Mircea Vulcănescu şi memoria publică

Mircea Vulcănescu s-a implicat în problema evreiască nu numai ca funcţionar. Cărturar fiind, a aderat şi a susţinut spiritual şi moral antisemitismul guvernării. Poate că principala  sursă a spiritualităţii lui a fost primatul statului etnocratic.

De 25 de ani, tema memoriei publice ani­mă spaţiul cultural, civic sau cel militant. Am în vedere memoria dură a perioadei in­terbelice şi a celei din timpul celui de-al doilea război mondial. Personaje precum Ion Antonescu şi membri ai guvernelor sa­le, lideri sau militanți activi din Mișcarea Legionară (Corneliu Zelea Codreanu, Radu Gyr, Ion Gavrilă Ogoranu etc.), in­te­lec­tu­ali care au împărtăşit valorile ideologiei de extrema dreaptă (Mircea Eliade, Cons­tatin Noica, Nae Ionescu, Nicolae Pau­les­cu) au fost promovaţi ca simboluri po­zi­tive sau sunt invocaţi ca martiri, „sfinţi ai închisorilor“, luptători anticomunişti etc. Pe scurt, personaje integral frecventabile ce pot sta astăzi pe soclul moştenirii cul­turale, în panteonul valorilor care for­mea­ză specificul culturii naţionale. Desigur că fiecare dintre cei amintiţi este diferit, că reacţiile actuale pro sau contra sunt şi ele diferenţiate. Numai că, de prea multe ori în aceşti ani, a lipsit măsura, spiritul critic ca­re să nareze istoria culturală şi politică din România interbelică. În schimb, ONG-uri sau instituţii publice, centrale sau locale, fă­ră a pune în balanţă valorile civismului de­mocratic, nu de puţine ori, au pro­mo­vat un cult al multora dintre ei.

O solicitare a Institutului Na­ţio­nal pentru Studierea Ho­lo­caustului din România „Elie Wiesel“ către Primăria Sec­torului 2 Bucureşti, pentru a retrage de pe spaţiul public bustul lui Mir­cea Vulcănescu, a fost făcută publică, fără fair play¹, de aceasta din urmă. Astfel s-a re­aprins dezbaterea asupra memoriei pe spaţiul public. Desigur, s-au auzit vocile ca­re, de la dezaprobare la nedumerire, re­clamau caracterul nociv al gestului pe ca­re l-a făcut Institutul „Elie Wiesel“. De ce­le mai multe ori, actorii care îşi propun să mobileze spaţiul public cu simboluri cau­tă să răspundă la întrebări precum „un­de, când, cum“. Răspunsurile sunt legate mai cu seamă de preocuparea de a asigura legalitate instalaţiilor amplasate pe spaţiul public. Răspunsuri la întrebări precum „pe cine expunem“ sau „în ce scop“ sunt de cele mai multe ori implicite. În vi­ziu­nea noastră, valorile constituţionale fun­da­mentale ale statului de drept conjugate cu unele rigori, precum cele prevăzute de OUG 31/2002 privind interzicerea orga­ni­zaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, pot reprezenta repere evaluative atunci când există intenţia aducerii în actualitate a aşa-numitei moşteniri culturale. În fi­lo­sofia OUG 31/2002 persoanele con­dam­na­te pentru crime de război nu pot fi sim­bolizate pe spaţiul public, întrucât nu pot fi purtătoare de mesaj democrat.

Schiţăm, în acest context,  câteva trăsături ale personalităţii pu­bli­ce a lui Mircea Vulcănescu.

La 27 ianuarie 1941, Mircea Vul­cănescu a intrat în Guvernul Ion Antonescu, ocupând funcția de sub­se­cre­tar de stat la Ministerul de Finanțe. A fost membru al guvernului, până la 23 august 1944. Cu toate că istoricii califică guver­na­rea Antonescu fără legionari ca fiind o dic­tatură militară cu tehnocraţi, fără ideo­lo­gie, nu trebuie uitat că, cel puţin în două rânduri, mareşalul a subliniat că este con­ti­nuator al programului elaborat în timpul Statului Naţional Legionar, cât şi faptul că participarea la război alături de Germania na­zistă era una necondiţionată şi, firesc, nu se putea opri la Nistru. În Consiliul de Cabinet din 7 februarie 1941, el afirma con­tinuitatea Executivului, cu și fără le­gio­nari. „…În ce privește liniile mari de gu­vernare, știți foarte bine că ele au fost tra­sate în aceste 5 luni de guvernare. Ac­tualul minister nu este decât o con­ti­nua­re a ministerului anterior.“²

