Pe aceeași temă
Rémi Brague e filosof francez, specialist în filosofie antică și medievală. Profesor emerit al Universității Paris I Panthéon Sorbonne, predă la Universitatea Ludwig-Maximilian din München și este membru al Academiei de Științe Morale și Politice (Institut de France). Opera sa a fost recunoscută prin numeroase distincții și premii internaționale. Din fericire, în ultimii ani, el are și la noi o prezență editorială tot mai consecventă – din fericire, cum spuneam, pentru că, realmente, Rémi Brague e una dintre marile minți ale gândirii occidentale actuale. La editura Spandugino, într-o colecție de o rară distincție („Perpetuo”, coordonată de Miruna Tătaru-Cazaban & Bogdan Tătaru-Cazaban), avem cel mai recent titlu din portofoliul marelui gânditor francez: „Modern cu moderație. Timpurile moderne sau inventarea unei înșelăciuni” – a treia carte din cea de-a treia trilogie a sa (apropo de opțiunea sa de a dedica 3 volume unor mari calupuri tematice, Rémi Brague citează din scenariul unui film american de succes: „cele mai bune trilogii au trei episoade”!), dedicată Antichității, Evului Mediu și Timpurilor Moderne. Carte cu cinci secvențe tematice ample, „Modern cu moderație” nu e o diatribă neîmpăcată la adresa modernității, ci un discurs care compune, în registru critic, lucid, cu o atitudine constructivă evidentă în cele din urmă, cu acest mare referențial care este modernitatea. „Putem spune retrospectiv că trecutul purta în sine ceea ce pentru el era încă viitor și este astăzi prezentul nostru. În schimb, nimic nu ne garantează că prezentul nostru conține altceva în afară de el însuși, că deschide spre un viitor. Viitorul nu va veni de unul singur, trebuie făcut să vină. Există decizii care împiedică viitorul să vină. Cele care îl vor face posibil trebuie luate astăzi”, scrie Rémi Brague.
„În această carte, este vorba neîntrerupt despre credință. Iar noi o publicăm sub semnul unui act nou de credință, care constă în a acorda credit inteligenței și sufletului cititorului pentru a umple lacunele și a prelungi contururile abia schițate aici. În sfârșit, pentru a ghici, dincolo de imperfecțiunea limbajului, acele realități primare și ultime pe care am vrut să le mărturisim și pe care niciun cuvânt omenesc nu le poate exprima”, spune autorul cărții. Al acestei cărți: „Setea de absolut”, un dialog iconic pe care Gustave Thibon l-a avut, acum câteva decenii, cu Christian Chabanis. Volumul, apărut anul acesta la aceeași editură Spandugino, în colecția „Interior Intimo Meo”, coordonată de Miruna Tătaru-Cazaban, în tălmăcirea lui Aurelian Crăiuțu (autor și al unui splendid text de însoțire al prezentei traduceri – despre Gustave Thibon ca un seniorial „pelerin al absolutului”), e din specia celor care propun nu mai puțin decât o artă a dialogului. Chabanis întreabă, Gustave Thibon răspunde și o face fiind într-un vârf de formă intelectuală. Setea de absolut e aceasta: „Setea de esențial, setea de absolut care caracterizează demersul gândirii mele – și nu numai demersul gândirii mele, ci și al sufletului meu în ceea ce are el mai profund – este nevoia de un bine absolut și necondiționat, care să nu fie măsurat de timp, de spațiu și de vicisitudinile acestei vieți”. Ea e prezentă sau se activează în lumea bine-cunoscută de noi, cea a sfâșierilor: „este cât se poate de clar faptul că omul se află la intersecția a două lumi: lumea naturală, care nu cunoaște această dragoste, această dreptate, în care cel mai puternic îl strivește întotdeauna pe cel mai slab (căci viața este un măcel continuu), și o altă lume, în care totul este lumină, dreptate, dragoste”. O carte de o tensiune ideatică remarcabilă și foarte tonică!
