prădătorii de zi cu zi, gata să profite de nenorocirea altora. Avangarda e o platformă care promovează fățis poziții negative în politică.

Iar acest lucru nu trebuie văzut ca fiind atât de nerealist. În cele din urmă, negativismul a ajuns adânc înrădăcinat în artă, arhitectură și într-o mare parte din mass-media. Avangarda este o mișcare irațională care devine capabilă să se răspândească, deoarece tot ceea ce înseamnă convențional, moderat sau intră în categoria răspunsurilor proporționale, echilibrate la diversele probleme a devenit discreditat în noul climat care încurajează asumarea riscurilor.

Unul dintre protagoniștii romanului este Clive Sutton, liderul mișcării Avangarda. Care este viziunea sa asupra lumii? Descrieți atmosfera politică și socială pe care el o folosește pentru a ajunge la putere. Ce resentimente specifice a reușit să mobilizeze?

Pentru segmentul tinerilor neliniștiți, el este un Salvator, o personalitate care trebuie chiar venerată. El a dat o voce frustrărilor generației abandonate. Pentru mulți alții el este un oportunist amenințător. El este denunțat de mișcarea de rezistență, British Liberty, drept un om fără nicio calificare în a conduce, gata să-și distrugă țara în căutarea propriei sale glorii.

Este dispus să facă din Marea Britanie un laborator pentru un nou tip de conflict politic. Sutton vorbeşte deschis despre declanșarea unui război al generațiilor mai profund în magnitudinea sa decât orice alt episod al războiului de clasă din istoria Marii Britanii. Paradoxul este acela că are un trecut elitist. Tatăl său a fost un talentat designer de modă, în timp ce mama sa era curatoarea unei prestigioase galerii de artă din Londra specializată în artă abstractă.

Cu o adolescență traumatizantă, generată de moartea părinților săi, rămâne fără calificări profesionale, dar dezvoltă un sentiment profund că merita, că i se cuvine, că are drepturi. Este promotorul precariatului. Cu alte cuvinte, al acelora care, atunci când nu sunt șomeri, au joburi flexibile și nesigure, fără un control real asupra timpului sau condițiilor de muncă. El le promite reîntoarcerea la o piață stabilă a forței de muncă, deși nu are nici cea mai vagă idee cum să facă asta.

El ajunge la putere prin politizarea relațiilor intergeneraționale. Acest lucru se bazează pe ideea că valorile tinerilor sunt mai actuale decât ale persoanelor în vârstă și, prin urmare, ei sunt oameni mai buni. Sutton se adresează mai degrabă sentimentului de entitlement al tinerilor. Nu mizează pe responsabilitatea lor civică. Devine obligatorie denunțarea persoanelor în vârstă drept „inamicul din interior“, în timp ce sunt instituite interdicții severe față de criticarea altor grupuri.

Acest discurs răuvoitor a fost vizibil în timpul alegerilor generale și în perioada postelectorală. Răspunsul conservatorilor a rămas confuz. O parte încearcă să concilieze minoritățile mobilizate. Astfel, unul dintre miniștrii i-a curtat pe cei care vor să extindă drepturile LGBT asupra unei părți semnificative din societate.

Declinul normelor care ancorau identitatea umană produce contextul în care acest aventurier poate să prolifereze. Reperele fundamentale prin care indivizii se defineau până nu foarte de mult – națiune, biserică, muncă, comunitate locală, familie – au ruginit în ultimele decenii. Este și motivul pentru care ascensiunea lui Sutton, un om cu puține calități, devine foarte ușoară.

În timp, baza sa electorală se schimbă. Hipsterii, baza sa inițială de susținere, sunt abandonați deoarece trebuie să se bazeze pe minorități puternice pentru a-și exercita domnia. În cele din urmă, cu o Mare Britanie izolată, care traversează o penurie acută de alimente, mulți hipsteri sunt aliniați și trimiși către imensele ferme colective pentru a planta cartofi și varză în timpul lunilor de iarnă.

Celălalt personaj central este Craig McEwan, premierul Scoției. Care este viziunea sa pentru Scoția și care sunt dilemele sale fundamentale? Cum este afectată Scoția de războiul civil englez?

Craig McEwan este antiteza lui Clive Sutton. El preia conducerea Scoției în momentul în care majoritatea scoțienilor devine tot mai obosită de poziția naționaliștilor, concluzionând că oferta lor pentru un stat nou independent nu este decât o farsă politică. Astfel, Scoția a depășit faza de experimentare radicală exact în momentul în care Anglia intra într-o etapă încă și mai distructivă.

McEwan este un personaj convențional și pragmatic. La început, acest lucru nu este evident. După o adolescență cu probleme, talentul său actoricesc îi permite să-și construiască o carieră la Hollywood. În cele din urmă, recunoaște că este gay și începe un parteneriat durabil cu doctorul Greer McArthur, care joacă un rol major în desfășurarea evenimentelor. Am decis să-i dau această orientare sexuală pentru a accentua o realitate deseori ignorată: mulți dintre cei care aparțin acestor minorități sunt oameni convenționali, în ciuda identităților radicale care le sunt colectiv oferite de către mișcările de „eliberare“ și despre care media asumă adesea în mod eronat că se bucură de o susținere copleșitoare.

Sutton este un narcisist pentru care lumea este o oglindă. În contrast, McEwan este un individ aspru, care vede lumea ca un deșert care urmează să fie modelat de propriul său design. El este atras de lucrurile permanente, nu de efemerul zgomotos. În America, el devine tot mai sceptic față de radicalii care încearcă să promoveze „o lume a Americii“ bazată pe eradicarea unei părți din trecutul american. El a avut norocul să fie expus unor influențe pozitive, mentorul său fiind regizorul american Chuck Redwood.

McEwan crede într-o Mare Britanie unită, dar proclamă independența Scoției pentru a evita să fie atras în conflagrația engleză. Culoarul său este extrem de îngust, înfruntându-i pe naționaliști, mulți dintre ei simpatizanți ai Avangardei, oferind în același timp ajutor umanitar celor câtorva milioane de refugiați englezi care se aflau în taberele din apropierea graniței scoțiene. Când decide să le ofere refugiu în Scoția, totul degenerează într-o mare criză - bombardamente, răpiri și, în final, o rebeliune extinsă în Edinburgh.

Ajutat de personajele internaționale care fac parte din narațiune încă de la început, McEwan reușește să nu se lase copleșit de inamicii săi. Împreună au un rol crucial în înfrângerea mișcării de Avangardă, iar romanul se încheie pe un fond puternic de reconciliere și speranță.

Interviu și traducere realizate de OCTAVIAN MANEA