Despartire de Iordan Chimet

In care e vorba de un fel de unchi de-al meu, despre un vechi drum din Balta Alba in Drumul Taberei si, in sfarsit, despre un alt fel de anticomunism

Cu el dispare o lume, spunea prie­te­na noastra comuna, de la care aflasem ves­tea... La o primavara dupa Camillo*, s-a stins si ultimul dintre “muschetarii” ga­la­teni din grupul tatei - toti trei per­so­na­li­tati puternice, pe cat de loiali in prietenie pe atat de diferiti ca temperament; niste ri­si­pitori de pasiuni, spadasini, fiecare cu pa­noplia sa de arme, increzatori insa in idea­luri sinonime, suflete rare pe care des­tinul a vrut sa le-mpleteasca putin, iata, in chiar anii de fum ai razboiului, la inceputul de drum  al fiecaruia: trei adolescenti in­fra­titi de la prima daruire - cea antifascista - undeva pe malurile Dunarii, tocmai la Ga­lati - Vechiul Oras pe care-l poti vedea cand inchizi ochii, Gradina a zeilor…

Dintre ei, Iordan era cel mai introvertit, poate mai consecvent, in orice caz mai dis­­ciplinat in lucrarea culturala la care a tru­dit cu migala o viata. Carturar autentic, cred ca scria greu - dar scria frumos, uneori trasnit (ca-n povestea lui Baltazar) al­teori fermecator (ca-n Inchide ochii... si Balada pentru vechiul drum). Dar, mai cu seama, ce ramane este - si nu cred ca ma hazardez aici - o opera ma­jo­ra de restituire, de afirmare a unor com­po­nente sine qua non ale culturii - roma­nesti si universale: toleranta, inocenta, spi­ritualitate impregnata de iubire, an­ga­ja­ment civic, valori pe care, altminteri, o ju­ma­tate de secol si mai bine de istorie car­pato-dunareana parea atat de adesea ca le uitase. Dreptul la memorie, Cele do­ua Europe, cele doua Romanii, Do­sarul Sebastian, Momentul ade­va­ru­lui… A fost un glas - firav in anii dic­ta­tu­rii, dar important - exemplar in raritatea sa, ca sa devina in ultimii ani o voce ma­jo­ra a ratiunii, a “fruntilor libere”, cum spu­nea un bun prieten al sau, nobilul Elytis. O voce a civilizatiei - in fluxul asurzitor al in­vectivelor, al nediscriminatelor ve­he­men­te ideologice ce naclaisera spatiul nos­tru cultural dupa caderea comu­nis­mu­lui. Iordan s-a tinut de-o parte, ca-ntot­dea­u­na, structural neangajat sau, mai bine spus: angajat doar chemarii lui si, de­si­gur, familiei, prietenilor... In anii cand ex­tre­misme interbelice - vechi metehne tri­bal-gregare de-ale noastre - incepusera sa infecteze din nou discursul public si lite­rar, mai mult sau mai putin subtil cau­tio­nate de carturari cu pedigree, Iordan re­ga­sea in linistea si praful bibliotecii - spa­tiul sau preferat de lucru si, probabil, me­di­tatie - filonul democratic, european, uma­nist si generos al culturii romane si il re­da publicului in tomuri necesare - ca pe un drept legitim, mai ales al gene­ra­tii­lor recente - dreptul legitim la memorie.

Interesante, singulare contraste si deveniri in destinul lui Iordan

Dintre prietenii apropiati ai tatei din anii liceului, toti fosti antifascisti activi, a fost, cred, singurul neinrolat in celulele co­mu­niste ilegaliste. Dupa 23 august a spe­rat intr-o realiniere cu Occidentul - sus­pec­tand instinctiv “democratia populara”, pe care multi tineri (inclusiv tata, pentru cati­va ani buni) o impodobisera atunci, pre­cum stendhaliana creanga uscata arun­cata intr-o mina de sare, cu mirificele cris­ta­le ale altruismului. Iordan a presimtit par­ca printre primii ceea ce urma sa vina - noua doctrina a urii, noul tavalug al te­ro­rii (Camillo si tata urmandu-l abia prin ‘49-’50). S-a angajat, asumandu-si ris­curi, intr-un grup cu legaturi vestice - de ajutorare a scriitorilor proscrisi (Asociatia “Eminescu”). Curand devenea el insusi pro­scris. Verticalitatea sa naturala inter­zi­can­du-i orice vulgar compromis realist-so­cia­list, ani de zile - mai tot obsedantul de­ceniu -, Iordan a fost aproape muritor de foame. Mama imi relata ca erau zile in care Iordan, neavand ce manca, bea si­fon, crezand ca-i poate umple stomacul... La fereastra mansardei din Piata Ko­gal­ni­cea­nu, unde statea atunci - intr-un spatiu par­ca din Hensel si Gretel -, tata ii ve­dea uneori camasa atarnata la uscat si stia ca Iordan nu va iesi la o sueta in acea zi: alta camasa nu avea.

