2020 ar putea fi anul care va marca un „sfârșit al istoriei”, dar nu cel prefigurat de Fukuyama

2020 a fost un an straniu. Într-o perioadă în care experții de toate culorile, din medicină, geopolitică, sociologie, au eșuat lamentabil în mai toate predicțiile, recomandările sau soluțiile propuse și în care, deși instituțiile, de la cele internaționale, precum OMS, la cele naționale, au eșuat și ele în stil mare, influența și puterea acestora au crescut inimaginabil. 2020 a fost anul în care am constatat că tot ceea ce am văzut în China, restricțiile draconice de acolo legate de pandemie, despre care mai toată lumea credea că nu sunt nicidecum posibile în Occident, a fost introdus și acceptat fără o mare opoziție și în Europa, și în America. 2020 a mai fost și anul în care am avut confirmarea că mult visata lume globală în care va domni democrația liberală, „sfârșitul istoriei” imaginat de Francis Fukuyama, s-a dovedit a fi o iluzie fără acoperire. Hipnotizat de această tentantă iluzie, Occidentul pare în prezent complet dezarmat, destrămat și răvășit în interior de războaie identitare și vulnerabil în plan extern din cauza enormei sale expuneri economice în relația cu China.

Este foarte probabil ca 2020 să fie și anul care va fi menționat în istorie drept cel care a marcat sfârșitul conceptului de „lume occidentală”, chiar dacă prin cărți, seminarii, conferințe sau articole de presă va continua să mai fie utilizat o vreme în mod inerțial. Semnarea unui mare acord comercial și de investiții între China și Uniunea Europeană (CAI) transmite câteva mesaje clare. Primul mesaj este acela că UE a ales să meargă pe o abordare pragmatică în fața uneia care pune în prim-plan valorile. Poate fi văzut drept o probă de realism, chiar dacă nu e deloc una de aplaudat, dacă privim la peisajul internațional în care competiția geopolitică a prevalat în fața mirajului unei lumi în care democrația liberală va triumfa, miraj întreținut după sfârșitul Războiului Rece. Singura problemă este aceea că astfel se trimite, chiar și formal, în derizoriu întregul discurs despre valori livrat constant în marile capitale europene în care UE este descrisă cu mândrie drept o „soft power superpower”.

Al doilea mesaj este acela că UE se transformă pe zi ce trece, mai ales după Brexit, într-un imperiu franco-german de facto, un vehicul politic instituțional în care interesele Berlinului și Parisului au prioritate în fața celorlalte state membre. Este în acest sens semnificativ faptul că la discuțiile finale UE-China, purtate în format de videoconferință, lui Xi Jinping i s-au alăturat, în afară de Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, și Charles Michel, președintele Consiliului European, doar Angela Merkel și Emmanuel Macron. Din portretul pe care i-l face Ben Judah Ursulei von der Leyen în The Rise of Mrs Europe aflăm cum funcționează în prezent binomul Berlin-Bruxelles: președinta Comisiei Europene și Angela Merkel sunt în contact permanent, „Merkel și von der Leyen își trimit zilnic SMS-uri, în care cancelarul german trimite informații despre ceea ce se întâmplă la Berlin, iar Ursula o pune la curent cu situația de la Bruxelles”.

Germania, ale cărei schimburi comerciale cu China sunt mai mari decât ale următoarelor 5 țări din UE luate la un loc, este principalul artizan al acordului menționat. Într-o postare pe Twitter, în care analizează implicațiile pe termen lung ale acestui demers european, Jakub Janda, director executiv al think tank-ului European Values Center, explică de ce UE nu a dorit să aștepte să se coordoneze geostrategic cu administrația Biden (până de curând, Donald Trump a fost o scuză comodă pentru a pasa asupra lui vina amplificării tensiunilor transatlantice) pentru a-și întări pozițiile de negociere în relația cu Beijingul. „Răspunsul este lăcomia și ipocrizia industriei auto germane: vorbim la Bruxelles despre Comisia Geopolitică, în timp ce acționăm ignorând imaginea de ansamblu. UE se vinde pentru niște profituri mici ale câtorva corporații. În calitate de cetățean al unei țări din UE mi-e rușine și sunt întristat de această greșeală strategică”. Iată cum se dovedește că Donald Trump avea, în fapt, dreptate atunci când spunea, mai realist decât mulți experți în materie, că Germania, departe de a fi un prieten și un aliat, este mai degrabă un competitor. Avem aici o ilustrare evidentă, deși nedeclarată, a conceptului „Germania First”.

