De același autor
20 decembrie 1989. Preocupat de evenimentele din Timișoara, Ceaușescu a apărut la televiziune. Huliganii încearcă să distrugă socialismul, a spus. Avea dovezi definitive că aceste „acțiuni cu un caracter terorist” erau organizate de grupuri „reacționare, imperialiste, iredentiste și șovine”, care erau în „contact strâns” cu „agenturi străine”, a afirmat dictatorul. În cei treizeci de ani care au trecut de atunci a înflorit o întreagă industrie a teoriilor conspirației care acreditează implicarea străină în evenimentele din decembrie 1989. Mulți cetățeni au îmbrățișat astfel de narațiuni. Și, totuși, în ciuda trecerii timpului, nu au apărut nici un fel de dovezi care să susțină aceste teorii. Deși este aproape imposibil să demonstrezi că ceva nu s-a întâmplat, documente recent declasificate sugerează că puterile străine aveau alte probleme - mai importante - decât să intervină direct în treburi interne ale României. Revoluția, cu toate realizările și erorile sale, este foarte probabil să fi fost a noastră și numai a noastră.
Când vine vorba despre mitologia implicării străine, două teorii ale conspirației domină peisajul. În primul rând, sunt voci care susțin că Washingtonul și Moscova au ajuns la o înțelegere pentru a-l înlătura pe Ceaușescu. Întâlnirea de la Malta din decembrie 1989 dintre George H.W. Bush și Mihail Gorbaciov ar fi decis soarta Europei și a României. Ulterior, atât americanii, cât și sovieticii și-ar fi folosit spionii locali pentru a orchestra un puci vândut ca o revoltă populară. În al doilea rând, alți teoreticieni afirmă că revoluția română ar fi fost coordonată de la Moscova - printr-o facțiune prosovietică a Securității și cu ajutorul provocatorilor străini infiltrați. În plus, spionii sovietici s-ar fi bazat pe o rețea vastă de români care le-ar fi susținut interesele.1 La prima vedere, ambele teorii par plauzibile - și atractive, întrucât culpabilitatea străinilor îi absolvă pe români de responsabilitate. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, nimic nu confirmă vreuna dintre versiuni: liderilor globali abia dacă le păsa de România; atât diplomații britanici, cât și spionii americani nu raportau nimic despre implicarea străină; iar interacțiunile dintre Washington și Moscova denotă o aversiune sovietică pentru implicare.
România periferică
Când au preluat puterea la Casa Albă în ianuarie 1989, jucătorii-cheie ai administrației Bush au considerat că trebuie să gestioneze vulnerabilitatea sovietică și ambiția germană spre două obiective: să asigure stabilitatea europeană și să mențină influența americană asupra afacerilor continentului. Partea bună: comunismul era în declin. Partea rea: alianța transatlantică putea și ea să dispară și, odată cu ea, ar fi dispărut atât pacea pe continent, cât și influența Americii în chestiuni europene. Prin urmare, era necesară o încetinire a evoluțiilor europene, a concluzionat echipa lui Bush. Această evaluare a avut un impact major asupra opticii administrației americane referitoare la Europa Centrală și de Est.
Washingtonul trebuia nu doar să răspundă aspirațiilor populare de reformă politică și economică din întregul bloc estic, dar și să se asigure că Uniunea Sovietică poate și să implementeze perestroika, dar și evita o destrămare rapidă a sistemului - ambiții care s-au dovedit aproape imposibil de realizat. Prin urmare, schimbările politice și economice în Europa Centrală și de Est trebuiau să fie constante, dar lente, permițând progresul cu privire la unificarea Germaniei, dar evitând căderea lui Gorbaciov. Pe fondul acestor priorități majore de pe scena internațională, soarta României avea o relevanță redusă.
Când Bush și Gorbaciov s-au întâlnit în cele din urmă la Malta, la începutul lui decembrie 1989, au petrecut multe ore discutând diverse afaceri globale - dar au menționat numele României doar o singură dată, când au dezbătut dacă democrația și autodeterminarea erau valori universale sau occidentale. Popoarele din „Cehoslovacia, RDG sau România” pot să decidă singure asupra sistemului de guvernare pe care îl preferă, au căzut de acord americanii și sovieticii.