Despre participarea României la război, în şe­dinţa de guvern din 6 septembrie 1941, Antonescu spunea, fără nicio ezitare, că aceasta de la început a fost gândită ca una totală, de a merge alături de Germania pâ­nă la victorie: „…Lăsând la o parte faptul că, din punct de vedere şi al onoarei, şi chiar militar, era exclus să lăsăm pe ger­mani singuri, dar dvs. nu trebuie să ui­taţi că această nenorocită ţară are multe revendicări de făcut de la ruşi şi în spe­cial tezaurul de la Moscova… aşa cum lupt eu acum ca să curăţ de jidani şi de slavi Basarabia şi Bucovina. În felul acesta, se va trage o linie de despărţire de la Marea Baltică la Marea Neagră între noi şi ma­sa slavă. Prin urmare, eu merg înainte, în primul rând, pentru rezolvarea pro­ble­mei slave şi, în al doilea rând, pentru ca să primim o despăgubire pentru pier­de­rea tezaurului de la Moscova, care re­pre­zintă astăzi 470 miliarde lei. În sfârşit, eu merg înainte, în al treilea rând, ca să am un gaj pentru rezolvarea problemei în Vest, unde vreau să refac graniţa. N-am pus încă problema aceasta, pentru că nu vreau să-mi slăbesc poziţia, dar aces­ta a fost răspunsul meu de totdeauna“³.

La această şedinţă de guvern a fost pre­zent şi Mircea Vulcănescu, iar stenograma nu consemnează vreo diferenţă de opinie a subsecretarului de stat.

Mircea Vulcănescu a făcut parte din al doilea lot al membrilor guvernului care a fost judecat în baza Legii 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război. El a fost găsit vinovat în baza art. 2 lit. a, conform căruia cei care „au hotărât de­clararea sau continuarea războiului con­tra Uniunii Republicelor Socialiste So­vie­tice şi Naţiunilor Unite“ şi art. 1 lit. a, res­pectiv persoana care „militând pentru hi­tlerism sau fascism şi având răs­pun­de­rea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul ţării“, fiind condamnat la 8 ani „temniţă grea“.

Această lege, pe care unele voci încearcă să o minimalizeze pe motivul că ar fi fost impusă de comunişti, este astăzi în vi­goa­re. A discuta despre imperfecţiuni juridice sau de conţinut poate lua forma unui exer­ciţiu juridic de salon sau a unei dezbateri. Dar a nega legea şi efectele ei credem că poate crea un precedent pentru mi­ni­ma­lizarea statului de drept. Ne place sau nu ne place, atât Legea 312/1945, cât şi OUG 31/2002 s-au născut în anumite contexte istorice şi politice care încă mai produc efecte şi ele sunt astăzi în exerciţiu. În ca­litate de instituţie care apără memoria vic­timelor Holocaustului, nu ne putem per­mi­te interpretări selective ale legilor.

Cel de al doilea aspect îl re­pre­zintă an­tisemitismul sau felul în care Mircea Vul­cănescu, ca dem­nitar al statului român, al unui guvern responsabil de dis­cri­mi­nare şi crime în masă pe criterii etnice şi ra­siale, a participat la soluţionarea „pro­ble­­mei evreieşti“. Fără a ne propune o ana­li­ză exhaustivă, recurgând mai cu sea­mă la surse documentare primare, obiec­tive şi lip­site de partizanat, vom schiţa ati­tu­di­nea lui Vulcănescu faţă de evrei. Din ste­no­gramele ședințelor de guvern sau ale Consiliului de Cabinet reiese că a fost pre­zent la multe şedinţe în care s-au discutat diverse aspecte legate de Holocaustul evrei­lor din România şi teritoriile ad­mi­nistrate de aceasta. Enumerăm câteva din­tre luările de cuvânt ale subsecretarului de stat la Ministerul de Finanţe.

