L’Affaire, dupa Matei (II)

Mircea Iorgulescu | 20.05.2002

Pe aceeași temă

Cand era lupul chiabur

Povestirea Un om mare este, s-ar parea, cea dintai scriere literara de exil a lui Mircea Eliade. Este datata “februarie 1945”, dar Matei Calinescu* a gasit în Jurnalul portughez al lui Eliade, inedit cand si-a scris el comentariul despre aceasta povestire, o însemnare facuta la 29 iulie 1944.

Rezulta de aici ca lui Mircea Eliade ideea povestirii atunci îi venise, nota din Jurnal fiind lipsita de orice ambiguitate. Iat-o, reluata dupa Matei Calinescu: “Imaginea care m-a obsedat înainte de a adormi, azi noapte: macranthropia unui tanar. Creste pana la 12 metri. Nu mai aude sunetele oamenilor. Cum îsi ia iubita pe palma, si cand îi sopteste tragedia lui; fata se cutremura (îi vede gura, monstruoasa etc.). Izolarea definitiva într-o cabana facuta de el în munte. Macranthropia - o formula concreta si pitoreasca a geniului, si a izolarii sale definitive. Poate ar fi amuzant sa scriu o poveste pe aceasta tema”.

Si, într-adevar, Un om mare este povestea unui tanar inginer, Eugen Cucoanes, care începe sa creasca în mod misterios. Uriasului care a devenit, îmbracamintea nu-i mai vine, pantofii îi raman mici, locuinta nu-l mai încape. Un prieten îl ajuta sa se refugieze în muntii Bucegi, unde, pana la urma, dispare cu totul. Matei Calinescu, pentru care Un om mare este “poate povestirea cea mai memorabila a lui Eliade”, evoca alte doua însemnari din Jurnalul scriitorului referitoare la aceasta scriere. Una e din ianuarie 1945, pe cand Eliade îsi scria povestirea. El îsi reaminteste visul din vara si îl asociaza direct nuvelei la care lucreaza - “Acum înteleg sensul visului (acela pe care-l dau eu nuvelei): singularizarea omului ales de Dumnezeu sau de soarta, a geniului, a sfantului, a «individului» sîn sens kirkegaardint, singuratatea lui absoluta, incoruptibila, incapacitatea lui blestemata de a comunica cu semenii etc.”. A doua nota dateaza din 1968, cand Eliade îsi reciteste povestirea (care i se pare “extraordinara”) si descopera ca a anticipat cu cativa ani “revelatia ontofanic-universala”, experienta facuta de Aldous Huxley dupa ce se drogase cu mescalina. Doi ani dupa moartea lui Mircea Eliade, într-o discutie din 1988, Ioan Petru Culianu îl asigura însa pe Matei Calinescu, relateaza acesta, ca povestirea ar fi o alegorie cu sens legionar; nu era o gluma, un joc, un ludic si provocator exercitiu rebusistic, era o descifrare avizata, de vreme ce “discipolul” (sau fostul “discipol”) a introdus-o în studiul - ce avea sa ramana inedit pana în 1995 - Mircea Eliade necunoscutul. Dupa Culianu, personajul povestirii lui Eliade este de fapt conducatorul legionar Corneliu Zelea Codreanu, fiindca refugierea în munti era “tema preferata a lui Codreanu”, iar acestuia “i se spunea Coco de catre adversari si Cuconu’ de catre tarani”. Nici mai mult, nici mai putin!

Fata cu aceasta dezlegare brutala, Matei Calinescu adopta, poate cu o fina, aproape imperceptibila ironie, un ton excesiv de prevenitor. Reciteste povestirea lui Eliade, descopera el însusi “un numar de aluzii posibile la Codreanu, plauzibile pentru cititorul informat despre istoria scrisa si orala a Garzii de Fier”, le cerne minutios analitic, pentru a conchide ca “asemenea aluzii raman însa prea vagi si alegoria Cucoanes=Codreanu nu poate fi concludent demonstrata”. Schiteaza apoi o interpretare pur literara a textului, amintind, între altele, de uriasii din basme gen Stramba-Lemne, Sfarma-Piatra (asocierea o facuse mai demult si Eugen Simion, dar nu e citat). Aici, poate, ar fi fost util sau macar placut de extins campul referintelor la alte cazuri literare de uriesenie (Micromégas, din povestirea omonima a lui Voltaire, Gulliver printre liliputani, cutare proza fantastica a lui Macedonski) sau de metamorfoze ale dimensiunilor si conditiei în sens invers (Metamorfoza lui Kafka s.a.m.d.). Din nou concluzia este formulata fara echivoc - povestirea lui Eliade, scrie Matei Calinescu, “poate fi citita fara referinta la evenimente istorice; într-un fel, ea chiar îndeamna la o astfel de lectura. Geniul transcede istoria”.