„Nimeni nu scrie despre familia americană cu mai multă sensibilitate și onestitate”, s-a spus/scris în The Stateman. Nimeni, cu o excepție: Philip Roth. „Patrimoniu. O poveste adevărată” este cea mai recentă carte a uriașului romancier american care ne (par)vine în traducere românească, una foarte reușită, de altfel (Bogdan Alexandru Stănescu). „Patrimoniu” este o piesă mai puțin obișnuită în suita cărților lui Roth – nu e propriu-zis o operă de ficțiune, e o confesiune autentică, un document literar din specia celor denumite memoir. În centrul cărții stă, patriarhal, Herman Roth, tatăl – din realitate – al scriitorului. Cartea e, mai întâi, despre viața tatălui lui P. Roth, despre declinul acestuia și despre moartea acestuia; dar e și un exercițiu deopotrivă de luciditate și de tandrețe, despre „sine și despre tatăl său; despre moarte și teama de ea și despre vulnerabilitatea totală la care ne condamnă pe toți iubirea” (Chicago Tribune). „Patrimoniu” este, pe de altă parte, un portret evident – asumat – pe care Philip Roth îl face tatălui său, dar și un inconștient sau automat autoportret de scriitor. „A fost totul nou pentru mine, totul nou pentru el și m-am simțit neputincios să găsesc o modalitate de a-l ajuta. Am trecut prin această experiență împreună. A fost viață și a fost moarte” – a spus, la un moment dat, Philip Roth, în marginea romanului său pe care, de altfel, îl încheie cu un vis tulburător și foarte puternic: „visul îmi spunea că, dacă nu în cărțile ori în viața mea, măcar în visele mele am să trăiesc mereu ca micuțul lui fiu, având conștiința unui micuț fiu, așa cum el avea să rămână în viață tot acolo, nu doar ca tată al meu, ci ca tatăl, judecând tot ce voi face. Nu ai voie să uiți nimic”.
Excelentă inițiativa și insistența editurii Polirom de a traduce (cât mai mult din) opera uneia dintre vocile cele mai distincte, distinse și critice precum este cea a lui Ayan Hirsi Ali (apropo: soția lui Neil Ferguson). În 2021 au apărut la editura ieșeană volumele „Nomada. Din Islam în America. O experiență personală a ciocnirii civilizațiilor și Prada”, „Imigrația, islamul și erodarea drepturilor femeilor”. În 2022, pe final de toamnă, de aceeași autoare, la aceeași editură: „Necredincioasa. Viața mea”. „Nomada” e cartea care continuă „Necredincioasa”; este cartea care rezumă o altă suită de experiențe cruciale în raport mai ales cu formule occidentale ale practicilor musulmane. „Nomada” este și cartea care explică de ce Ayan Hirsi Ali a ales să trăiască, cu soțul și cu cei doi fii ai lor, în America. Atenție: de data aceasta, nu fugind din Kenya sau Somalia, ci alegând, cu tristețe, să părăsească Olanda. „Necredincioasa” este, probabil, cea mai cunoscută dintre cărțile lui Ayan Hirsi Ali, una cu un succes de public și de receptare critică uriașe. Aici aflăm de unde vine, din ce Somalia sordidă, musulmană și neîndurătoare vine. E o lume a unor războaie teribile, a corupției, a arbitrariului, a unor conducători tiranici, a unor tradiții barbare. „Necredincioasa” este chiar ea, Ayan Hirsi Ali, cea care fuge în Olanda, după peripeții teribile, în urma impunerii de către tatăl său în Somalia a unei căsătorii cu un bărbat pe care nici nu îl cunoștea. „Necredincioasa” e (și) povestea unei eliberări – și a unei asumări: „sunt lucruri care trebuie spuse și momente când a tăcea înseamnă să devii complicele nedreptății”. Actualmente, Ayan Hirsi Ali lucrează la Hoover Institution de la Stanford University și este senior fellow al Future of Democracy Project la Harvard Kennedy School. Și continuă să fie o activistă de frunte pentru drepturile femeilor; de asemenea, o voce critică față de regimurile islamice.
