Chipurile răului - Lacrimi, ipocrizie și frică la moartea lui Stalin (I)

Acest text face parte dintr-un studiu care va fi publicat în volumul Istoria recentă altfel. Perspective culturale, editat de Andi Mihalache și Adrian Cioflâncă, Editura Universității „Al. I. Cuza“, Iași, 2013.

La Arhivele Naționale s-au păstrat ra­poar­tele interne ale Partidului Muncitoresc Ro­mân privind modul în care moartea lui Sta­lin a fost trăită în România. Din aces­tea, aflăm un lucru surprinzător: în toată ța­ra, în intervalul 6-9 martie, s-au des­fă­șurat adunări, mitinguri și alte manifestări de doliu – unele spontane, cele mai multe organizate – care au adunat aproape 7 mi­lioane de oameni. Adică 40% din po­pu­lația de atunci a țării. Or, aceasta ar în­semna că atunci s-a înregistrat cea mai ma­re mobilizare populară din istoria Ro­mâ­niei (cu excepția momentelor electorale și plebiscitare). Iată un lucru neștiut, pe care cu greu ni-l putem imagina pomenit în manualele de istorie. Cum s-a ajuns la această mobilizare record? Au trecut 60 de ani de la moartea lui Stalin, între timp a apărut raportul lui N. Hrușciov, co­mu­nismul s-a prăbușit, iar despre dictatorul sovietic s-a scris un munte de cărți care dez­bracă totul de iluzii. Tentația ar fi să pu­nem totul pe seama aparatului de re­pre­siune și mobilizare al unui stat totalitar. Este o abordare corectă până la un punct: regimul comunist a fabricat într-un timp record mecanisme foarte eficiente de a pro­duce mulțimi organizate. Dar nu toți cei strânși în adunări publice au ajuns aco­lo prin mobilizare mecanică și coerciție. A existat și participare spontană, voluntară, sinceră. Și, în general, istoria co­mu­nis­mu­lui nu este doar istoria represiunii brute. Fără a lua în calcul participarea/mo­bi­li­za­rea, controlul social și cooptarea, nu vom înțelege decât o parte din poveste.

Confuzia emoţională

Dacă luăm de bună cifra de 7 milioane de participanți, este evident că istoria acestui moment nu se lasă ușor scrisă. Cum am pu­tea să rezumăm ce s-a întâmplat atunci, pe ce să punem accentul, care a fost sta­rea dominantă? Tristețea? Da, multă lume a fost realmente tristă, unii, deloc puțini, au plâns. Stau mărturie și documentele, și memoriile. Dar nu toate plânsetele sunt la fel. A fost plânsă dispariția „con­du­că­to­rului popoarelor”, a unei figuri paternale care le oferea unora iluzia protecției. Alții au plâns empatic doar dispariția unui om, impresionați de misterul etern al morții. Au fost plânsete discrete și plânsete tea­trale, expuse în piața publică, menite a fi vă­zute. Bocetul ritualic, tradițional s-a gă­sit alături de deznădejdea ideologică, se­cularizată. Au fost vărsate multe lacrimi prin efect de contagiune, pe fondul de con­fuzie emoțională și etică a unei dic­ta­turi. Să nu uităm, vorbim de o țară ieșită nu demult dintr-un război devastator, do­minat de adversitate ideologică și fan­tas­me­le distrugerii totale, intrată apoi, vrând-nevrând, în Războiul Rece; de o țară rănită, sărăcită, înfometată; de o so­cie­tate destructurată prin ofensiva revo­lu­ționară comunistă, atomizată, suspicioasă, bulversată de propagandă, înspăimântată de teroarea stocastică, tentată de liniștea compromițătoare promisă de comuniști. În acest vârtej, cine putea fi sigur de ceea ce simțea „sincer” atunci?

În fine, s-a plâns și de fericire. Nici ei pu­țini, bucuroșii au jubilat, au spus pe as­cuns bancuri compuse ad-hoc sau au băut de fericire. Mulți au fost indiferenți, par­ti­cipând spășit la încă un ritual public co­re­grafiat prin mobilizare mecanică de au­to­ritățile comuniste.

