Ce ne lipsește?

Cei de o anumită vârstă își mai amintesc imaginile – greu suportabile – din orfelinatele comuniste, transmise, după Revoluție, de televiziunile occidentale. Acolo nu era vorba doar de Securitate și de sărăcie, de cultul „Geniului Carpaților” și de frica difuză care se lăsase – asemenea ceții – peste întreaga Românie, ci de ceva mult mai grav: de faptul că apăsarea opresiunii degradează umanul din oameni. Pentru un telespectator din Vest era evident că aceia care ordonaseră înfometarea și ținerea în condiții inumane a sute de copii neajutorați erau pervertiți, în adâncul ființei lor, de o ideologie totalitară și de arbitrariul puterii pe care aceasta îl justifica. Atunci am crezut cu toții – și noi, și cei din afară – că, odată ridicată apăsarea care ne deformase, ne vom regăsi umanitatea și aceasta va constitui premisa libertății, demnității și a prosperității la care aspiram. S-a dovedit destul de repede, cu Mineriadele, că drumul de la inuman la uman e mult mai lung (și mai plin de încercări) decât și-l imaginau toți în acel Decembrie miraculos. Dar – în toți anii ce-au trecut – nimeni n-a pus la îndoială faptul că, oricât de dificil ar fi parcursul, aceasta e direcția în care înaintăm ca țară. În definitiv, faptul de-a ne dori să ne integrăm în Europa asta înseamnă: a respecta viața ca valoare fundamentală, a proteja drepturile fiecărei ființe și a acorda asistență celor mai oropsiți dintre semenii noștri.

Însă, după 35 de ani de democrație (mai mereu „originală”), iată că ne pomenim cu o istorie similară celei orfelinatelor ceaușiste. În mai multe cămine pentru persoane vârstnice (unele dintre ele, cu dizabilități) de lângă București s-au practicat – în formă continuată – constrângeri degradante, mergând de la privațiunea de hrană la imobilizare forțată și de la amenințări la bătăi. Asemenea lucruri înspăimântătoare se petrec după 16 ani de la aderarea noastră la Uniunea Europeană, după trei decenii de când am inclus în legislația națională toate documentele internaționale referitoare la protecția împotriva relelor tratamente și pe fondul dezvoltării sistemului de asistență socială. Astăzi nimeni nu mai poate invoca nici dictatura și nici ideologia comunistă pentru a justifica astfel de orori. Faptul că ele au fost posibile, că suntem concitadini cu semeni care nu au niciun scrupul moral în a tortura bătrâni fără ajutor, că niciuna dintre instituțiile statului abilitate cu supravegherea și controlul acestor cămine nu a observat nimic în neregulă, că oficialii cu responsabilități în domeniu dau din colț în colț – toate acestea ne scot din nou, asemenea Mineriadelor, din lista țărilor civilizate. Și ne aruncă – pentru câtă vreme oare? – în rândul celor care nu s-au desprins încă și de aceea recad mereu în barbarie. Vi-l puteți închipui pe cancelarul Austriei spunând sec: „Rezolvați-vă voi problemele voastre interioare legate de felul în care-i tratați pe cei bătrâni și neajutorați și, după aceea, vă puteți începe procesul de aderare la Schengen. Dar nu mai devreme de un deceniu”.

Lucruri precum cele petrecute la Voluntari – la fel ca „lovitura de stat parlamentară” din 2012 sau Ordonanța 13 din 2017 – reprezintă pete care aruncă o umbră întunecată asupra întregii țări și de care va fi foarte greu să scăpăm. Toate acestea reprezintă lucruri care, în țările civilizate, pur și simplu nu se fac. E o iluzie să ne imaginăm că putem funcționa în stilul nostru caracteristic, în public recitând cuminți, cu voce sacadată, tot ceea ce presupun legislația și regulile diplomatice ale lumii la care noi am vrut să aderăm și, în același timp, acasă, descurcându-ne „cum știm noi”. Adică încălcând zilnic tocmai acele norme pe care pretindem că ni le-am asumat și pe care ne-am angajat să le urmăm. Duplicitatea aceasta, repetată, devine dovada faptului că tot discursul nostru „european” nu e nimic altceva decât o ipocrizie prin intermediul căreia ne-am schimbat statutul de migranți economici cu cel de cetățeni ai Uniunii Europene. Dacă înfometarea și tortura nu stârnesc nicio reacție în țară, cum ar mai mișca pe cineva minciuna, ipocrizia și dublul limbaj? Însă dacă la noi lucrurile acestea trec ca simple „strategii de supraviețuire”, pentru occidentali ele sunt semnul faptului că între ei și noi trebuie (re)pus un gard.

