Haosul şi falsele promisiuni ale gândirii neostângiste postmoderne

Eşecul empiric patent al teoriei luptei de clasă a forţat marxismul să inventeze şi să prolifereze noi teorii ale exploatării şi alienării. Astfel, în discursul neostângist, sexul, cultura, uzanţele sociale şi manierele au luat treptat rolul tradiţional de agenţi ai alienării şi exploatării, deţinut în marxismul tradiţional de religie şi de bani.

Noua Stângă este o încrengătură de gru­puri şi de idei postmoderne, apărută oda­tă cu „contracultura“, demonstraţiile de masă împotriva războiului din Vietnam şi „revoluţia sexuală“ a ti­ne­rilor din Occident sau din „Lumea Liberă“, cum se spu­nea atunci, în anii 1960 şi începutul anilor 1970. Dacă la nivelul străzii ea s-a hrănit din muzica rock şi proteste, la nivel ideologic ea a avut la bază o re­in­ter­pretare a marxismului pe o filieră anarhică sau liber­tară, cum se mai spune în Franţa, în opoziţie parţială cu filonul mar­xismului de stat şi marxismului leninist din deceniile anterioare.

Extinzând lupta de clasă marxistă din do­meniul economic şi politic la cel social şi cultural, ea a dat naştere tuturor miş­că­rilor ideologice contemporane de stânga, care au ajuns repede într-o poziţie do­mi­nantă: feminism radical, ecologism ra­di­cal, „drepturile animalelor“, „antielitism cultural“, multiculturalism comunitarian, emancipare sexuală, stiluri de viaţă al­ter­native, consum recreaţional de droguri etc. şi, bineînţeles, anticapitalism cât cu­prinde. Pe măsură ce s-a generalizat, aceas­tă contracultură de stânga demarată în anii 1960 a generat, ca reacţie, o „con­tracultură“ de dreapta în mediile mai bur­gheze, caracterizată prin revalorizarea fa­miliei, religiei, tradiţiei, reuşitei şi respon­sabilităţii personale ş.a.m.d. Căci, deşi No­ua Stângă abuzează de un discurs al drep­turilor omului într-atât încât în unele ţări occidentale liberalism a ajuns să însemne tocmai stânga postmodernă, ea nu are în esenţă nimic de-a face cu liberalismul şi drep­turile individuale corect înţelese, cu toate că, în unele ţări, în special în Statele Unite, evenimentele istorice au conferit ini­ţial mişcării postbelice de stânga a ti­nerilor şi un oarece rol în lupta pentru con­sacrarea principiului liberal al egali­tă­ţii în drepturi civice pentru populaţia de culoare.

Astăzi, în orice caz, Noua Stângă nu este decât un catalizator pentru marginali, non­confor­mişti şi diletanţi în căutare de erzatz-uri religioase „pro­gre­siste“ şi de „revoluţii artificiale“, care – în epoca spectacolului şi a media omni­pre­zente - ocupă agenda publică şi politică cu tot felul de pseudoprobleme, ba chiar reuşeşte să deturneze atenţia de la pro­ble­me reale sau să discrediteze în mod gra­tuit soluţiile eficace la problemele cunos­cute. În ciuda prezenţei frecvente a ideilor neostângiste în anumite domenii aca­demice, în discursul jurnalistic, ONG-uri şi în partidele politice de stânga occi­den­tale, ele nu fac decât să demonstreze fali­mentul epocal al stângii marxiste clasice şi au ajuns ele însele să aibă un aer mu­zeistic şi inactual. În practică, aşa-numita „revoluţie culturală“ promisă de Noua Stângă, deşi a marcat indubitabil socie­tatea occidentală, s-ar putea să nu fie în bu­nă măsură decât o mare „bulă cul­tu­rală“, după expresia politologului ameri­can Charles Murray, care se va sparge oda­tă cu dispariţia naturală a generaţiei hip­pie.

La originile intelectuale ale acestui mar­xism cultural reprezentat de Noua Stângă stau o serie de curente filosofice mar­xiste neorevizioniste, apă­rute puţin înainte şi mai ales după cel de-al doilea război mondial, care au aprofundat acea „her­me­neutică a suspiciunii“, în cuvintele lui Paul Ricoeur, moştenită de modernitate de la Marx, Nietzsche şi Freud, şi pe care au extins-o la o varietate de chestiuni şi domenii de studiu, multe chiar inventate cu această ocazie doar pen­tru a servi drept ilustrare a tezelor neo­stângiste, cu scopul de a distruge acea „hegemonie culturală“ a capitalismului, te­oretizată de marxistul italian Antonio Gram­sci: Şcoala de la Frankfurt, psiho­marxismul, deconstructivismul şi alte va­rietăţi ale aşa-numitului poststructuralism. Din aceste curente filosofice aparţinând aşa-zisei Şcoli Continentale de filosofie, ideile neostângiste au migrat şi în cu­ren­tele filosofice aparţinând aşa-numitei Şcoli Analitice sau anglo-saxone de filo­so­fie, unde au generat chiar şi un curent de gândire intitulat marxism analitic.