Ambivalența lui Dej

Dar să vedem evenimentele. Un moment atât de important nu putea fi lăsat la voia întâmplării. Regimul comunist exersase de­ja îndelung mecanismele mobilizării și tehnicile de controlare a mulțimilor. Gheor­ghe Gheorghiu-Dej și cei din jurul său au trăit ambivalent momentul. Pe de o parte, știau din istorie că de multe ori dictaturile au durată viageră și că moartea lui Stalin, într-un context internațional complicat, pu­tea pune în cauză stabilitatea „demo­cra­țiilor populare“ din Europa de Est. După cum formulează Pavel Câmpeanu, „[p]en­tru Gheorghiu-Dej, odată cu Stalin dis­pare însuși temeiul supremației pe care de-abia o dobândise - aprobarea lui Sta­lin îi îngăduise atât spectaculoasa eli­mi­nare a celor trei secretari [Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca], cât și des­fășurarea anchetei contra lui Pă­trăș­canu“. Din acest motiv, liderii PMR au decis o mobilizare „exemplară“ la moartea lui Stalin, pentru a da un semnal de sta­bi­litate și forță. Pe de altă parte, putem în­țelege că Dej a primit vestea morții lide­rului sovietic cu o anumită ușurare pentru că, după cum afirma Alexandru Bâr­lă­dea­nu, „cât a trăit Stalin, Dej s-a simțit și el amenințat“. Epurările și represiunile era­tice decise de la Moscova țineau pe toată lu­mea în șah.

Dej își asigurase, prin loialitatea fără rest ară­tată Moscovei, sprijinul lui Stalin. De exemplu, măsurile luate în 1952 (sta­bi­li­za­rea monetară, reprimarea „devierii de dreap­ta“, urmată de un val de epurări și măsuri represive) fie au fost inspirate de Stalin, fie au avut girul acestuia. Dej de­prinsese o tehnică de utilizare a autorității dictatorului suprem numită de Ian Kershaw, în cazul lui Hitler, „working to­wards the Führer“ (a veni în întâm­pi­narea voinței Conducătorului). Deși mai atent la micro-management și birocrația decizională decât Hitler, Stalin avea totuși abilitatea de a lăsa marje de interpretare executanților din blocul sovietic, fixând direcții de acțiune și sugerând măsuri, dar lăsând ca detaliile să fie anticipate și asu­mate de liderii comuniști locali. Dej a în­vățat să se miște în această marjă, fiind, pe de o parte, foarte atent la semnalele date de Moscova și, pe de alta, supr­a­in­terpretându-le pentru a-și consolida pu­terea. După îndepărtarea rivalilor din par­tid, Dej a căpătat o autoritate fără pre­cedent, profilându-se un regim de putere mult mai personalizat și cultul per­so­na­li­tății în folos propriu.

Paradoxal, mai tristă de moartea lui Stalin a fost Ana Pauker. „La auzul veștii, ea a în­ceput să plângă, dar [Alexandru] Mo­ghio­roș a potolit-o spunându-i: «Ană, Ană, dacă el nu murea, noi n-am sta de vorbă acum»“, povestește Gheorghe Bră­tescu, ginerele Anei Pauker.

Tristețea

Așa cum se știe, vestea deteriorării stării de sănătate a lui Stalin a fost dată târziu. În atmosfera paranoidă de la Moscova, ac­centuată de povestea cu „conspirația me­dicilor“ evrei, și intervenția medicală a fost tardivă. Atacul cerebral din 2 martie fu­sese oricum sever și nu se știe dacă se mai putea face ceva. Știrea despre „grava boală a tovarășului I.V. Stalin“ s-a răs­pândit abia pe 4 martie. Știrea a ajuns în Scînteia joi, 5 martie, în chiar ziua dece­sului.

Scînteia din 6 martie a publicat Co­mu­ni­catul Comitetului Central al Partidului Co­munist al Uniunii Sovietice care anunța că „la 5 martie, ora 9,50 seara, a încetat din viață după o boală grea Iosif Vissa­rionovici Stalin“.

Un articol pomenea deja de adunări spon­tane provocate de vestea îmbolnăvirii lui Stalin. Găsim informația și într-un raport intern de partid, care relatează că „[l]a transmiterea Comunicatelor, cetățenii
s-au strâns în grupuri mari în jurul me­gafoanelor din orașe și sate. În mai mul­te orașe, pe o serie de străzi s-a între­rupt circulația, căminele culturale din multe regiuni erau arhipline cu țărani muncitori care veneau să asculte Co­mu­nicatele. Mulți cetățeni nu vroiau să crea­dă această veste tristă“. Mii de oa­meni au purtat doliu din 6 martie sau au pus drapele și portrete îndoliate la feres­trele caselor, fără să fi primit indicații de la partid. Unii au spus că și-ar fi dat viața în locul lui Stalin. Minerii de la Petrila au făcut de gardă la portretul lui Stalin cu lămpile aprinse.