Dar nu atitudinea Vestului e, în această situație, problema, ci lipsa de atitudine a noastră, a celor din țară, față de multele lucruri scandaloase care se petrec cu noi. Care e cauza acestei indiferențe? Mai înainte de toate, o sărăcie istorică de care nu putem scăpa nici măcar la ceasul celei mai mari prosperități pe care-am cunoscut-o. Sărăcia aceasta nu se referă la ceva de ordinul averii sau al comparației cu alții, ci la felul în care ne raportăm la noi înșine, la tot ce ține de lumea noastră. În vreme ce, în lumea prosperă, oamenii se așteaptă – în mod firesc – ca totul (instituțiile, economia, viața publică) să funcționeze, pentru noi toate acestea e firesc să fie disfuncționale. Noi știm că „nimic nu merge” și nici nu ne așteptăm să meargă ceva. Societatea, economia și instituțiile sunt defecte și nimeni nu-și pune problema de-a le repara și de-a le face funcționale. Defecțiunea lor se traduce prin faptul că nu e nicio logică a funcționării lor și că diversele lor segmente nu se articulează în mod firesc în actul funcționării comune. De aceea, la ambele capete ale fiecărui astfel de segment se află vămi, unde fiecare trebuie să-și lase obolul pentru a trece mai departe. Corupția – care ne indignează și nu tocmai – nu e nimic altceva decât acest „drept de vămuire” pe care orice om ce poate îl impune celorlalți. Și, pentru oricine e în măsură să facă acest lucru, ceilalți nu sunt oameni, ci zăcământ pasiv din care extrage cele necesare lui și „familiei lui”.

Al doilea lucru care ne blochează calea către normalitate e tribalismul. În sensul antropologic al acestui termen: lumea noastră e alcătuită din celule familiale (care sunt, în același timp, unități economice de bază) ce nu interacționează aproape deloc unele cu altele. Noi aproape că nu avem noțiunea spațiului public și a lucrurilor care-i leagă pe oameni dincolo de apartenența de clan. Pentru noi, tot ce este important se petrece în familie, iar familia e instanța ultimă, în numele căreia suntem dispuși să facem orice. Iar acest orice înseamnă literalmente orice. Clanurile lumii noastre nu se ignoră unele pe altele, ci sunt într-o concurență acerbă. Veacurile de sărăcie ne-au învățat că tot ceea ce avem e puțin și acest puțin nu ajunge tuturor, astfel încât el poate fi fie al unei familii, fie al alteia. Ceea ce-am putea numi – cu generozitate – „societate” pe meleagurile noastre nu e nimic altceva decât războiul darwinist al unor clanuri pentru niște resurse „naturale”, prea puține pentru a se distribui tuturor. Asta ne face, pe de-o parte, o agregare naturală de indivizi aflați la limita civilizației, pe de alta ne menține sub pragul Modernității. Pentru că tot ceea ce a descoperit Modernitatea – cu știința și tehnica – e faptul de a produce bunuri în cantitate mare și, în felul acesta, de-a suprima concurența darwinistă înlocuind-o cu competiția pentru dezvoltare și progres.

Că încă n-am pășit în Modernitate decât maimuțărind-o o știm de un veac și jumătate. Însă acestei Modernități după care jinduim, pe care-o exaltăm și apoi o abhorăm (asemenea unei iubiri neîmpărtășite), ne-am obișnuit să-i opunem „tradiția” noastră, chipurile „mai bună” decât „lipsa de morală” a Apusului „fățarnic”. Așa să fie cu adevărat? „Tradiția” pe care o revendicăm, având în centru credința creștină, ar fi trebuit să ne învețe lecția fundamentală a acesteia: datoria de atenție și de ajutor față de aproapele nostru. Creștinismul e, în esența lui, o religie universală care, în solicitudinea și solidaritatea lor reciprocă, îi face pe toți oamenii frați și egali în iubirea filială cu care li se dăruiește Tatăl. Deschiderea către aproape e cheia de boltă a universalității (deopotrivă în intensie și extensie) mesajului creștin. Cu adâncă tristețe, trebuie să spunem că noi am ratat tocmai acest lucru. Dumnezeul nostru pare descins din scrierile lui Feuerbach, nu din Scriptură: un zeu totemic al familiei pe care, prin practici ritualice și magice, îl invocăm pentru a atrage „norocul” asupra acesteia. În aceste vremuri postmoderne e greu de înțeles cum putem noi deveni o societate laică fără a fi interiorizat – și, implicit, fără a fi în măsură să transpunem în ordine seculară – mesajul de bază al credinței.

Mai e un lucru care merită menționat aici: puși în fața realității, varii oficiali au încercat „s-o scalde” „tradițional”: „N‑am știut”, „nu intra în atribuțiile mele”, „au fost verificate toate hârtiile” etc. Toate acestea definesc ceea ce Hannah Arendt numea banalitatea răului: faptul că oamenii fac rău fără avea vreo conștiință morală a acestui fapt. Altfel spus, nimeni nu e în măsură a înțelege și a asuma sensul faptelor sale – și ale celorlalți – dincolo de măruntele chițibușării procedurale după care se ascunde fiecare. Și acest lucru ne pune pe toți în problemă, căci cu toții – în această țară – facem lucruri pe care nici nu le înțelegem și nici nu le interiorizăm, care nu știm la ce duc și de care nu ne simțim deloc responsabili. Cu toții avem o singură preocupare: cum „să ne descurcăm” și cum „să ne asigurăm” familia. Lipsiți de înțelegere, lipsiți de conectare între noi, suntem ușor de supus și ușor de stăpânit de orice „mână de fier” dinlăuntru sau din afară.

Asta, pentru cine se întreabă de ce nu se revoltă rușii; pentru că sunt exact ca românii. Tot așa cum și românii, atunci când e să facă lucruri care-i sperie pe cei din lumea civilizată, sunt exact ca și rușii. Doar că la scara nesemnificativului. //