În 20 martie 1941, în guvern se discuta despre un proiect de lege privind ex­pro­prierea bunurilor evreieşti. Vulcănescu in­ter­vine şi subliniază necesitatea intro­du­cerii unor criterii clare pentru iden­ti­fi­carea evreilor, astfel încât dispoziţiile legii să nu afecteze românii etnici. „Noi vom crea prezumţii obiective, prin care vom ară­ta cine trebuie să facă această do­va­dă (că este evreu, n.n.)… Ca să se evite abuzurile, trebuie ca să se spună pe ce ba­ză considerăm noi că o anumită per­soană este evreu. Vom enumera câteva criterii. Altfel se poate spune despre ori­cine că este evreu... Iar noi să spunem pe cine considerăm evreu.“ De asemenea, Vulcănescu împărtăşea viziunea unei eco­no­mii etnicizate, întrucât, în aceeaşi şe­dinţă, când s-a discutat chestiunea dis­tri­buţiei bunurilor evreieşti ce vor fi ex­pro­priate el a subliniat: „dacă adoptăm sis­te­mul rigid al licitaţiunii, adică cine dă cel mai bun preţ acela ia bunul, atunci ro­mânii noştri sunt înlăturaţi“, fapt pentru care în reglementările care urmau în acest proiect de lege „trebuie să rămână cu­vân­tul «etnic», căci se prezintă străinii şi îi înlătură pe români“⁴. De altfel, el a fost ex­trem de activ în dezbaterile din guvern care au avut ca obiect românizarea eco­nomiei.

O zi mai târziu, în Consiliul de Cabinet, Vul­cănescu este tot atât de implicat în pre­gătirea instrumentelor pentru spolierea evrei­lor. În urma pledoariei lui Mihai An­tonescu, pentru rezolvarea „problemei ro­mânizării proprietăţii întreprinderilor şi a funcţiunilor de viaţă românească aca­parate de evrei“, precum şi aceea a „mo­dului cum trebuie să se facă ad­mi­nis­tra­ţia provizorie a unor bunuri şi in­te­rese, pe care le-a expropriat deja Sta­tul...“⁵, Mir­cea Vulcănescu afirma: „sunt, în total, de acord cu părerea d-lui Mihai An­to­nescu“⁶. Perspectiva propusă consta într-o legislaţie simplă care să redistribuie bu­nurile expropriate de la evrei, iar pentru ro­mânizarea economiei solicita crearea unui Oficiu Naţional al Românizării, ins­tituţie publică care să aibă posibilitatea in­terconectării opţiunii politice cu aspectele concrete economice şi cele financiare. În ședința Consiliului Economic din 8 mai 1941, el a contribuit la stabilirea rolului şi locului comisarilor de românizare în în­tre­prinderile evreieşti. Pentru a avea o func­ţie economică şi administrativă, nu una represivă sau informativă, asigurând astfel eficienţa economică a procesului, co­mi­sa­rii de românizare trebuiau „să fie sub­sti­tu­iţi patronilor evrei care au fost con­dam­naţi pentru crima de sabotaj. Sun­tem în următoarea alternativă... sau că­dem în primejdia ca aceşti comisari să fie stipendiaţii patronilor şi tovarăşi de ban­dă sau ajungem la cealaltă primejdie, ca ei să fie organe poliţiste de terorizare a întreprinderii respective. În loc să fa­cem aceasta, dăm acestor comisari pers­pectiva de a se instala cândva în între­prinderi“⁷.

