Cât de gravă este amenințarea rusă la adresa Europei?

Cu o săptămână în urmă, minoritatea de­mocrată din Comisia de Politică Externă din Senatul american a publicat un raport consistent privind Asaltul asimetric al lui Putin asupra democrației în Rusia și Eu­ropa. Implicații pentru Securitatea Na­țio­nală a SUA, al cărui scop declarat este să servească Departamentului de Stat și Ca­sei Albe la formularea unei politici coe­rente de contracarare a acțiunilor Rusiei în Occident. Inițiativa propune o schim­ba­re majoră, aproape copernicană, de po­li­ti­că a SUA față de Rusia, ceea ce este un pas mare înainte din partea unei țări care în ultimii 27 de ani, de la prăbușirea URSS, și-a modelat politica externă pe ba­za unui principiu complet ficțional con­form că­ru­ia Moscova este mai degrabă un partener global al Americii decât un ad­ver­sar ostil. Administrația Trump pare să con­tinue aceas­tă deschidere binevoitoare că­tre Mos­cova, dar pretenția autorilor ra­por­tului că această poziție ar fi „fără prece­dent“ este cel puțin exagerată, dacă nu ero­nată cu bună știință. Fiind redactat de minoritatea democrată, era de așteptat ca raportul să fie partizan și critic la adresa lui Donald Trump, mai ales în contextul acu­zațiilor de complicitate cu Kremlinul, dar de aici până la identificarea lui Trump ca un fe­nomen unic este un pas prea departe.

Tradiția regretabilă a predecesorilor lui Trump

Încă din scrisoarea introductivă se face ur­mătoarea afirmație: „după atacuri pre­cum cele de la Pearl Harbor și 9/11, pre­șe­dinții americani au unificat țara și lu­mea pentru a înfrunta provocările cu ca­re se confrunta națiunea. Cu toate aces­tea, actualul președinte al SUA abia dacă a recunoscut amenințarea pe care o re­prezintă atacurile repetate ale lui Putin asupra guvernelor și instituțiilor demo­cra­tice, darămite să mai exercite lea­der­shipul care istoria a demonstrat că es­te necesar pentru a contracara acest tip de agresiune. Niciodată până acum în is­to­ria americană o amenințare atât de cla­ră la securitatea națională nu a fost atât de clar ignorată de un președinte ame­rican“. Această afirmație este cel pu­țin profund greșită și, în orice caz, ne­sin­ceră, dar nu pentru că îl acuză pe Trump că ignoră pericolul rusesc, ci pentru că toți președinții de după 1991 au făcut exact același lucru. Bill Clinton și Boris El­țîn au fost frați de cruce până când Elțîn și-a trimis trupele în secret să ocupe ae­ro­portul din Priștina pentru a-și face loc la masa negocierilor privind Kosovo și s-au stricat de tot când Clinton a decis să bom­bardeze Irakul pentru încălcarea repetată a rezoluțiilor ONU. George W. Bush a pri­vit în ochii lui Putin la prima lor întâlnire, în Slovenia, și a văzut sinceritate și un om de încredere și a ținut-o tot așa aproape do­uă mandate, până la războiul din Geor­gia și Summit-ul NATO de la București, un­de Putin a venit furtunos pentru a-i aver­tiza pe liderii NATO că, dacă oferă Pla­nul de Acțiune pentru Aderare (MAP) Ucrai­nei, atunci își va lua înapoi Crimeea.

În sfârșit, Obama a vrut să reseteze relația cu un buton simbolic și, încă din primul an de mandat, a semnat un tratat de non­pro­liferare aproape inutil la Praga, în schim­bul retragerii a două brigăzi ameri­cane din Europa. Este faimoasă solicitarea adresată în privat, dar cu microfonul des­chis lui Medvedev, în 2012, când îi pro­mi­tea că va rezolva chestiunea scutului an­tirachetă în al doilea mandat, dar și ironia aruncată lui Mitt Romney, care afirmase că Rusia este cel mai mare adversar geo­politic al Americii în dezbaterea prezi­den­țială. Obama a spus atunci că „anii ’80 au sunat să-și ceară politica externă îna­poi“ și că „Războiul Rece s-a încheiat de 20 de ani“. Tot timpul rămas până la ale­geri Romney a fost atacat fără milă de de­mocrați și de mass-media apropiate pen­tru că „se joacă de-a Ronald Reagan“. Peste doi ani, Rusia anexa Crimeea, in­va­da Ucraina și trimitea trupe în Siria pen­tru a susține regimul Assad, iar Obama și-a încheiat mandatul căutând resurse pen­tru a desfășura cel puțin una dintre ce­le două brigăzi retrase în țările NATO ame­nințate de Rusia. Trump nu este, așadar, un fenomen unic, el se așază în tradiția re­gre­tabilă a predecesorilor săi, care au ales să își clădească politica externă pe fic­țiu­nea că nu există nicio amenințare rusă.

Raportul minorității democrate e im­por­tant în măsura în care propune, pe ba­za unui document de peste 200 de pagini, ca SUA să recunoască oficial re­gi­mul de la Kremlin drept o amenințare gra­vă la adre­sa ordinii liberale occidentale și, în con­se­cin­ță, să își recalibreze adecvat politica ex­ternă și de securitate, inclusiv prin alo­ca­rea unor resurse pe măsura aces­tei gra­vi­tăți. Ceea ce, pentru noi, este o veste cât se poate de bună.

