De același autor
Henry Kissinger a fost secretar de stat al SUA si este presedinte al Kissinger Associates. De asemenea, este presedinte de onoare al Consiliului consultativ al The National Interest.
Exista voci care afirma ca lumea "s-a schimbat" dupa 11 septembrie, ca sistemul politic international al secolului XXI este definit intr-o masura tot mai mica de statele-natiune si intr-o masura mai mare de elemente noi - cum ar fi actorii substatali, miscarile transnationale etc. -, implicatia fiind aceea ca experienta SUA din perioada Razboiului Rece isi pierde relevanta in formularea politicii externe contemporane. Care este opinia dumneavoastra?
Este adevarat ca in sfera relatiilor internationale au patruns elemente cu totul noi, dar prima intrebare care se pune este aceea daca exista principii generale de politica externa aplicabile simultan si intr-un mod similar in intreaga lume. Ma indoiesc. Diferite tari ale lumii se afla in etape diferite de dezvoltare, la fel si structurile interne care le alcatuiesc. Convingerile noastre legate de ceea ce ne propunem sa realizam ar trebui sa fie comune, dar implementarea lor trebuie adaptata conditiilor specifice fiecarei regiuni.
Ce parere aveti despre cei care afirma ca natura specifica fiecarui regim reprezinta acum factorul cel mai important in formularea relatiilor cu Statele Unite?
Natura specifica unui regim este un factor ce trebuie luat in considerare. Am indoieli totusi ca acesta ar putea fi singurul criteriu. Ipoteza implica faptul ca noi am avea capacitatea nelimitata de a influenta structura interna a regimurilor. Si dati-mi voie sa ma indoiesc din nou. Diferenta dintre scoala realista si cea teoretica sau idealista nu sta in obiective. De obicei, obiectivele sunt sensibil egale. Diferenta consta in ceea ce se poate realiza efectiv la un anumit moment; daca un concept este legitim ca atare sau daca ar trebui adaptat contextului si fiecarei culturi in parte.
Exista temeri legate de intrebarea daca o China aflata in plina ascensiune "va avea incredere" in actualul sistem politic international, in loc sa incerce sa-l rastoarne. Dar care este definitia sistemului politic international? Ce inseamna "a avea incredere" in actualul sistem? In ce aspecte vrem noi sa aiba incredere?
Nu cred ca e inteleapta formularea politicii fata de China pe baza presupunerii ca aceasta ar fi hotarata sa rastoarne sistemul politic international facand apel la forta militara. O presupunere mult mai corecta ar fi aceea ca China va cauta sa joace un rol politic si economic mult mai important in cadrul actualului sistem international, datorita ascensiunii sale rapide. Iar noi ar trebui sa acordam mai multa atentie acestei provocari.
Analogia care se face frecvent intre China si Germania imperiala este gresita. Germania imperiala a declansat razboiul deoarece, in deceniul anterior anului 1914, intrase in competitie cu Marea Britanie, care detinea suprematia pe mare. Strategia lor diplomatica era aceea de a umili Franta si Rusia pentru a le demonstra ca erau prea slabe pentru a se alia impotriva Germaniei. Ca urmare, acestea au format o alianta careia i s-a alaturat, ulterior, si Marea Britanie.
Este foarte putin probabil ca, in viitorul apropiat, China sa faca uz de forta militara ca element primordial al politicii sale externe. Si nu vad nici un motiv rational pentru care China, inconjurata de state mari, cu bugete semnificative in domeniul militar, ar provoca Statele Unite, risipindu-si resursele intr-o confruntare militara, atata vreme cat prospera pe plan economic.
Ce ar trebui sa faca Statele Unite pentru a-si imbunatati statutul de lider mondial?
Eu m-as abtine de la asemenea pretentii de hegemonie. Toate sistemele (politice) internationale durabile s-au bazat atat pe echilibrul dintre puteri, cat si pe consensul acestora. Nu te poti baza exclusiv pe unul dintre ele.
Exista pericolul ca alte puteri majore, precum China si Rusia, sa colaboreze indeaproape pentru a se opune intereselor SUA?
Din punct de vedere al fortei militare, este foarte greu sa construiesti o coalitie care sa rivalizeze cu cea a Statelor Unite. In acelasi timp, din ce in ce mai putine probleme isi gasesc rezolvarea pe cale militara.