Diferitele mape de informare care l-au pregătit pe președintele american pentru întâlnire abia dacă se referă la România. Accelerarea schimbărilor politice din Europa de Est afecta pe toată lumea, „cu excepția României”, i-a transmis secretarul de stat James Baker lui Bush într-o asemenea mapă. Din cele ce se pot afla din materialele declasificate la Biblioteca Prezidențială George H.W. Bush, întâlnirile-cheie anterioare sunt, de asemenea, lipsite de preocupare față de România. De exemplu, când Bush l-a întâlnit pe ministrul sovietic de externe Eduard Șevardnadze, în septembrie 1989, acesta nu i-a mărturisit decât că „în privința Europei de Est, vreau să rămânem în strânsă legătură, astfel încât să nu înțelegem eronat intențiile celuilalt”. Câteva zile mai târziu, când premierul britanic Margaret Thatcher s-a întâlnit cu Gorbaciov, Germania, și nu România, s-a aflat în centrul atenției.
Nici pe parcursul lunii decembrie 1989, România nu s-a aflat prea mult pe ordinea de zi. Bush l-a întâlnit pe Helmut Kohl, cancelarul Germaniei de Vest, la Bruxelles, imediat după summit-ul din Malta. Dar nu s-a spus nimic despre România. Iar Bush nu a menționat țara în discuțiile sale cu președintele francez François Mitterrand, la jumătatea lunii decembrie. Nici sovieticii și nici britanicii nu au vorbit despre România, după cum aflăm din studierea documentelor de la Arhivele Naționale ale Regatului Unit. Când Thatcher s-a întâlnit cu Șevardnadze la Londra în a doua jumătate a lunii decembrie, au discutat despre evenimente din aproape toate celelalte state din Europa Centrală - dar nu și despre România.
La sfârșitul lunii decembrie, Bush s-a întâlnit sau i-a sunat pe liderii din Australia, Japonia, Canada, Argentina, Spania sau Israel. Doar Iitzhak Shamir a afirmat că urmărea „evenimentele dramatice” din România, dar președintele SUA nu a fost interesat să discute această problemă, întrucât avea de gestionat probleme mai presante. În sfârșit, spre finalul anului, când planificatorii Casei Albe i-au trimis lui Bush un studiu-cheie referitor la strategia Washingtonului față de Europa, lipsea cu desăvârșire orice referință despre România.
Diplomați & spioni neimplicați
Documente recent declasificate de la ambasada britanică la București - disponibile fie în arhiva de la Londra, fie într-un volum din 2019 publicat de istoricii de la Foreign and Commonwealth Office - și de la CIA din Washington - lansat recent la CIA Reading Room - denotă o similară lipsă de preocupare pentru orice potențială acțiune externă în România.
De exemplu, la 19 decembrie 1989, ambasadorul britanic de la București, Michael Atkinson - despre care am scris deja în aceste pagini cu câteva săptămâni în urmă - a relatat acasă despre evenimentele din Timișoara. El s-a consultat cu omologul său american și cu alți reprezentanți din țările NATO, dar și-a bazat raportul pe informațiile venite de la Ambasada Turciei. A doua zi, secretarul britanic de externe Douglas Hurd a informat cabinetul Regatului Unit pe baza telegramei trimise de la București. Dacă Londra ar fi avut și alte surse de informații pe teren sau ar fi știut mai multe, putem presupune că Hurd s-ar fi bazat și pe astfel de surse suplimentare, și nu doar pe telegrama lui Atkinson. La 21 decembrie 1989, ambasadorul britanic a trimis din nou o relatare a evenimentelor. Nimic din acest mesaj nu sugerează accesul la informații oferite de numeroșii spioni de pe teren.
