CCR – o struțocămilă scăpată de sub controlul democratic?

O recentă decizie a CCR a trezit noi în­gri­jorări printre juriștii și jurnaliștii preo­cu­pați de soarta statului de drept și a luptei an­ticorupție. E vorba de Decizia 377/2017, care pare gândită pentru a transforma CCR în ceea ce nu ar trebui niciodată să fie, și anume o su­pra­in­stan­ță capabilă să determine anularea unor hotărâri ju­decătorești definitive și ire­vocabile. Istoria acestei de­cizii sugerează o cabală pe­sedistă, dar nu avem spațiu pentru a o prezenta. Re­zul­tatul final este însă că, de acum înainte, hotărârile judecătorești de­finitive vor putea fi contestate pe motiv de neconstituționalitate și - aici este pro­blema - numai CCR, nu o instanță judecă­torească, se va putea pronunța asupra cons­tituționalității hotărârii în cauză. Po­trivit judecătorului Cristi Danileț, însă, „Deocamdată, nici Constituția, nici Legea de organizare și funcționare a CCR nu per­mite instanței de contencios cons­ti­tu­țio­nal să verifice dacă un judecător de la o instanță judecătorească a aplicat în mod corect Constituția“. Mai mult, adaugă Cris­ti Danileț, potrivit CCR, „judecătorii or­di­nari nici măcar nu pot aplica direct Cons­tituția în cauzele pe care le solu­țio­nea­ză“, decât dacă CCR a admis o decizie de neconstituționalitate, ceea ce pare a con­tra­veni cu jurământul depus de magistrați în temeiul Art. 34 din Legea 303/2004: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fun­da­mentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“.

Așadar, potrivit CCR, jude­cătorii pot să aplice legile țării, nu însă și legea fun­damentală, pe care se ba­zează aceste legi. Rostul aces­tei aberații pare a fi de a justifica subordonarea ins­tanțelor judecătorești față de CCR. Judecând după fap­tul că, de doi ani în­coace, CCR a dat decizii care au paralizat anchetele DNA și au impus modificarea legislației an­ti­co­rup­ție în sensul dorit de penali – a se vedea, de pildă, cazul pragului pentru abuzul în serviciu – ne gândim cu îngrijorare la momentul în care CCR va cere revizuirea unor hotărâri judecătorești definitive de con­damnare a unor politicieni pentru fap­te de corupție. Nimeni și nimic nu o poate opri să-i scape de pedeapsă, dacă așa do­resc membrii săi, numiți politic și în pre­zent preponderent favorabili fostului USL și/sau ostili actualei conduceri a DNA.

Avem de a face cu consecințele viciilor de fond ale construcției instituționale în re­gimul Iliescu. De la bun început, acesta a încercat să submineze pe toate căile in­de­pen­dența magistraților. Creată în 1992, CCR are un pronunțat caracter politic, de vreme ce membrii săi sunt numiți de pre­ședinte, Senat și Camera Deputaților și nu au nevoie să fie magistrați pentru a fi numiți. Le sunt suficienți 18 ani de ve­chime ca simpli juriști sau cadre didactice. CCR devine astfel o struțocămilă perfectă, emanație a „democrației originale“, care amestecă elementele tipice unei instanțe, după modelul Curții Supreme a SUA, și ale unui organism politic, cum este Con­si­liul Constituțional din Franța, alcătuit, ca și CCR, din oameni numiți politic, dar ca­re nu pretinde a fi o instanță de judecată.

Pericolul transformării CCR, prin membrii săi, într-un instrument de politizare a jus­tiției nu este nou. În 2001, Ion Iliescu își nu­mea consilierul, pe Nicolae Popa, pre­șe­dinte al CCR, deși acesta nu fusese ma­gis­trat nici o singură zi. În 2004, în baza sta­giului la CCR, Popa a devenit, în ciuda lip­sei de experiență în magistratură, chiar pre­ședinte al ÎCCJ. Nici astăzi CCR nu este condusă de un magistrat de prestigiu, căci domnul Valer Dorneanu a fost procuror în perioada comunistă, șapte ani la pro­cu­raturile Sectoarelor 5 și 6 și cinci ani la Pro­curatura Generală, apoi a devenit ju­rist la UGSR, iar după 1989 nu a profesat nicio zi ca magistrat, în schimb a ocupat constant funcții importante în cadrul CPUN, al Consiliului Legislativ și al par­lamentului. Conform site-ului CCR, do­me­niile sale de competență sunt „drept par­lamentar, tehnică legislativă și dreptul muncii“, nicidecum dreptul consti­tu­țio­nal. Pare mai degrabă un CV de politruc decât de magistrat autentic, ceea ce poate explica și vehemența cu care a impus cen­zura în cadrul CCR, interzicând publicarea opiniilor separate ale judecătorilor care au puncte de vedere diferite de majoritate. Curat constituțional!

Recent, alte semne de întrebare legate de pre­ședintele CCR au fost generate de în­tâlnirea sa, foarte discretă, cu Cristian Ter­heș, preot greco-catolic rezident în SUA, dar preocupat de „abuzurile DNA“, pe ca­re nu prididește să le denunțe – ați ghicit! – la Antena 3, B1 și România TV. De ce dis­cută președintele CCR chestiuni de drept penal cu acest personaj dubios, care pre­tinde că prezidează o organizație a ro­mâ­nilor din America, dar, dacă te uiți pe si­te-ul coalitiaromanilor.org, nu găsești nici numărul membrilor, nici structura, nici componența board-ului, nici sursele de finanțare sau vreo situație financiară? O fi având ordin? Cu personaje atât de du­bioase ca Dorneanu și Terheș, orice te­me­re pare justificată.

Având în vedere că le este amenințată au­toritatea și independența, ne-am fi aș­tep­tat ca magistrații să fi protestat deja, dar ia­tă că nu o fac. Ca atare, șansele de a opri ascensiunea CCR spre statutul de su­prainstanță devin minime, pentru că legea îi dă puteri absolute și actualul parlament nu pare interesat să apere independența ma­gistraților față de politic. În concluzie, struțocămila CCR, organism numit politic, dar nesupus controlului democratic, are cale liberă și, precum elefantul ajuns în ma^­gazinul cu porțelanuri, poate face țăn­dări statul de drept. Pas cu pas.