Fara echivoc, dar putin cam prea înalt, încat aceasta decenta distanta poate fi ori ignorata, ori luata drept subtil iezuitism. “Interpretarea” lui Ioan Petru Culianu, cheia pe care tanarul savant o foloseste pentru a decripta si extrage presupusul mesaj legionar ascuns în povestirea lui Mircea Eliade se situeaza de fapt în proximitatea nefericita a dogmaticelor lecturi ideologico-politice staliniste din anii ‘50.

Pentru critica româneasca, modelul absolut al unui asemenea diform, grotesc tip de lectura îl reprezinta probabil interpretarea Caprei cu trei iezi ca o naratiune alegorica, avand un camuflat mesaj social critic la adresa regimului burghezo-mosieresc: Lupul din poveste era identificat ca fiind un simbol al odiosului chiabur, personaj prin excelenta negativ în imaginarul dogmatic al epocii, Capra era vazuta ca o sarmana taranca saraca s.a.m.d. Daca este ceva într-adevar fascinant în aceasta ipoteza a lui Culianu (si în altele, de aceeasi factura si aceeasi tinuta, ale lui sau ale altora), doar aceasta persistenta malefica si chiar maladiva a spiritului trivial reductionist ar putea fi. Si este chiar curios cum un om plecat tanar din România comunista a anilor ‘70 ajunge, dupa destui ani de sedere în Occident, la “interpretari” comparabile cu cele de pe vremea cand era lupul chiabur... In definitiv, chiar afirmatia ca în perioada postbelica România ar fi fost “o Siberie a spiritului” este de asemenea perfect raportabila la tezele culturnicilor stalinisti, dupa care cultura si literatura româna de pana la 1944 n-ar fi fost decat un imens pustiu.

Riscurile “biografismului vulgar”

Aceeasi perspectiva simplista, dar folosita în sens invers, de asta data pentru elogierea legionarismului ce ar fi fost abil camuflat de Mircea Eliade în proza scrisa în exil, apare în “interpretarea” data povestirii Nouasprezece trandafiri de Claudio Mutti. Acesta, “admirator din perspectiva ermetic-traditionalist-guénoniana al «spiritualitatii» legionare” cum precizeaza Matei Calinescu, identifica pe acelasi Corneliu Zelea Codreanu în personajul Ieronim Thanase din povestirea mentionata. Descifrarea sustinuta de Claudio Mutti este “inacceptabila”, scrie însa Matei Calinescu, adaugand, sensibil mai apasat decat o facuse în cazul ipotezei lui Culianu, si ca “e tributara unei viziuni critice pe care as numi-o «biografism vulgar»”.

Ca exista in proza lui Mircea Eliade un “labirint construit din referinte istorico-biografice oblice, incriptate, totdeauna cu doua sau mai multe solutii posibile”, Matei Calinescu nu contesta. Mai mult, procedeaza el insusi la decriptari, fie ca este vorba de date istorice, fie de “calendarul mitico-astronomic”, despre care afirma ca “structureaza lumea fictionala a lui Eliade” (aici, poate, ar fi fost de mentionat ca, in afara de Noaptea de Sanziene, mai exista in literatura romana postbelica un alt mare “roman al solstitiilor”, e vorba de Lumea in doua zile de George Balaita). Nu o face insa pentru a descoperi mesaje politice camuflate, in vederea denuntarii ori a elogierii de asemenea politice a lui Eliade, fete opuse ale aceleiasi unice atitudini reductive si vulgarizatoare, indiferent de directia ei. El cauta, nu demonstreaza, refuzand in egala masura ipostazele de procuror sau avocat al apararii.