În Londra, nimeni nu părea să fie prea interesat. Singura acțiune față de România pe care liderii britanici au contemplat-o a fost o eventuală rezoluție în Consiliul de Securitate al ONU - o opțiune puțin probabilă pe fondul unui potențial veto sovietic sau chinez. Atkinson a trimis din nou misive acasă, în 21 și 22 decembrie 1989. El a notat că regimul lui Ceaușescu a fost îndepărtat, dar că informațiile ambasadei despre evenimente erau incomplete. La 23 decembrie, ambasadorul britanic a scris că Ceaușescu a fost capturat, dar toate celelalte informații pe care le-a transmis se bazau pe rapoartele jurnaliștilor străini prezenți la București.
La 25 decembrie, diplomați britanici și americani s-au întâlnit cu un comandant militar care raporta Frontului Salvării Naționale. Întrebați dacă Washingtonul și Londra ar putea furniza muniție și medicamente, diplomații au răspuns că guvernele lor „nu pot ajuta cu primele”, dar vor face tot posibilul pentru cele din urmă. La 27 decembrie, Atkinson a scris la Londra pentru a solicita personal militar britanic pentru protecția ambasadei, pornind de la premisa – falsă, știm astăzi – că situația era încă foarte „fluidă” și că probabil se va agrava.
Nimic din zecile de documente CIA declasificate recent nu sugerează că americanii sau alte puteri ar fi fost implicate. National Intelligence Daily - produsul principal al CIA reunind informații clasificate pentru decidenții politici - dezvăluie o comunitate de informații americană care evalua situația de departe. De exemplu, în 18 noiembrie 1989, analiștii americani au susținut că nu există „dovezi credibile” potrivit cărora poziția lui Ceaușescu era „pusă în pericol”.
După evenimentele din decembrie de la Timișoara, CIA a evaluat că dictatorul păstra în continuare „loialitatea forțelor de securitate privilegiate”, dar a admis că aceste forțe ar putea schimba tabăra și decide să sprijine un „grup în conducerea partidului”. În următoarele trei zile, comunitatea americană de informații credea că atmosfera de violență permanentă va împinge „elementele-cheie ale forțelor de securitate și ale armatei” spre formarea unei alianțe cu „oficiali comuniști nemulțumiți pentru a acționa împotriva lui Ceaușescu și a familiei sale”.
Apoi, la 23 decembrie, CIA prevedea execuția lui Ceaușescu, dar evaluările existente nu sugerează nicio implicare din Occident sau de la Răsărit. O coaliție între oficiali comuniști nemulțumiți și adversari cu opinii occidentale ai regimului umplea rapid vidul de putere, au scris analiștii americani. Noul guvern a cerut „un proces corespunzător” pentru Ceaușescu și familia sa, dar „potențialul de violență și de execuții” era „ridicat”. Evaluarea discuta chiar și reacția sovietică, dar menționa faptul că Moscova a emis proteste oficiale către autoritățile române din cauza violenței excesive. Cinci zile mai târziu, CIA a emis o altă analiză asupra României. Concluzia sa: Noul guvern era interesat de un „modus vivendi” cu „forțele Securității răspândite în toată țara”. Nimic nu indica o implicare străină.
Invitații la intervenție
După zeci de interviuri cu oficiali americani și britanici și câțiva ani de investigații în arhivele occidentale, concluzionăm că, în decembrie 1989, un factor pare să fi dominat deopotrivă gândirea Estului, cât și a Vestului în privința evenimentelor din România: țara era marginală intereselor tuturor, dar cu toții preferau să evite atât o baie de sânge, cât și un război civil.
Pe de o parte, dacă Ceaușescu ar fi reușit să folosească forța și să rămână la putere, cercurile conservatoare din Europa de Est și Uniunea Sovietică i-ar fi putut urma exemplul. Pe de altă parte, dacă România ar cădea pradă unui război civil, reformatorii din întreaga regiune s-ar gândi de două ori la consecințele propriilor acțiuni. Era posibil ca astfel procesele de reformă în curs de desfășurare în Germania de Est, în Polonia sau, cel mai important, în Uniunea Sovietică să fi fost încetinite sau oprite. În timp ce diverși actori aveau interese diferite față de aceste procese de reformă, nimeni nu și le dorea înghețate din cauza României. Prin urmare, toți doreau ca situația să se stabilizeze rapid - într-un fel sau altul. Aceasta pare a fi cea mai bună cheie pentru a înțelege interacțiunile publice și private dintre principalele capitale din acele zile dramatice.