În sumă: creșterea vitezei, comutarea și filtrarea; paralizia stărilor noastre de flux; creșterea epuizării fizice și mentale; prăbușirea lecturii susținute; îngrădirea minții hoinare; dezvoltarea tehnologiei care te poate urmări și manipula; creșterea optimismului feroce (sau de ce schimbările individuale sunt un punct de pornire bun, dar nu suficient; creșterea stresului și declanșarea vigilenței exagerate; regimul alimentar deteriorat și creșterea poluării; creșterea incidenței de ADHD; izolarea fizică și psihică a copiilor noștri: acestea sunt principalele cauze majore ale unui declin – poate fără precedent – al atenției, așa cum se prezintă situația „la zi”. Inventarul și, totodată, diagnosticul îi aparțin lui Johann Hari, jurnalist, psihoterapeut, autor, între altele, al unei lucrări fundamentale (și de mare răsunet în lume) despre depresie, „Legături pierdute”. „Hoții de atenție. De ce nu te poți concentra” – tradusă, ca „Legături pierdute”, la Editura Trei – panoramează și ilustrează (din plin! cu numeroase exemple) acest fenomen al diminuării dramatice a atenției. „Un lucru îmi era acum foarte clar. Dacă noi continuăm să fim o societate de oameni care dorm extrem de puțin și care muncesc excesiv; care schimbă activitățile la fiecare trei minute; care sunt urmăriți și monitorizați de rețelele sociale ce sunt proiectate să ne identifice și manipuleze slăbiciunile, pentru a ne determina să derulăm fluxurile de actualizări la nesfârșit; care sunt atât de stresați încât devin hipervigilenți; care consumă alimente ce determină creșteri bruște și apoi prăbușiri ale energiei; care respiră zilnic un amestec chimic de toxine ce inflamează creierul – atunci, da, vom continua să fim o societate cu serioase probleme de atenție”, spune/scrie Johann Hari. Există însă și (unele) soluții la această criză care nu pare să-și fi atins punctul de vârf – (ne) mai spune carismaticul autor.
Michael Ignatieff este scriitor, istoric și fost politician; cândva a fost chiar liderul opoziției politice din Canada. A predat la Cambridge, Oxford, Harvard și University of Toronto, iar în prezent este profesor la Central European University din Viena. Cărțile lui au fost traduse în 12 limbi; printre ele se numără „Blood and Belonging, Isaiah Berlin: A Life, A Need of Strangers, The Russian Album și The Ordinary Virtues”. Romanul său Scar Tissue a fost finalist pentru Booker Prize. În mijlocul pandemiei provocate de coronavirus, Ignatieff a ieșit cu o carte pe cât de delicată, pe atât de vindecătoare; din toamna lui 2022, o avem și în limba română: „Despre consolare. Cum să-ți găsești alinarea în vremuri întunecate”. Pe de o parte: „A consola. Vine de la latinescul consolar – a găsi mângâiere împreună. Consolarea este ceea ce facem (sau încercăm să facem) atunci când împărtășim suferința celuilalt sau încercăm să o îndurăm pe a noastră. Ceea ce căutăm este o modalitate de a merge mai departe, de a ne continua drumul, de a ne redobândi convingerea că viața merită trăită”. Pe de altă parte, suntem, după evoluții & revoluții, aici: „moștenitori atât ai tradițiilor de consolare, cât și ai secolelor de revoltă împotriva lor”. Iov și Cartea Psalmilor, Apostolul Pavel, Cicero, Marcus Aurelius, Boethius și Dante, El Greco, Montaigne, David Hume, Condorcet, Karl Marx, Abraham Lincoln, Gustav Mahler, Max Weber, Ana Ahmatova, Primo Levi, Miklos Radnoti, Albert Camus, Vaclav Havel și Cicely Saunders sunt, într-un fel, antrenorii de consolare cu care lucrează, de-a lungul acestei cărți, Michel Ignatieff. Ceea ce avem în cele din urmă este un foarte puternic și sofisticat „instrument” de navigare a unor momente cruciale din viață și, nu mai puțin, un ghid fin, extrem de important pentru umanitatea din noi.