Si, lucru esential, nu sacrifica literatura pe rugurile ideologiilor. Diferenta de fond dintre descifrarile lui Matei Calinescu si ale celor care practica “biografismul vulgar” este una dubla, etica si estetica. Acea atentie microscopica data unor interpretari in mod vadit tendentioase, simplificatoare sau chiar aberante nu echivaleaza cu o acceptare in surdina sau cu un refuz al precizarii pozitiei proprii; fost discipol al lui Tudor Vianu, Matei Calinescu pare sa fi preluat de la “maestrul” sau, de nu va fi fiind si o asemanare mai profunda intre ei, oroarea de trivialitati, convertita intr-o retinere pe cat de politicoasa, pe atat de glaciala. Chiar si atunci cand toate limitele sunt depasite, cum este cazul unei afirmatii a lui Culianu, dupa care Eminescu, “daca ar fi trait in secolul XX, ar fi fost Corneliu Codreanu”, Matei Calinescu isi pastreaza firea stilistica si prefera sa puna lucrurile la punct cu o academica eleganta - “in discursul istoric responsabil”, scrie el, “asemenea jocuri de fictiune” sunt “nelalocul lor sau trebuie modulate cu multa finete, intr-o argumentare nuantata”. Se intrevede aici, in aceasta fulguranta invocare a “discursului istoric responsabil”, o etica a veritabilului cercetator, o intelepciune chiar, devreme ce nu se arboreaza, ca la parada, mari principii si solemne reguli, ci se recurge la esentiala si aparent modesta stiinta de a aprecia ce se cuvine si ce este “la nelalocul lui”.

Fiindca “la nelalocul” sau este si sa citesti o scriere literara ca pe un text de propaganda si doctrina, sa omiti ori sa deformezi contexte istorice si culturale specifice, sa hipertrofiezi secundarul in defavoarea esentialului. Carte cu o complicata arhitectura, in care, cum spune Matei Calinescu insusi, “reminiscenta se impleteste cu analiza textuala si anecdota ia forma ipotezei hermeneutice, intr-o meditatie in ultima instanta autobiografica”, Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade are mai putin in centru relatia dintre cei doi cat o relectura a operei lui Eliade sub o dubla incidenta, a revelatiilor documentare si a interpretarilor politizate de data mai recenta. A operei si a biografiei; daca studiile despre proza lui Eliade, aparute initial in publicatii americane si reproduse, in traducerea Monei Antohi, la addenda, sunt fundamentale pentru exegeza literaturii autorului Noptii de Sanziene, precizarile si argumentele lui Matei Calinescu despre filo-legionarismul lui Eliade sunt de natura sa readuca discutia pe terenul adecvat. Intr-un moment cand aproape ca se sugereaza ca Mircea Eliade ar fi fost un fel de conducator ideologic, si poate chiar mai mult decat atat!, al Garzii de Fier, Matei Calinescu re-situeaza articolele acestuia in contextul lor real. “Era vorba - scrie el - despre marturii de simpatie sau de adeziune personala, dar intr-o perioada de intensa campanie electorala (pentru alegerile de rau augur din decembrie 1937), cand tot ce publica «seful tinerei generatii» era implicit considerat propaganda de tineretul intelectual rinocerizat sau pe cale de rinocerizare. «Doctrinar» politic al Legiunii insa nu a fost niciodata si nici n-ar fi putut fi: caci el se incapatana sa vada in aceasta organizatie nu aspectul de miscare politica de mase, interesata sa cucereasca puterea si utilizand in acest sens o demagogie populist religioasa cu prelungiri teroriste, ci o adevarata secta crestina, mistica, initiatica, cu o elita secreta, un soi de antimasonerie cultivand jertfa de sine si moartea”.

Se degaja aici, ca si in alte texte din volum, figura unui alt Mircea Eliade. Nu ostentativ si nici direct polemic in raport cu alte reprezentari, fiindca nu este un Eliade “absolvit”, dupa cum nu este nici unul “condamnat” sau macar “culpabilizat”, dar viu si adevarat, in toata complexitatea tragica a biografiei lui. Candva, Raymond Aron reprosase unui (fost) presedinte francez, cam filfizon, ca nu stie ca istoria e tragica; grava pentru un veritabil om politic, ignorarea caracterului tragic al istoriei este insa descalificanta pentru cei care scriu despre tragediile istoriei ca niste procurori sau ca niste avocati.

Si mai e oare nevoie de spus de-a dreptul ca admirabila carte a lui Matei Calinescu este strabatuta de un intens sentiment al tragicului?!

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22