Despre România, mai nimic

Deși consistent, raportul este departe de a fi complet. Documentul este alcătuit din do­uă părți, prima destinată acțiunilor in­ter­ne ale regimului Putin de consolidare a pu­terii prin represiunea vocilor critice, su­primarea instituțiilor democratice și înlo­cui­rea lor cu structuri cvasi-formale, for­ma­te din foști și actuali agenți ai ser­vi­cii­lor secrete, propagandă, dezinformare, asa­sinat politic și - e de reținut - „na­țio­na­­lizarea crimei organizate“. Aceste me­tode sunt analizate ca modele pe care se bazează „exportul“ de iliberalism rusesc în Europa și în lume. Cel mai cunoscut exem­plu este represiunea la care au fost su­puse ONG-urile independente care pri­meau finanțare externă sau desfășurau „ac­tivități politice“, care a fost exportată cu succes din Cambodgia și Ecuador până în Ungaria și Israel. Un model pe care se arată dornici să îl importe Șerban Nicolae și Liviu Pleșoianu, ultimul, o mică vedetă a organului de propagandă rusă Sputnik. O mențiune specială privește „na­țio­na­li­zarea crimei organizate“, un model care știm că funcționează în Bulgaria și, în ma­re măsură, în Serbia.

Un spațiu special este alocat utilizării de către regimul Putin a Bisericii Ortodoxe Ruse și a Patriarhului Kirill ca agenți efi­cienți și agresivi ai agendei de politică externă (există un grup de lucru comun la Ministerul rus de Externe sub supra­ve­ghe­rea lui Lavrov și a lui Kirill) a Kremlinului, dar și a unei ideologii violent antiliberale și antioccidentale. În acest context, apare și prima referire la România, și anume la amestecul rușilor cu mâna Bisericii Or­to­doxe Române în protestele anti-fracturare hidraulică (fracking) în exploatarea ză­că­mintelor de șist. Raportul trimite la o co­municare NATO privind amestecul Rusiei în celebrele proteste de la Pungești îm­po­triva Chevron, după ce amintește un stu­diu realizat de Centrul Wilfried Martens pentru Studii Europene potrivit căruia Rusia a alocat cel puțin 90 de milioane de dolari pentru propaganda și mișcările de protest anti-fracking în toată Europa. Având în vedere acest rol agresiv pe care îl joacă Biserica în propagarea na­țio­na­lismului iliberal rusesc în lume, trebuie să privim cu mai multă atenție legăturile din­tre BOR și Biserica Rusă, mai ales în lu­mina recentei vizite a lui Kirill la Bu­cu­rești și a lui Daniel la Moscova.

Celelalte referiri la România privesc sem­na­rea de către Klaus Iohannis, alături de alți zece lideri din regiune, a scrisorii prin care se opun gazoductului Nord Stream 2 (din Rusia în Germania) despre care ra­por­tul susține limpede că SUA ar trebui să i se opună ferm, precum și o recomandare demnă de luat în seamă privind defi­ni­tivarea cât mai rapidă a construcției inter­conectorului de gaze cu Bulgaria.

Lecții pentru Europa de Est

România nu are un capitol special în ra­port, cum nu au nici Moldova ori Polonia. Există însă concluzii la finalul fiecărui capitol dedicat țărilor din Centrul și Estul Europei sub forma unor „lecții“ pe care fiecare caz îl oferă.

„Corupția este cea mai bună armă a Ru­siei în Ucraina“, scrie raportul. Concluzia este valabilă și la Kiev, și la București. „Cea mai bună apărare împotriva ar­se­na­lului asimetric al guvernului rus în Ucraina și, de fapt, în întreaga Europă este existența unor instituții democratice durabile, care sunt puțin susceptibile de corupție. Până când Ucraina nu va do­ve­di voința politică să înfrunte corupția, țara va rămâne periculos de vulnerabilă la agresiunea rusă“.

„Contracararea arsenalului asimetric în absența unui guvern partener este di­f­i­ci­lă, dar nu imposibilă.“ După cum se vede în cazul Ungariei. Există însă pârghii su­pli­mentare pentru comunitatea inter­na­țio­nală, care „ar trebui să își sporească sus­ținerea pentru transparență și eforturile anticorupție în țară – refuzul în 2014 al vi­zelor americane pentru șase oficiali un­gari suspectați de corupție, de exemplu, a fost un pas eficient care ar trebui făcut din nou de câte ori este posibil (subl. mea).“

„Diminuarea asistenței americane are consecințe.“ Asistența acordată Bulgariei până în 2007 a dat SUA posibilitatea să con­solideze valorile democratice și dom­nia legii. Ulterior, prin eliminarea lor, „ca­pa­citatea SUA de a se implica în ches­ti­uni de acest fel a fost serios limitată, în vreme ce propaganda și influența ma­lig­nă a Rusiei au explodat“.

Concluzia raportului, cel puțin în ceea ce ne privește, este că, spre binele ei și al lu­mii civilizate, Statele Unite trebuie să de­cla­re Rusia lui Putin o amenințare gravă. Ca răspuns la această amenințare, dincolo de o sporire a prezenței militare, SUA tre­bu­ie să revină în Europa de Est și să re­de­vi­nă active în consolidarea statului de drept, a instituțiilor democratice și a com­baterii corupției, pentru că s-a văzut că colo de unde pleacă America intră Rusia.