„Scriitorii care lucrează între două lumi, între două culturi sunt în pericol de a fi uitați de ambele”, spune, cu trimitere la propriul destin, Vesna Goldsworthy. „Sunt în pericol”, dar nu e cazul cu această precisă, elegantă, explozivă uneori scriitoare, ea însăși cu viața – și inspirație pentru operă – „in-between”, între două lumi. E născută la Belgrad în 1961, unde a locuit până în 1986, când s-a căsătorit cu un diplomat britanic și s-a stabilit la Londra. În Marea Britanie, a lucrat mai întâi la BBC World Service, apoi a îmbrățișat cariera academică. Debutul său are loc în 1998 cu volumul „Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination”, recunoscut drept o contribuție esențială la studiul Balcanilor și al identității europene. Trei romane până acum, toate, prompt și excelent traduse și în limba română la Editura Humanitas Fiction, în Raftul Denisei. Primul: „Marele Gorsky”; al doilea – „Monsieru Karenin”. Cel mai recent: „Cortina de Fier”, o poveste de iubire în care e implicată o Medee (post) modernă și, pentru că e vorba și de(spre) o cortină de fier a memoriei, despre luciditate și trădare. „Toată opera mea literară, de la «Inventing Ruritania», este dedicată miturilor Orientului și Occidentului. În acea carte, am analizat literalmente sute de romane și filme despre «primitivii», «Balcanii sălbatici»: acestea sunt stereotipuri care ne-au afectat destul de rău. În «Cortina de fier», accentul este pus pe iluziile pe care le aveam despre Occident înainte de 1989 – încă socotite amuzante de mulți –, dar romanul nu idealizează nici țările din estul Europei, din care oamenii au fugit, cu disperare, dacă ar fi putut”. Cartea e – cum, în felul lor, sunt și precedentele două – o ilustrare strălucită a unei atât de fecunde obsesii literare despre Est-Vest și, de asemenea, un strălucit argument literar despre forța șarmantă a literaturii de a trece istoria, de a o face vie, convingătoare, provocatoare.
În „Cetatea cucului din nori” (cel mai recent și cel mai complex roman al lui Anthony Doerr) sunt, am putea spune, cinci mari personaje: Zeno, un ins din zilele noastre, am zice – regizor de piese pentru copii, fost prizonier în Orient. Seymour, tot din zilele noastre – inadaptat, violent, cu un dispozitiv explozibil pe el. Omer, din secolul 15 – băiatul cu buză de iepure, trăind la marginea Constantinopolului. Ana, tot secolul 15 – croitoreasă, hoață de manuscrise rare pentru scribi italieni, cu o soră bolnavă pe care o ajută să rămână în viață. De asemenea, Konstance – în secolul 22, închisă într-o navă spațială (Sibyl – ca să vezi ce mai nume!) care a părăsit Pământul devastat. Și mai complex: avem, în această carte, și povestea imaginară a unui manuscris pierdut al unui autor cât se poate de real (Antoniu Diogene). Lumi diferite, lumi disparate; așadar, lumi care par că nu au de-a face unele cu altele. De fapt, nu e chiar așa. Pentru că Doerr face cumva încât aceste personaje să vină cât mai aproape unul de altul, să se intersecteze; la început, sunt ca niște puncte mici, la mare distanță unul de altul, mai apoi, ca la o magie, în progresie, se aliniază și ajung foarte aproape unul de altul. Chiar mai mult decât atât: toate se intersectează și cu manuscrisul imaginat al lui Antoniu Diogene. Și toate stau împreună! Sunt uniri, apropieri ale unor secvențe disparate prin intermediul unor scene scurte, tăiate cu mare precizie – sunt secvențe aproape ca niște respirații individuale. S-a folosit o formulă picantă și foarte nimerită: „julliening” – secvențiere așa cum tai legumele, ceapa mai ales, „a la Julien”! Putem să spunem și așa: A. Doerr – ca un master chef al romanului! Știam că Doerr e un excelent scriitor (a scris o carte splendidă, de mare răsunet, „Toată lumina pe care nu o putem vedea”); odată cu această carte recentă, avem confirmarea că el e și un fel de magician al literaturii.