La Ambasada URSS din București și la con­sulatele din teritoriu s-au format cozi cu cei care doreau să semneze în registrele de condoleanțe. Numai la Cluj au semnat 22.000 de oameni. S-au înregistrat nenu­mărate promisiuni de depășire a planului. Și, mai relatează raportul, „[l]a adunările și meetingurile de doliu foarte mulți mun­citori au plâns“. Țăranii au participat și ei la durerea colectivă, organizând gărzi în săli amenajate cu portretele lui Stalin sau participând la seri de lectură. Pentru a proba „democratizarea“ durerii, ra­por­tul continuă cu exemple din suferința fe­meilor. Multe femei s-au îmbrăcat în ne­gru, cu basmale negre. În orașul Stalin (Bra­șov), femeile au depus flori la statuia liderului sovietic sau au făcut de gardă pentru că Stalin „a luptat pentru eli­be­ra­rea femeilor“.

Din interviuri de istorie orală aflăm cum se petreceau adunările în Universitatea Bu­curești. Coralia Fotino, pe atunci stu­dentă la Facultatea de Istorie, povestește: „Eram absolut toți în amfiteatru (...); toată lumea în picioare, cu o anumită fi­gură foarte îndurerată, dacă era posibil să fie cât de cât plânsă, cu atât mai bi­ne“. Solomon Marcus, asistent în acea vre­me la Facultatea de Matematică, rela­tea­ză, la rându-i: „Eram la facultate, s-au pus imediat niște difuzoare în toate fa­cultățile, unde se transmitea permanent (...) Aveai impresia că s-a produs cea mai mare catastrofă care se putea ima­gina! O catastrofă a întregii omeniri! Ore în șir, zile în șir, la microfon au­zeam numai văicăreli, că «Ce ne facem?! Ne-a dispărut părintele...». Și trebuie să vă mărturisesc că nu erau puțini cei ca­re lăcrimau!“.

Dincolo de scenele colective de durere sinceră sau simulată, la nivel individual suferința era trăită agonic de cei care cre­deau pătimaș în stalinism. După cum își amintește Lilly Marcou, atrasă de sta­li­nism din adolescență, tatăl ei a procedat cu tact: „În dimineața aceea, mai mult de­cât de obicei se arătă deosebit de prevenitor. «Fetița mea, fii tare și cu­ra­joasă. Am o veste proastă, proastă pen­tru tine... îmi zise el, Stalin a murit!» Am căzut în brațele lui pentru a plânge, pentru a-mi țipa durerea. Pământul îmi fu­gea de sub picioare. (...) La școală, în grade diferite, toți eram tulburați. Nu păs­trez deloc amintirea de a fi zărit la colegele mele vreun semn de indiferență și mai puțin de satisfacție. Trișam toți? Nu cred“.

Nu toți părinții au fost la fel de în­țe­le­gă­tori. Politologul Michael Shafir, pe atunci elev și el, s-a întors acasă plâns, im­pre­sionat de ceremonia de la școală. Întrebat de tatăl contrariat ce s-a întâmplat, a răbufnit: „Cum, nu știi? A murit tătucul nostru!“. În replică, a primit o palmă: „Acum eşti sigur că tac-tu trăieşte!“.

Elogiile

Cine nu participa la atmosfera de morgă solemnă risca să fie sancționat. T. Brateș, pe atunci reporter la radio, și-a sărbătorit ziua de naștere la Athénée Palace. A fost reclamat că într-o zi tristă a fost „să che­fuiască“ și a avut ceva neplăceri. Norocul lui a fost că a scris mai multe reportaje des­pre moartea lui Stalin și „cheful“ i-a fost trecut cu vederea mai ușor. Vigilența exacerbată a autorităților se vedea și din faptul că greșelile de tipar deveneau „acte de sabotaj“. La România liberă, un tipo­graf a cules „Oamenii muncii din țara noas­tră sub conducerea PMR își strâng și mai mult rândurile în jugul steagului nebiruit al lui Lenin și Stalin“, în loc de „în jurul steagului“; altul a făcut să se tipărească „succesele înregistrate pe dru­mul atragerii țăranilor în gospodării mici și mijlocii pe făgașul socialismului, prin ruinarea lor“, în loc de „reunirea lor“. În Contemporanul, Malencov a de­ve­nit „Melancov“. La Radio, un ziarist a fost dat afară pentru că a făcut o com­pa­rație între Hitler și Stalin.