In ceea ce priveşte munca sau taxele la care evreii erau obligaţi în locul serviciului militar, acelaşi Mircea Vul­cănescu îşi exprima admiraţia pentru felul în care Germania a rezolvat si­tuaţia şi, în acelaşi timp, dădea asigurări că Centrala Evreilor dispunea de resursele financiare necesare pentru a plăti taxe în locul evreilor săraci. În şedinţa Consiliului de Coordonare din 19 noiembrie 1941, Ion An­tonescu, nemulţumit de rezultatele eco­nomice ale muncii obligatorii, a propus în­lo­cuirea ei cu plata unei taxe. Aceasta avea să fie de 30.000 lei, la care se adăuga 3% din venit pentru evreii bogaţi. Sub­secretarul de stat la Finanţe avea in­for­maţii îndestulătoare privind resursele evrei­lor sau ale comunităţilor. El intervine în dezbatere şi face unele precizări: „Pro­blema trebuie privită astfel: sunt evrei care au bani, care sunt în viaţa eco­no­mică. Aceştia pot plăti. Dar sunt alţii, ca­re sunt scoşi din viaţa economică şi aceş­tia nu pot plăti... Comunitatea dispune de această sumă. Poate plăti această su­mă“⁸. Vulcănescu era bine documentat des­pre rolul și capacitatea Centralei Evre­ilor de a aduna bani de la evrei. Centrala a fost un organism creat de regimul An­to­nescu pentru a coordona şi administra ra­porturile evreilor cu statul, de a mijloci trans­punerea în practică a politicii an­ti­semite (Judenrat). În toamna aceluiaşi an, cu prilejul unei analize asupra modului în care evreii ar participa la subscrierea pentru Împrumutul Reîntregirii (în fapt era vorba despre obligarea evreilor de a da astfel bani Consiliului de Patronaj, or­ganizaţie condusă de soţia Conducătorului şi care oferea asistență văduvelor și or­fa­nilor din război, precum și celor săraci), dem­nitarul aducea câteva clarificări. Sub­scrierea nu începuse, „Comunitatea vrea să centralizeze subscrierea. Am dispus ca colectarea să se facă tot prin co­mu­ni­tatea evreiască. S-a discutat pentru su­me care trebuie să fie importante. Ei spe­ră că de pe urma acestor subscrieri să obţină o ameliorare. Nu ne-am luat ni­ciun angajament“. La întrebarea lui Mihai Antonescu dacă au promis degrevări de la anumite impozite, răspunsul este edi­fi­cator: „Nu. În timpul cât se găsesc în im­posibilitate de a plăti, nu li se cere exe­cutarea. Dar nici o degrevare. Dim­po­tri­vă: unde alţii dau simplu, ei dau dublu, minimum“⁹.

Cât priveşte organizarea muncii obli­ga­torii, M. Vulcănescu considera că „ger­ma­nii au făcut un sistem de organizare foar­te bun în această privinţă: i-au pus în ghetou şi lucrează ca cizmari, ca croitori etc., satisfăcând în felul acesta chiar ne­voile germanilor“¹⁰. Poate merită amintit aici că a participat la şedinţa de guvern din 5 august 1941, când s-a discutat in­tro­ducerea semnului distinctiv pentru evrei (steaua galbenă în 6 colţuri) şi nu a ex­primat un punct de vedere diferit.

Dincolo de preocuparea pentru ca politica antisemită să îşi gă­sească o riguroasă transpunere în legislaţie, subsecretarul de stat a propus şi elaborat nor­me, instituţii care să pună în practică aceas­tă politică. Ministerul de Finanţe şi el însuşi au fost direct implicaţi în schim­bul de monedă, precum şi în stabilirea regulilor pentru predarea bijuteriilor sau a obiectelor din metale preţioase pentru evreii deportaţi în Transnistria.