În fine, un al treilea și mult mai semnificativ semnal, care îl completează pe cel anterior, este acela că relația transatlantică nu mai este considerată prioritară la Bruxelles, la Berlin și la Paris. Mesajul transmis pe Twitter de Ursula von der Leyen pe 30 decembrie, „lumea post-COVID de mâine are nevoie de o solidă relație UE-China, pentru a construi un viitor mai bun”, nu lasă nici o îndoială din acest punct de vedere. UE crede că umbrela de securitate americană nu mai este indispensabilă, că poate ajunge la un aranjament de securitate convenabil cu Moscova chiar în absența Washingtonului. Într-o reacție de la Washington, Matt Pottinger, consilier adjunct pentru securitate națională al Statelor Unite, menționa într-o postare pe Twitter că „liderii din ambele partide politice din SUA și din întregul guvern al Statelor Unite sunt perplecși, uimiți de faptul că UE este pe cale să semneze un nou tratat de investiții chiar înainte ca o nouă administrație americană să-și înceapă mandatul”. Nu ar trebui să fie. În ciuda retoricii uzuale de pe ambele maluri ale Atlanticului, care îi reproșau mașinal lui Donald Trump întreaga vină pentru deteriorarea relațiilor transatlantice, este vorba de un demers suveranist european mai vechi, dacă ar fi să-l menționăm doar pe de Gaulle. Donald Trump doar a oferit o scuză comodă pentru a-l justifica. Acum, plecarea sa de la Casa Albă expune ipocrizia europenilor, care vor să profite de degringolada politică de la Washington pentru a iniția „marea decuplare”. Ceea ce, desigur, trimite din start în ridicol marele plan strategic al administrației Biden de a coagula o amplă coaliție a democrațiilor (Joe Biden a anuțat că încă din primul an de mandat va organiza un summit al democrațiilor) pentru a contrabalansa China. După cum remarcă Gordon Chang, „anunțata strategie a lui Biden de contracarare a Chinei a intrat în colaps încă înainte ca el să depună jurământul de președinte”.

E însă interesant de remarcat că reacții negative au venit și din alte părți. În principal din India, singura țară care deocamdată a refuzat să adere la acordul comercial RECEP inițiat de China în zona Asiei. Brahma Chellaney, una dintre vocile cele mai cunoscute în domeniul geopoliticii din India, scrie că „exact în momentul în care percepția nefavorabilă asupra Chinei a atins un maxim istoric la nivel global, UE a decis să-i ofere un cadou de Anul Nou regimului de la Beijing prin acest pact. Oferindu-i lui Xi Jinping o victorie diplomatică majoră, UE ne-a arătat că nu s-a putut decide dacă China este un rival sistemic sau o piață lucrativă. Alegând să meargă pe ambele direcții, UE riscă nu doar să cadă între scaune, ci să dea și mai mare încredere celei mai mari, mai puternice și mai vechi autocrații din lume care, în stil nazist, promovează primatul partidului care o guvernează și expansionismul la scară globală”.

Însă, în ciuda acestor reacții extrem de critice, este puțin probabil să existe o opoziție serioasă sau proteste masive împotriva CAI, precum acelea care au antrenat în Germania, în vremea lui Barack Obama, nu a mult hulitului Trump, sute de mii de demonstranți împotriva TIPP, un mare acord transatlantic de comerț și investiții. Istoria ne învață că termeni precum „aliați”, „alianțe”, „valori” pot fi interpretate adesea creativ în funcție de interese. Deși liderii europeni, în principal cei de la Berlin, se străduiesc să prezinte CAI drept un tratat economic normal, inofensiv, la Beijing, lucrurile se văd cu totul altfel și mult mai aproape de realitate. O analiză postată pe site-ul CGTN (China Global Television Network) ține să precizeze asta încă din titlul care anunță efectul geopolitic major: „China-EU investment deal is a geo-economic game-changer”. Constatând cu satisfacție impactul negativ major al acestuia asupra Americii, analiza remarcă faptul că acordul CAI „reprezintă eșecul încercărilor Americii de a se amesteca în relațiile bilaterale dintre două cele mai mari economii ale lumii și este o replică dură atât pentru președintele american în exercițiu Donald Trump, cât și pentru președintele ales Joe Biden” și că viitoarea administrație va trebui fie să se adapteze la această nouă realitate, fie să se confrunte cu o izolare profundă a Statelor Unite.

Numai că nu doar europenii par să fie mai interesați de o colaborare economică și cu China decât să se alăture acelei mari coaliții a democrațiilor plănuite de Joe Biden care să i se opună, ci și aliații Americii din Asia, Japonia, Coreea de Sud, Australia și Noua Zeelandă, care la mijlocul lunii noiembrie au semnat alături de China și alte 10 țări acordul comercial Regional Comprehensive Economic Partnership (RCEP), inițiat de Beijing ca parte a eforturilor sale de contracarare a influenței Washingtonului în regiune. În cazul aliaților din Asia, un rol important trebuie să-l fi avut percepția că America − în care tensiunile politice au ajuns la paroxism și vedem o intoleranță extinsă față de orice abatere de la dogma ideologică progresită radicală, în care jafurile și violența de pe străzile orașelor sub stindardul BLM și Antifa sunt tolerate sau chiar încurajate de către o parte a elitei liberale − este într-un accelerat proces de decadență și că nu va dura mult pînă când își va pierde și poziția de hegemon global în favoarea Chinei. În timp ce în cazul UE pare să conteze în primul rând dorința de „autonomie strategică”, decuplarea de America, ardent exprimată la Paris și tot mai mult și la Berlin.

Liderii europeni vorbesc despre o „lume multipolară”, în care UE se va afla pe același plan cu China, Statele Unite și, eventual, cu Rusia. Însă este probabil o altă iluzie periculoasă, la fel ca multe altele din ultimele trei decenii. Fragmentarea lumii occidentale va permite Chinei, care se bucură deocamdată și de sprijinul total al Rusiei, să-și împlinească obiectivul de a obține hegemonia globală. Mult mai repede decât se aștepta.