Partiturile USL. Despre cacofonia din politica externă

În vreme ce liderii PNL teoretizează la Antena 3 un soi de antioccidentalism cu ștaif, miniștrii PSD au devenit curtenitori cu ambasadorii străini și caută să provoace cât mai multe întâlniri cu omologii lor, mai ales cu cei din statele UE.

După Emil Boc, un premier care cu greu își asu­ma atribuții cât de mici în politica externă, Vic­tor Ponta demonstrează un apetit crescut pentru acest domeniu.

Pe de o parte, înghețarea PNL în logică anti­oc­ci­dentală, post referendum de suspendare, face ca Victor Ponta să fi devenit, fără niciun efort, uni­cul interlocutor valabil pentru ambasadele și can­celariile străine, din partea USL. Această situație va continua câtă vreme Crin Antonescu și mi­niștrii liberali resping contactele cu ambasadorii acreditați la București și se complac într-un soi de retorică antioccidentală, naționalist–po­pu­lis­tă. În fond, principalul perdant este Crin An­to­nescu însuși, care-și șlefuiește astfel profilul de om politic nefrecventabil, de neprezidențiabil.

Pe de altă parte, premierul Ponta pare să în­țe­lea­gă că imaginea pe care o are afară, după acu­za­țiile de plagiat și după dezlănțuirea de furie de la referendumul de suspendare, se cere urgent re­parată, dacă vrea să-și salveze cariera politică. De aici și disponibilitatea remarcabilă de a răs­punde prompt ambasadorilor care-i solicită în­tre­vederi. Mai mult decât atât, departe de haosul televizat care caracterizează guvernarea USL, se pregătesc câteva importante vizite ale pre­mie­ru­lui în străinătate, în cele mai importante capitale ale UE, Paris și Berlin.

Miza acestor vizite este uriașă. Să ne amintim că, dacă inițial Franța și Germania s-au pro­nun­țat împotriva admiterii României în Schengen, fostul ministru de Externe Baconschi izbutise să convingă cele două cancelarii să revină asupra deciziei și chiar să inițieze mecanisme, cum a fost aderarea „în două trepte“, prin care să pună presiune pe Olanda. Tot Teodor Baconschi blo­case tentativa atragerii Finlandei de partea Olan­dei, pe care o izolase în refuzul ei de admitere a României. Nu se putea face mai mult atunci. Co­a­liția minoritară de la Haga depindea de voturile Partidului pentru Libertate, de extremă dreaptă, condus de Geert Wilders, care se împotrivea categoric extinderii frontierei Schengen la gra­ni­ța de est a României. După alegerile din sep­tem­brie 2012, situația politică din Olanda s-a schim­bat, noul guvern nu mai poate fi șantajat de ex­trema dreaptă.

S-a schimbat însă dramatic și percepția asupra României în cancelariile statelor membre ale UE și la Comisie, după tentativa eșuată de sus­pen­da­re a președintelui Băsescu. Acum, nu doar Olan­da se împotrivește admiterii României, ci și greii UE, Franța, Germania și chiar și alte state membre. Iar peste câteva zile, după publicarea raportului MCV, s-ar putea să cons­ta­tăm că Schengen rămâne un vis prea îndepărtat pentru România. Dacă nu­mai cu un an și jumătate în urmă pre­ședintele Băsescu vorbea despre ri­di­carea MCV, după derapajele din vara 2012 nu sunt excluse scenarii nefaste care ar putea bloca pe termen mediu și chiar lung România într-un soi de statut de membru de rangul doi al UE, în afara Schengen și cu un MCV permanentizat.

Acesta este contextul în care pre­mi­erul Ponta speră să viziteze Parisul, după 20 februarie, iar ministrul de Externe Corlățean să meargă la Haga, la începutul lunii februarie. E im­posibil să schimbi, oricâte vizite ai face în următoarele câteva luni, ima­ginea guvernării USL care a speriat recent Occidentul. E greu să convingi cancelariile străine de buna ta cre­din­ță și de respectarea standardelor pe care le presupune apartenența la clu­bul select al UE, când acasă ma­jo­ri­tatea zdrobitoare uselistă, de aproape 70% din parlament, care amintește mai degrabă de fostul spațiu sovietic decât de Europa civilizată, votează îm­potriva anchetării unor deputați sau își legiferează imunități, ceea ce a făcut săptămâna trecută Consiliul Europei – cel care de regulă se ocupă de Rusia, Ucraina sau Azerbaidjan – să se neliniștească. N-ai nicio cre­di­bilitate să ceri ridicarea MCV, câtă vre­me stâlpi ai USL driblează justiția într-un mod care l-ar face și pe Ber­lusconi, un alt „prieten“ al tri­bu­na­lelor, să roșească.

Cu parteneri de guvernare care se întrec în exerciții de retorică an­ti­occidentală, cu războaie de gherilă te­levizate împotriva ANI, DNA și CSM, demersurile premierului și mi­nis­tru­lui de Externe, sabotate de propria majoritate uselistă, sunt condamnate la eșec.

Dacă ar fi vorba doar de un fiasco po­litic al USL, ar exista perspectiva în­dreptării lucrurilor. Temerea că nu se va putea nimic repara vreme de mulți ani e cât se poate de în­drep­tățită. Lumea s-a schimbat, nimeni nu așteaptă România să-și rezolve cri­zele. Pentru statele membre UE pri­oritatea este acum criza economică și răspunsul pe care trebuie să-l for­mu­leze față de schimbarea pa­ra­digmei geostrategice pe glob. Nu mai suntem pe vremea guvernării Adrian Năstase, care gestiona infinit mai bine relațiile externe. Reașezarea unor plăci tec­to­nice chiar în interiorul UE sau între lumea euro-atlantică și vecinii ei apro­piați sau îndepărtați, Rusia, Tur­cia, Iran, India, China, găsește lumea politică de la București profund di­vizată, așa cum nu s-a mai întâmplat după decembrie 1991, de la des­tră­ma­rea URSS.

Cacofonia de astăzi din USL amin­teș­te de perioada fanariotă, când boieri ce se urau de moarte și se luptau pen­tru accesul la resurse limitate se gru­pau în „partida“ austriacă, rusească și otomană, încercând să folosească influența puterilor vecine pentru a obține avantaje în politica internă. //