În Scînteia, au început să curgă elogiile sub semnături cu rezonanță. Mihail Sa­do­veanu scrie despre „Marele geniu al ome­nirii progresiste“. Iosif Vissarionovici, ca­re doar a trecut în adormire, îi pare o ex­presie a bunătății și blândeții. George Că­linescu scria despre „O figură gigantică a istoriei“. Eugen Frunză a compus o po­ezie, Așa ne-nvață Stalin. O strofă sună așa: „Oricât ar fi de tare / Al morții braț cumplit, / Mai tare este Stalin! / Nu, Sta­lin n-a murit!“. Alți academicieni și scri­i­tori și-au adus prinosul.

La Moscova a mers o delegație oficială a Ro­mâniei, condusă de Dej. „Personal – nu văd de ce aș ascunde – eram foarte im­presionat“, mărturisea un membru al de­legației, Sorin Toma. Delegația a fost ca­zată aproape de Casa Coloanelor, unde era depus sicriul, și s-a putut deplasa pe jos până acolo, împreună cu mari fluxuri de oameni. Mulți, mai ales femei, lăcrimau. Calea de acces era flancată de camioane mi­litare așezate unul lângă altul. La câteva dintre punctele de acces s-au creat bus­culade, iar poliția călare a intervenit cu brutalitate. Au murit mulți călcați în pi­cio­are. Delegației României i s-a acordat pri­vilegiul de a face de două ori de gardă lângă catafalc. Funeraliile au fost im­pre­sio­nante, dar oficiale și reci. Au vorbit Ma­len­kov, Beria și Molotov. Doar în vocea lui Molotov s-a simțit un pic de emoție. Mai târziu, primii doi aveau să fie înlăturați de Hrușciov, iar Molotov păstrat doar ca personaj decorativ.

Ritualul

Și în România, ceremoniile funerare au avut dimensiuni grandioase. Pe 8 martie 1953, CC al PMR împreună cu Consiliul de Miniștri al RPR au emis o hotărâre care merită reprodusă pentru că a fost aplicată întocmai la nivel național:

„1. În ziua de luni 9 Martie a.c., în mo­mentul începerii funeraliilor tovarășului Iosif Vissarionovici Stalin, la ora 11 a.m. se va întrerupe lucrul pe timp de 3 minute la toate întreprinderile și ins­ti­tuțiile din întreaga țară (...). La aceeași oră se va întrerupe în întreaga țară, pe timp de 3 minute, circulația trenurilor, tramvaelor, automobilelor și altor ve­hi­cole, precum și a pietonilor din orașe.

2. La ora 11 precis se vor trage în semn de salut în orașul București, capitala Re­publicii Populare Române și în Orașul Sta­lin, câte 24 de salve de artilerie.

3. De la ora 11 până la ora 11 și 3 minute vor suna în semn de ultim salut sirenele tuturor întreprinderilor, locomotivelor, va­selor maritime și fluviale. (...)“.

Pe lângă această decizie făcută publică, au fost luate și alte măsuri, care au fost trans­mise pe canalele partidului. Astfel, „pen­tru asigurarea bunei desfășurări și a unei participări masive din partea ce­tățenilor la meetinguri și adunările de doliu“, Partidul a instruit și trimis peste tot în țară, în orașe și sate, un mare nu­măr de activiști. În total, au fost pe teren peste 11.000 de activiști de partid și ai or­ganizațiilor de masă, 7.000 de elevi și stu­denți ai școlilor de partid, alături de zeci de mii de agitatori și propagandiști și 26.000 de „tovarăși“ convocați pentru men­ținerea ordinii.

Din rapoartele PMR aflăm cifre privind participarea. Pe 9 martie, în ziua în­mor­mântării, la mitingul din Piața Stalin din București (actuala Charles de Gaulle), au fost prezente 350.000 de persoane. La mi­tingul de la Cluj au fost 95.000 de suflete, la Timișoara – 90.000, la Reșița – 35.000, în raionul Deta – 17.000 etc. Alt raport fa­ce suma participanților: „În toată țara, în zilele de 6-7-8 și 9 Martie s-au ținut 22.800 adunări și 300 de meetinguri de doliu, cu o participare totală de aproape 7.000.000 cetățeni“. Concluzia: „o ase­me­nea impresionantă participare și dis­ci­plină muncitorească n-a mai fost cu­nos­cută până acum“.