Astfel, în septembrie 1941, Ion Antonescu stabilea un curs de 1/1 la schimbul dintre rublă şi leu pentru populaţia din Trans­nistria. „În ceea ce privește moneda din Transnistria, o vom lua gratis… Dacă nu mi se dă monedă de aceasta, atunci am să viu cu moneda noastră, care va avea aceiași valoare… prin urmare, problema monedei este clară… Am fixat cursul de un leu pentru o rublă ca să nu vină jidanii încoace și să facă contrabandă cu ruble... Rublele pe care le avem le vom da jidanilor care vor trece în Ucraina la cursul de 8 lei o rublă… Deci, d-l mi­nis­tru al Finanțelor și d-le Vulcănescu, vă rog să luați măsuri ca să nu se mai în­tâmple ceea ce s-a întâmplat după răz­boiul trecut, când tot felul de corbi au fă­cut contrabandă de monede. Am să in­tro­duc și pedeapsa cu moartea pentru cei care vor fi prinși că fac contrabandă de monedă… Cred că avem interesul ca să re­tragem, cu o monedă care nu are nicio va­loare, o monedă care are valoare. Sta­tul rusesc va reprezenta ceva. Și atunci, va trebui să ridicăm pe nimic aceste ru­ble. De ce? Pentru că noi avem zeci de mii de jidani, pe care am intenția să îi arunc în Rusia și care vor avea nevoie de ruble. Vom face deci o operațiune du­blă: vom cumpăra ieftin rublele și le vom vinde scump“¹¹. Numai că, notează isto­ricul Jean Ancel, „Vulcănescu şi func­ţio­narii BNR, care s-au ocupat de rezol­va­rea «problemelor tehnice», au calculat un curs de patruzeci de lei rubla, iar ba­nii preluaţi de la evrei au fost utilizaţi pentru a plăti o despăgubire ţăranilor ro­mâni de pe acele teritorii“¹². Ministerul de Finanțe a colaborat îndeaproape cu Ban­ca Națională și i-a transmis acesteia nor­me pentru schimbul monetar sau eva­luarea obiectelor prețioase ale evreilor ca­re urmau să fie deportați, ei fiind obligați să vândă către statul român. În acest sens, într-o adresă a Ministerului de Finanțe către Banca Națională, din octombrie 1941, se menționa că: „Ministerul Finanțelor es­te de acord ca plata să se facă în ruble la paritatea de 1 rublă = 40 lei. Obiectele vor fi cumpărate de Sediile Dvs. din lo­ca­litățile respective, aurul fiind plătit la greu­tatea și la finețea lui, pe cursul oficial al Băncii Naționale a României. Pie­trele și alte obiecte prețioase vor fi plă­tite pe baza unei evaluări făcute de un expert specialist și numai pe o cotă de 20% din aceste evaluări, care ar fi echi­va­lentă cu proporția dintre aurul la cursul oficial și aurul la cursul liber“¹³.

Inchei această schiţă de portret de demnitar în Guvernul Ion Antonescu cu aprecierea pe care Mihai An­to­nescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, ministrul Propagandei Na­ţio­nale, i-a făcut-o, în contextual în care îi solicita să facă unele clarificări privind sur­sele de plată a veniturilor pentru func­ţio­nari din Ministerul Propagandei Na­ţio­nale: „D-le Vulcănescu, dvs. sunteţi un cărturar, un om de gândire, nu numai un ministru în funcţiune, funcţionar, şi vă puteţi da seama că plăţile salariilor au şi ele spiritualitatea lor, ierarhia lor mo­rală“¹⁴.

Prafrazând cele de mai sus, Mircea Vul­cănescu s-a implicat în problema evre­iască nu numai ca funcţionar. Cărturar fiind, a aderat şi a susţinut spiritual şi mo­ral antisemitismul guvernării. Poate că prin­cipala sursă a spiritualităţii lui a fost primatul statului etnocratic.

* Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“

Note:

1. Primăria Sectorului 2 a transmis către media extremistă adresa Institutului „Elie Wiesel“ şi astfel în spaţiul online s-a dezlănţuit o campanie împotriva Institutului, ce a a avut şi aspecte denigratoare.

2. Evreii din România între anii 1940-1944, vol. I, Legislația antievreiască, Lya Benjamin (editor), Editura Hasefer, 1993, p. 291. Prima oară, ideea a fost enunțată, într-o formă mai scurtă, în ședința guvernului din 3 februarie 1941.

3. Ibidem, vol II, Stenogramele Consiliului de Miniștri, Lya Benjamin (editor), Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 302.

4. ANR, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. II (ianuarie-martie 1941), Bucureşti, 1998, pp. 671, 672.

5. Ibidem, p. 688.

6. Ibidem, p. 692.

7. Evreii din România între anii 1940-1944, vol. II, (1996), p. 231.

8. Ibidem, pp. 340, 341.

9. ANR, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV, (iulie-septembrie 1941), Bucureşti, 2000, pp. 460, 461.

10. Evreii din România între anii 1940-1944, vol. II, p. 340.

11. ANR, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV (iulie-septembrie 1941), Bucureşti, 2000, pp. 598, 599.

12. Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască, vol. I, partea a 2-a, Editura Hasefer, 2001, p. 320.

13. Arhiva generală a Centralei Băncii Naționale a României, Direcția Secretariat, dosarul nr. 19 / 1940, fila 228.

14. ANR, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV, pp. 458.