„Dintre autorii pe care i-am citit în ultimii ani, Isaiah Berlin este cel care m-a impresionat cel mai puternic. Opiniile sale filozofice, istorice și politice îmi par revelatoare și instructive... Puțini oameni în vremurile noastre au văzut într-un chip la fel de pătrunzător ce este viața – viața individului în societate, viața societăților în timpurile lor, impactul ideilor asupra experienței cotidiene. În numeroasele sale eseuri despre teme, scriitori și gânditori ruși (între acestea, cele dedicate lui Tolstoi, Turgheniev ori admiratului său model, liberalul Aleksandr Herzen), Berlin dă dovadă de dezinvoltură și de cunoaștere profundă”, așa scrie Mario Vargas Llosa despre un Sir – Sir nu doar în sens convențional, protocolar, regal, ci și unul al ideilor. Pentru că – parafraza este la Arthur Schlesinger jr – Isaiah Berlin este, cu adevărat, una dintre cele mai strălucite și mai fascinante minți ale modernității. Masivul și, totodată, suplul (prin rafinament) volum „Gânditori ruși” (ediție de Henry Hardy & Aileen Kelly; Humanitas, 2022, traducere – admirabilă – din limba engleză de Marina Vraciu) de I. Berlin este, dincolo de orice dubiu, unul dintre evenimentele editoriale ale lui 2022. Altfel, și într-o formulare succintă: 10 eseuri de referință – cu, între altele, referințe precum: Herzen, Bakunin, Turgheniev, Bielinski ori Tolstoi – despre cum au apărut marii gânditori ruși, despre impactul ideilor acestora asupra lumii ruse și, desigur, asupra culturii din întreaga lume. Punctual, așa cum ne transmit și editorii români ai acestei cărți, „fenomenul intelighenției ruse, arată Berlin, a contribuit decisiv la marile schimbări sociale ale lumii, cu reverberații până-n ziua de azi”. O carte, în mod fundamental, despre o a doua Rusie – sensibil diferită de aceea a imperialismului, expansionismului și crimelor – care se cere nu doar citită o singură dată, ci recitită și studiată cu creionul în mână.
„Cu Isus pe calea rugăciunii. Introducere în viața spirituală” este cel mai recent titlu din portofoliul unui mare (și încă foarte tânăr) hermeneut biblic, Brant Pitre, pe care îl avem în limba română. Repet de fiecare dată când am ocazia: faptul că lucrările lui Brant Pitre sunt traduse, cu consecvență, în românește este unul dintre marile câștiguri pentru literatura sapiențială care circulă la noi: pentru prospețimea lor, eleganța, viziunea; pentru erudiția, contextualizarea istorică, proiecția contemporană; pentru har hermeneutic, rigoare anglo-saxonă, pentru o tradiție vie și perfect pasabilă. De la Brant Pitre avem (la editura Humanitas toate!) până acum: „Fiul lui Dumnezeu?”, „Misterul Cinei de pe urmă”, „Isus Mirele”, „Isus și rădăcinile evreiești ale Mariei”. Și acum, de câteva luni doar, proaspătă, năucitoare ca altitudine a interpretării, caldă, tandră și atât de umană „Cu Isus pe calea rugăciunii. Introducere în viața spirituală”. Un fel de – centrale, fundamentale, axiale – exerciții spirituale. În cuvintele doamnei Monica Broșteanu, o însoțitoare de cursă lungă a textelor lui Brant Pitre: „Cu același farmec al oralității, precum și cu limpezimea ce-i caracterizează cărțile publicate până acum pentru publicul larg, tânărul biblist american împărtășește entuziast cititorilor descoperirile sale în domeniul teologiei spirituale pornind și lăsându-se călăuzit cu «Isus pe calea rugăciunii». Demersul lui Brant Pitre din volumul de față este o sinteză fericită între apropierea de marile teme ale autorilor ascetici și mistici din tradiția Bisericii care respiră cu amândoi plămânii – răsăritean și apusean – și preocuparea de a descoperi «rădăcinile biblice» ale problematicii abordate. Hrană îmbelșugată și pentru iubitorii Scripturii, și pentru cei ai tradiției bimilenare a creștinismului”. Sau, în cuvintele autorului însuși: „Când eram mai tânăr, tindeam să mă gândesc la viața mea spirituală ca la un fel de «ușă rotativă». Pe o parte era «păcatul de moarte», iar pe cealaltă erau căința și iertarea, sau «starea de har». Scopul meu principal era să mor de partea cea bună a ușii... Spre surprinderea mea, am aflat că nu așa descriu marii autori spirituali viața creștină. Ci, întocmai cum viața biologică a cuiva trece în mod obișnuit prin anumite stadii – copilărie, adolescență și maturitate –, tot astfel viața spirituală a unui om trece în mod normal prin stadii de creștere...”