Ce-și amintește Annie Bentoiu

Cea mai bună descriere neoficială a mi­tin­gurilor din București ne-a lăsat-o Annie Bentoiu, în cartea sa de memorii, una dintre cele mai bune despre anii ’40-’50 scrisă la noi. Cea care a scris Timpul ce ni s-a dat se găsea convocată la mitingul din Piața Victoriei în timp ce soțul era într-un batalion disciplinar, tatăl se găsea internat administrativ într-o colonie de muncă, iar socrul era în închisoare. Iată relatarea ei:

„Mitingul de doliu a avut loc în Bu­cu­reşti, luni 9 martie 1953. A fost, pentru cei care au participat la el, una din cele mai ciudate şi impresionante experienţe. Toate ţările din sistem au coordonat par­ticiparea lor la funeralii cu ora Mosco­vei. Simultaneitatea realizată, într-o vre­me când nu exista procedeul unificator al televiziunii, era ceva cu totul nou. La noi, centrul ceremoniei a fost în piaţa Stalin, unde se aflau cele două tribune oficiale, una pentru demnitarii români, alta pentru ambasadori, iar coroanele şi florile se adunau pe un postament cen­tral. Dar şi Piaţa Victoriei, şi cea a Dorobanţilor erau, cum spune Scînteia, o mare de oameni. În Piața Victoriei m-am nimerit și eu. (...) Eu eram fascinată în primul rând de întinderea geografică asu­pra căreia purta acea manifestație: nicio­dată, în istorie, nu avusese loc ceva com­parabil. (...) [N]imeni, niciodată în isto­rie, nu fusese adulat de un număr atât de mare de oameni. (...) Tăcerea extremă care domnea în piaţă, în ciuda atâtor zeci de mii de prezenţe umane, răs­pun­dea unui cer cenuşiu, aproape compact. Nu ne uitam unii la alţii, ştiind că ară­tam la fel: cenuşii, săraci, docili. Unii, fără îndoială, plângeau: misterul morţii era mai prezent ca niciodată şi ne aş­tepta pe toţi, pe cei mai umili ca şi, iată, pe cei mai puternici. Difuzoarele trans­miteau muzică funebră; drapele şi câte­va rare portrete cu însemne de doliu punc­tau prezenţa tăcută a uriaşei mase de oameni. La un moment dat a început o transmisie în limba rusă - vorbea to­varăşul Malencov -, apoi i-au urmat, pe româneşte, glasurile lui Chivu Stoica, Leontin Sălăjan, acad. Traian Săvulescu şi ale diferitor stahanovişti. Partea asta a «slujbei» semăna cu manifestaţiile obişnuite ­şi ne-am fi desconcentrat, da­că nu ar fi sosit ora unsprezece, care corespundea cu ora 12 a Moscovei. Atunci a izbucnit bubuitul tunurilor, cu­tremurând văzduhul, urmat de plângerea repetată a sirenelor. Cine mai auzise aşa ceva? (...) Cât timp au urlat sirenele (câ­teva minute foarte lungi), circulaţia vehi­culelor s-a oprit, conform instruc­ţiu­ni­lor, în toate oraşele ţării, şoferii şi vat­ma­nii au coborât, descoperindu-se. Chiar şi trenurile au stat în drum. Di­fuzoarele au transmis, de la Moscova, imnul de stat al URSS şi în final, Internaţionala, care a răsunat atunci în toată grava, complexa şi semnificativa ei putere. Şi în sfârşit, în tăcere, lumea s-a risipit“.

Soțul lui Annie Bentoiu, Pascal Bentoiu, aflat în batalion disciplinar la Doaga, a aș­ternut și el pe hârtie amintirea acelui mo­ment: „Cea mai plăcută amintire de la Doaga (unde insecte diverse, alternând cu viermi intestinali, apăreau când și când – baia era tocmai la Mărășești - și unde adesea beam la fântâni din aceleași găleți cu caii de corvoadă, dar caii erau animale minunat de curate), cea mai fer­mecătoare amintire – zic – a fost cea de la moartea lui Stalin, anunțată cu su­ghițuri de plâns fățarnic de un nenorocit de subofițer care era – temporar – co­man­dantul nostru. (...) Iar noi am jucat trei zile table și am băut tot ce aveam, închinând cu «trăiască mortul!»“.

(Va urma)