Echilibrul trebuie privit in termeni de cine cu cine se aliaza in privinta politicii globale. In cazul negocierilor cu Iranul, de exemplu, a fost extrem de dificil sa ajungem la un consens. Exista un fel de echilibru, dar nu in confruntarea directa, ci atunci cand vine vorba de compromisurile pe care le facem fiecare.
Rusia ar putea fi tentata, din punct de vedere tactic, de o restabilire a relatiilor cordiale cu China. Dar orice apropiere strategica de China ar indeparta si mai mult Rusia de Statele Unite, aceasta devenind dependenta de sprijinul Chinei, si ar veni in contradictie cu realitatile strategice cu care se confrunta Rusia la granita estica, tinand cont de declinul populatiei si tendinta negativa a indicelui demografic.
Nu trebuie sa ne preocupe, in primul rand, aceste lucruri care tin de puterea de decizie a Rusiei sau a Chinei. O politica americana inteleapta este aceea a stabilirii unor relatii stranse atat cu Rusia, cat si cu China si care sa se bazeze pe urmatorul principiu: acela de a oferi acestor tari, ori de cate ori este posibil, un stimulent in plus pentru a coopera cu Statele Unite, si nu intre ele. Cred ca aceasta este o perspectiva realizabila.
Nu vad de ce ar trebui sa facem speculatii pentru a impiedica cooperarea intre aceste tari, atata timp cat ele au puterea sa o faca si, mai mult, considera ca acest lucru este in beneficiul lor. Ar trebui sa ne preocupe mai mult care este relatia noastra cu aceste tari.
Care este opinia dumneavoastra legata de noua abordare a Statelor Unite fata de India?
Este o relatie importanta si benefica. Dar trebuie sa-i intelegem esenta. Scopul este acela de a urmari interesele nationale comune, si nu de a forma o alianta impotriva Chinei. Nu vom manipula India pentru a deveni o piedica in calea Chinei. In acelasi timp, pe masura ce India va deveni un stat puternic, rolul sau pe scena internationala va fi mult mai important - nu in favoarea Statelor Unite, ci in perspectiva indeplinirii propriilor interese. Dar aceasta apropiere strategica intre SUA si India nu trebuie indreptata impotriva Chinei. Avem multe alte teluri comune mai importante.
Cred ca India va incerca sa stabileasca relatii apropiate cu China si Rusia. Pentru noi reprezinta o provocare sa oferim altor tari avantaje care sa le determine sa coopereze cu SUA. La urma urmei, acesta este si sensul politicii externe. Si pot sa spun ca suntem pe calea cea buna.
Care sunt implicatiile acestei abordari in problema Iranului?
Anul viitor, va trebui sa luam o serie de decizii majore in privinta Iranului: cat de departe vom merge cu tratatul de neproliferare si prin ce mijloace. Nu vom avea sorti de izbanda impotriva Iranului, pe cale diplomatica, daca India, Rusia, China si celelalte puteri nu vor sprijini demersul nostru.
Primul pas pe care trebuie sa-l facem este acela de a ne pune de acord asupra naturii programului iranian. Avem la dispozitie un an sau zece? Apoi, trebuie sa ajungem la un consens in privinta presiunilor pe care le putem face pe cale diplomatica. Actiunea militara este ultima optiune. Dar Administratia Bush are dreptate sa o mentina in discutie.
Ati fost unul dintre arhitectii sistemului politic international intr-o perioada in care asupra Statelor Unite plana un mare pericol, dar, in acelasi timp, exista un mecanism bine pus la punct care sa faca fata acestei amenintari. Traim acum intr-o lume mai sigura decat aceea din timpul Razboiului Rece?
Astazi, nu cred ca avem o perspectiva comuna in ceea ce priveste existenta unei singure amenintari predominante. Sistemul international este mai putin periculos, dar si mai putin organizat decat in acea perioada, in sensul ca pericolul nu este unul apropiat, ci unul de structura. De exemplu, pericolul unui atac nuclear asupra SUA este mai mic acum, dar poate veni din mult mai multe surse decat in urma cu douazeci de ani.
(Adaptare de Cristina Spatarelu dupa The National Interest, numarul din vara 2006)
