Postmodernitatea at hand

Desigur, stim foarte bine cat de lipsit de eleganta este gestul prin care se pretinde a se da o data precisa de nastere unei noi paradigme, epistéme sau epoci a fiintei. Este greu de crezut ca cineva poate iesi cu obrazul nevatamat din incercarea de a data o taietura istorica majora, una care nu se supune, asadar, cronologicului, fiind prin ea insasi temporalizanta. Cu toate astea, consideram ca putem desemna cu toata nerusinarea anul 1968 drept an al nasterii postmodernitatii. Cam pe-atunci istoria a luat o cotitura serioasa catre nonsens. Cam de atunci istoria a deraiat, in mod constant si riguros, catre aberatie. Caci, in ansamblu, toata revolta anului '68 s-a potolit prin instituirea unei stari de fapt inca si mai rea decat precedenta. Cam de pe-atunci Istoria a virat catre nesimtire, iar spectacolul, dupa cum stim, s-a concentrat in spectacularul integrat. E ca si cum intr-o negociere sindicala ar avea loc urmatorul dialog: sindicatul: "Avem salar x si vrem dublul", patronul: "Stii ce, va dau mai bine jumate din cat aveti", sindicatul: "Ura! Sa traiasca, la multi ani". Momentul '68 reprezinta astfel, in cadrul acestei dialectici hegeliene corecte care parea a fi istoria, un fel de sinteza prin frauda, una in care teza castiga prin neprezentarea adversarului. Din 1968 incoace istoria e un fel de Dudu Georgescu, de la Dinamo, gheata de aur a Europei. Cineva mai scolit pe Discovery dintre cititorii mei ar putea spune: "Ce? Esti prost? Dar Auschwitz-ul nu se pune oare la capitolul deraieri catre non-sens ale istoriei?". Zic, oh, ba da, ai dreptate, fireste, iarta-ma, te rog. Dar anul '68 e, in acest caz, ca sa ne exprimam frumos, a doua floare, cu care abia poti tematiza primavara; a doua actualizare, ca atare posibilitatea tematizarii unui principiu comun; sau, in fine, repetitia, insistenta: de unde deduci ca este ceva serios aici, ca intr-adevar ceva nu e in regula. Daca doi iti spun ca esti beat, du-te si te culca. Daca doua iti spun sa te culci, esti beat. Pe scurt: dupa Auschwitz am mai putut crede ca e vorba doar de un accident. Era Hitler nebun - sexualitate devianta, complexe din tineretea artistica refulata, copilarie traumatizata de prezenta lui Wittgenstein, tot tacamul psihanalitic, la nevoie - prin urmare, ce sa facem? Se-ntampla. Sa nu se mai intample. Ochei. Erau, e drept, si unii mai obiectivi, ca Adorno, care intelesesera deja ca, daca asa ceva s-a intamplat, daca Auschwitz-ul a avut loc, daca asa ceva a putut avea loc, inseamna ca asa ceva se va intampla intotdeauna de-acum inainte: dar pe ei nu i-a luat nimeni in seama, iar Angela Marinescu (e vorba, fireste, de o Angela Marinescu categoriala) a continuat sa publice nestingherit poezie. Asa patim mereu. Insa, in ansamblu, e un lucru cunoscut ca starea de spirit a omenirii postbelice era una sarbatoreasca. Pana prin '68. Cand unii s-au revoltat fiindca viata era in alta parte si, ca atare, aceasta din urma a fost trimisa inca si mai departe, dar inlocuita acasa cu o papusa gonflabila dupa chipul si asemanarea ei, fapt care a calmat toate spiritele posibile. Cam de prin '68 lumea a inteles care pare a fi mersul sau, mai bine spus, de-mersul istoriei: ceea ce Hitler facuse, cum s-a spus, din nebunie, faceau acum toti, cu manusi, din pura mediocritate. Cam de atunci a inteles omul de rand ca, la fel ca in orice gafa, orice incercare de a mai drege ceva in istorie sfarseste intr-o catastrofa si mai mare. Asa ca mai bine ne spalam pe maini si ne uitam la televizor. Da, istoria a luat sfarsit odata cu infrangerea baricadelor saisoptiste. La doi-trei ani dupa a murit, de fapt, si Derrida. Fireste ca, datorita spectacolului apreciat de public, acest scenariu al sfarsitului istoriei este repetat la infinit pana si in vremea noastra: in unele locuri, ca Tien-an-Men, el este deja un ceremonial traditional. Asa ceva nu prea mai e istorie. Dar, aveti dreptate, e un fel de utopie. Da, istoria s-a sfarsit. Iarasi. Insa asta nu e, fireste, neaparat, o drama pentru toti. Pentru cei mai multi afacerea e chiar una reusita. Caci, odata cu istoria, se mai evacueaza ceva: raul, altfel cunoscut sub numele de travaliu al negativului sau, prin mediile hegeliene sataniste, ca Spirit. Desigur, odata cu binele, dar, in fond, bine nu prea ne-a fost nicicand. In aceasta perspectiva, epoca noastra este, deja, minunata. I love you, my generation. Imi place epoca noastra. La noi raul a disparut cu adevarat. La noi, vorba unui stravechi slagar, "toata lumea este grasa, vesela, politicoasa". Serios vorbind. Nu mai exista rau! Toate sunt gafe. Raul inca presupunea un subiect. Cineva care sa inteleaga ca ceea ce-i spui tu sunt, de fapt, injuraturi si ca ele ii sunt adresate direct si personal. Dar micile noastre neatentii nu mai au nevoie de asa ceva. Se iarta prin simplu pardon. Suntem cu totii o comunitate de mici gafeuri imediat dezolati. Ce-i asa de rau in asta? Nimic rau. Noi nu mai putem face raul, din simplul motiv ca suntem atat de marunti incat nici nu ne dam seama cand il facem. In prostia noastra ontologica suntem deja aproape angelici. Studii lacaniene pertinente sustin ca radem, ca atare, intotdeauna ca prostii. Istoria s-a sfarsit. Veti spune: iarasi? Da, fireste, va intelegem blazarea. La noi fraza faimoasa e deja o chestie fumata: aceeasi si aceeasi placa filosofica occidentala. Si-apoi, chiar asa, ce legatura avem noi cu istoria? Care istorie? Filosofia noastra a depasit de mult epoca asta, conceptul acesta marxist odios. Suntem mesianici, ce dumnezeu vrei de la noi? Ce ne privesc abstractiile acestea, "istorie", "revolutie", "proletar", "lupta de clasa"? Cu toate astea, fetelor, daca-mi permiteti, istoria s-a sfarsit: revolutia e imposibila. Si de-acum nu mai putem decat sa repetam asta la nesfarsit: e singurul mod prin care mai putem stinge televizorul. Iar, in rest, in ceea ce priveste intelegerea, ei bine, intelegerea e intotdeauna ne-implinita: realitatea e intotdeauna in exces asupra ei. Caci, de fapt, in realitate nu e niciodata atat de nasol pe cat credem. In realitate e intotdeauna si mai nasol: in realitate ceea ce credem e chiar adevarat.