Diverși lideri occidentali nu ar fi avut nimic împotriva unei intervenții sovietice în România. Ceea ce se „întâmpla în România” risca „să devină o excepție cumplită de la modelul recent al schimbărilor pașnice” din Europa, i-a scris Thatcher lui Gorbaciov pe 22 decembrie 1989. Ea i-a cerut să folosească „orice influență posibilă asupra Bucureștiului pentru a împiedica vărsarea de sânge și pentru a rezolva în mod pașnic problemele”, dezvăluie documente britanice până recent clasificate. Americanii erau și mai direcți. Dacă Pactul de la Varșovia considera că este necesar să intervină în România, administrația Bush ar înțelege, a declarat James Baker la televizor în ajunul Crăciunului. „Am susține eforturile de a ajuta Frontul Popular pentru Salvarea Națională în România”, a menționat Baker. „Se încearcă ieșirea de sub jugul unei dictaturi extrem de asupritoare și represive”. Întrebat direct dacă ar susține o intervenție sovietică, Baker a răspuns: „Aceasta ar fi părerea mea, da”. După decenii în care s-a temut că Moscova ar putea folosi forța militară pentru a reprima schimbarea în imperiul său, Baker încerca acum să-l convingă pe Gorbaciov să intervină militar.2
Cu câteva ore înainte de interviul televizat al lui Baker, guvernul francez făcuse o declarație similară. Ministrul de externe Roland Dumas a declarat presei că l-a informat pe omologul său la Moscova că, dacă sovieticii „cred că este util să intervină, Franța îi va sprijini”. Chiar și olandezii au susținut public o intervenție sovietică, notând că acțiunea Pactului de la Varșovia va „susține aspirațiile poporului român” - dar admițând în același timp „enorma dilemă” cauzată de memoria ocupațiilor sovietice din Europa de Est și predilecția istorică a României pentru propria independență.
Într-adevăr, conducerea revoluționară de la București a cerut ajutorul Moscovei la 23 decembrie și a susținut ulterior public că sovieticii sprijineau mișcarea lor anti-Ceaușescu și ar interveni dacă situația nu se va stabiliza. Totuși, din dovezile prezentate de Mădălin Hodor în această revistă nu cu mult timp în urmă, e cel mai probabil că Ion Iliescu și gruparea sa au întreprins o astfel de acțiune din motive politice interne – pentru a semnala forțelor militare reacționare că au sprijin de la cel mai înalt nivel.3
Sovieticii comunicaseră deja în mod repetat, prin canale publice, cât și private, la București că nu aveau intenția de a interveni, dezvăluie documentele românești declasificate. Premierul sovietic Nikolai Rîikov exclusese perspectiva intervenției armate sovietice atunci când spusese public, la 22 decembrie, că folosirea forței era „inacceptabilă”. Când a fost solicitată de revoluționarii români, Moscova pare să fi salutat răsturnarea dictatorului, să fi promis sprijin politic, dar să fi spus că ajutorul ei va acoperi orice altceva cu excepția intervenției trupelor, după cum a descoperit cercetătorul polonez Adam Burakowski în urmă cu aproape un deceniu într-un document publicat în 22.4
Guvernul lui Gorbaciov vedea propria sa agendă internă și internațională amenințată de o ingerință în România, arată surse sovietice. Ideea lui Baker era pur și simplu „stupidă”, i-ar fi spus Șevardnadze ambasadorului american la Moscova, Jack Matlock. Kremlinul se „opunea categoric” oricărei intervenții externe. Revoluția românilor era „treaba lor” și a nimănui altcuiva. Orice tip de interferență sovietică, sau chiar străină, nu va face decât să îl transforme în martir pe Ceaușescu, a argumentat Șevardnadze.5 Știa, de asemenea, că americanii nu căutau doar stabilitatea, ci și o scuză pentru propria lor invazie în Panama. Trupele americane tocmai îl înlăturaseră pe dictatorul Manuel Noriega la 20 decembrie. Dacă Moscova ar fi făcut același lucru în România, ar fi fost mai ușor pentru Washington să-și vândă mai bine propria intervenție, a observat cercetătorul american Thomas Blanton în urmă cu două decenii.