Eşecul empiric patent al teoriei luptei de clasă, pe măsură ce nivelul de trai al muncitorilor s-a îmbunătăţit considerabil şi multe partide socialiste şi-au revizuit agenda revoluţionară, devenind for­ma­ţiuni social-democrate care s-au aco­mo­dat formal cu regimurile liberal-demo­cratice, a forţat marxismul să inventeze şi să prolifereze noi teorii ale exploatării şi alienării. Astfel, în discursul neostângist, se­xul, cultura, uzanţele sociale şi ma­nie­rele au luat treptat rolul tradiţional de agenţi ai alienării şi exploatării, deţinut în marxismul tradiţional de religie şi mai ales de bani. Ca urmare, antagonismele ine­rente ale societăţii din gândirea mar­xistă, conceptualizate în categorii socio-economice în secolul XIX, au fost înlocuite la mijlocului secolului XX cu anta­gonis­mele dintre o sumedenie de „minorităţi“ so­cio-culturale, care mai de care mai fac­tice, create pe bază de sex, comportament, nivel de educaţie, vârstă, origine, gusturi personale ş.a.m.d., ba chiar antagonisme între om şi animale sau natură. Inega­li­tatea materială căpăta acum noi înţelesuri, pe lângă cel financiar de mai înainte. Sim­pla nereprezentare proporţională a sexelor în diverse ocupaţii, de pildă, constituie acum o inegalitate şi dovadă a exploatării, respectiv a alienării, chiar dacă nu există discriminări legale, ci simple alegeri şi con­diţionări practice care au dus la situa­ţia de sub- sau suprareprezentare în cau­ză.

Venerabila idee liberală de drep­turi, deja deturnată de la în­ţe­lesul şi funcţia sa originară prin inventarea unor „drepturi po­zitive“ sau creanţiere de către marxiştii tradiţionali, a fost acum practic aneantizată prin proliferarea de ne­nu­mă­rate noi „drepturi“, pentru femei, pentru persoane cu dizabilităţi, pentru persoane în vârstă, pentru persoane homosexuale, ş.a.m.d., care se bat cap în cap, sunt orice altceva în afară de drepturi naturale şi inalienabile care garantează tuturor indi­vizilor umani viaţa, libertatea, propri­e­ta­tea şi o judecată imparţială, iar lista aces­tora poate fi în principiu multiplicată la nesfârşit şi fără niciun câştig principial real altul decât consacrarea zgomotoasă a unei ideologii a conflictului, distracţiei şi iresponsabilităţii. În sfârşit, moralitatea tra­diţională din societăţile de cultură euro­peană, de factură creştină şi seculară, cu valorile şi distincţiile sale de bun-simţ, care totuşi continuă să fie un liant social de prim ordin în viaţa de zi cu zi, este sus­pectată, atacată, relativizată, deconstruită şi erijată ad-hoc şi fals în sursa tuturor relelor şi nedreptăţilor din lume care pot legitima agenda ideologică neostângistă, în­tr-atât încât mulţi intelectuali şi ac­ti­vişti neostângişti văd în orice om care se duce la biserică sau dă dovadă de „eli­tism“ un posibil Hitler, deşi Hitler per­so­nal a fost ostil creştinismului şi avea o for­maţie culturală precară.

Spus altfel, orice s-ar face, societatea uma­nă, în viziunea marxistă veche sau nouă, nu poate trăi decât într-un conflict ine­rent cu sine, divizată în grupuri pre­de­terminate şi etanşe care funcţionează fie­care după o logică aparte, înscrisă în nişte legi necunoscute ale lumii, raţiunea, drep­tul sau orice valoare morală nefiind decât nişte cuvinte goale, în spatele cărora se as­cunde, de regulă, exploatarea unei clase do­minante... Nu există cale de mijloc, nu există nuanţe, nu există pluralism func­ţional şi spaţiu pentru formare şi evoluţie spontană a individului şi societăţii, ci doar un conflict ireductibil între şabloane co­lective prefabricate care se vor exclusive şi imuabile, deşi stupefiază privirea atentă tocmai prin ce au artificial, ca şi cum un bătrân nu a fost odată şi copil; o fe­meie nu este tot un individ uman cu preocupări în general similare cu cele ale unui bărbat; sau o persoană anume, dis­tinsă printr-o selecţie de trăsături, origini sau gusturi, nu are în mod fundamental ace­leaşi nevoi, priorităţi şi aspiraţii în via­ţa sa de zi de zi ca şi eluziva „majoritate“ în sânul căreia convieţuieşte ş.a.m.d. Sin­gura diferenţă între vechea şi noua vari­antă de marxism în privinţa antago­nis­mului inerent dintre „clasele“ de indivizi care compun so­cie­tatea umană constă în faptul că, an­terior, egalizarea şi unifor­mi­zarea pro­gra­matică se făcea prin supri­marea violentă a diver­sităţii, în timp ce în prezent egali­zarea se face prin proliferarea mai mult sau mai puţin democratică a unei pseudo­diver­sităţi „corect politice“, în­guste, fac­tice şi zgomotoase.

Deşi în Occident, ca urmare a „mişcării dialectice“ de care am amintit anterior, Noua Stân­gă şi-a pierdut din strălucire şi atractivitate, în ciuda omni­pre­zenţei mediatice şi agitaţiei extraordinare din prezent a activiştilor neostângişti în ce priveşte chestiuni mai mult decât pe­riferice, precum „căsătoriile homo­sexu­a­le“, „drepturile animalelor“ şi alarmismul climatic, în ţări ca România, nu de mult ieşite de sub un regim totalitar comunist, ideile neostângiste par să seducă tineri la modă sau politicieni dornici de o plat­for­mă politică cu mirajul nivelului de viaţă occidental, aşa cum se întâmplă adesea în ţările mai subdezvoltate, în care s-a făcut un obicei din a pune căruţa înaintea ca­lului. Dar despre această înclinaţie pro­fundă, caracteristică şi societăţii ro­mâ­neşti actuale, de a înţelege numai super­ficial cauzele prosperităţii şi libertăţii occidentale, vom vorbi cu altă ocazie. //