La Moscova, Matlock s-a dus să discute problema si cu adjunctul lui Șevardnadze, Ivan Aboimov, care a notat conversația în jurnalul său. „Ce ar face Uniunea Sovietică dacă ar primi un apel adecvat din partea Frontului”, l-a întrebat ambasadorul SUA pe oficialul sovietic, „aparent cu instrucțiuni de la Washington”. Guvernul american ar fi dispus să accepte o astfel de intervenție, a sugerat diplomatul american. Oficialul sovietic i-a precizat faptul că Moscova „nu a contemplat, nici măcar teoretic, un astfel de scenariu”.
Conform ministrului sovietic, guvernul lui Gorbaciov era „împotriva oricărei imixtiuni în afacerile interne ale altor state” și intenționa „să urmeze această linie ferm și fără abateri”. Prin urmare, Aboimov i-a spus lui Matlock că americanii puteau „considera că doctrina Brejnev este acum a lor, ca un cadou din partea noastră”, sugerând că în 1989, datorită slăbiciunii politice și economice a Moscovei, Washingtonul devenise singura putere dispusă să folosească forța pe plan internațional.6
Ce știm astăzi
Rămân încă multe necunoscute. Nu putem decât să sperăm că istoricii vor putea descoperi dovezi care să ne permită concluzii definitive în legătură cu evenimentele din decembrie 1989. Cu toate acestea, materialele disponibile din surse interne și externe sugerează că nu a existat vreo implicare directă din afară în România.
Politicile eronate ale dictatorului român au transformat țara într-un butoi cu pulbere. Retragerea puterii sovietice și disoluția comunismului au creat o oportunitate. Scântei întâmplătoare au generat o explozie populară. Spioni străini au fost cel mai probabil prezenți - așa cum au fost și sunt peste tot.
Cu toate acestea, nimic nu sugerează că forțele străine au avut vreun impact direct asupra evenimentelor. Nu pentru că marile puteri nu ar fi putut face acest lucru - ci pentru că le păsa prea puțin de soarta României pentru a-și asuma costuri semnificative într-un zonă de interes scăzut. Este mult mai probabil că rețele locale bine conectate au folosit momentul în avantajul lor. „În momentul în care a sosit trenul revoluției, noi eram în gară, pentru că eram singurii care cunoșteam mersul trenurilor, ne-am suit în tren și am pus mâna pe putere”, a spus Silviu Brucan într-un interviu acordat acestei reviste în 2002.7 Din ceea ce știm acum, acesta rămâne cel mai bun rezumat al evenimentelor. //
1.
Ruxandra Cesereanu, Decembrie ’89: Deconstrucţia Unei Revoluţii (București: Polirom, 2004).
2.
Michael Meyer, The Year That Changed the World: The Untold Story behind the Fall of the Berlin Wall (New York: Scribner, 2009), 90–93. Declarația lui Baker este publică și poate fi accesată online.
3.
Mădalin Hodor, „Alo, Moscova? (III) Ce i-au cerut Ceaușescu și Iliescu lui Gorbaciov și ce au primit”, Revista 22, 6 februarie 2018.
4.
Adam Burakowski, „În Decembrie 1989, Iliescu și Brucan au cerut ajutor militar de la sovietici,” Revista 22, 2 februarie, 2010.
5.
Michael R. Beschloss and Strobe Talbott, At the Highest Levels: The Inside Story of the End of the Cold War (Boston: Little Brown & Co, 1993), 172.
6.
Ivan Aboimov, „Diary: Record of Conversation with US Ambassador to the USSE, Jack Matlock”, 25 decembrie, 1989, CWIHP Digital Archive.
7.
Rodica Palade, interviu cu Silviu Brucan, Revista 22, 6 mai 2002.