Mai tarziu, odata cu destinderea, si-a scos cartile - pentru noi, de o atat de lar­ga respiratie, libera, chiar curajoasa pentru acele vremuri - despre grafica ame­ricana si filmul western, despre pic­tu­ra sud-americana si despre inocenta fara gra­nite a omului. Rezistenta prin cultura? I s-ar potrivi - daca sintagma n-ar fi fost cam uzata si abuzata, uneori in ritmul bu­bui­tor al pumnilor batuti in piept. De re­ti­nut ca acest om, care n-a vrut sa aiba si n-a avut nimic de-a face cu comunismul, si care a oferit generatiilor de tineri, mai mult sau mai putin indoctrinate, rare mos­tre ale culturii occidentale libere, neinre­gi­men­tate, acest om putea sa-mi spuna, in anii ‘90 - as zice iarasi cu curaj, data fiind noua mantra a intelighentiei care se res­pec­ta - ca “un intelectual nu poate sa nu fie de stanga”. Fraza era desigur in­­tr-o mai mare masura metaforica decat ideo­logica in contextul discutiei noastre, ce se referea la misiunea altruista, de com­pasiune sociala, a intelectualului, asa cum o vedea Iordan - si cum a inteles sa si-o si asume. Iata, pana la urma, inca un exemplu ce ar trebui sa tempereze putin zgo­motosul monopol revendicat de dreap­ta postdecembrista asupra anticomunis­mu­lui...

Acuzat - explicit sau mai subtil, dar cam din aceeasi directie - de a fi un “ji­do­vit” pentru “vina” de a se fi solidarizat, atat in public, cat si personal, cu evrei supusi ti­rului antisemit, Iordan a fost un “bun-cres­tin” de-o puritate rara, in cea mai au­ten­tica traditie autohtona; se simtea asta in caldura conversatiei lui, in picaturile de tui­ca varsate pentru prietenii de-o viata si de orice neam - care i se tot duceau in ul­ti­mii ani, in modestia sa materiala, in Ba­la­da sa pentru vechiul drum - o no­ble­te romaneasca rurala de vocatie universala - un Istrati ajuns, la sfarsit de secol, mar­tor amar la tranzitia satului-matrice catre suburbia-manelista.

As propune, de fapt, o alta cheie in ci­ti­rea acestor aparente contraste biografice ale prietenului nostru: nu cred ca a fost vor­ba atat despre devenirile lui, cat de­spre cele ale istoriei... Iordan a fost un caz rar de egalitate cu el insusi. Il vad in pos­tura printului Cenusaresei, cu con­du­rul in mana, condurul de cristal al uma­nis­mu­lui, incercandu-l, la diferite cotituri ale istoriei, pe diverse sisteme - liberalismul eu­ropean parandu-i parca mai des ca po­se­da cea mai apropiata masura. Nu stiu daca a reusit sa-l incalte vreodata, dar asta-i alta poveste…

N-a fost Iordan un evanghelist al co­rec­titudinii politice in sensul dogmatic al sin­tagmei, l-au ingrijorat insa mult in anii astia, cum ne spunea si la ultima intalnire, de­rapajele politicii externe americane, ex­tra­polarea retetei economiei de piata pana la strapungerea ultimelor plase de si­guranta sociala, disproportionatele ra­buf­niri locale anti-multiculturaliste... Daca mi se parea uneori ca exagera in sus­pi­ciu­ni­le lui “conspirationiste”, il aseman acum, la capat de drum, unui bun seis­mo­graf: ca-n jocul lui Geo Bogza, fidel ca Mal­raux, inregistrand cu acuitate tre­mu­re­le de rau augur care, lasate sa se am­pli­fi­ce necontrolat, au dus in secolul abia tre­cut - nicidecum ingropat - la ideologiile pis­tolului si carligelor de abator, ale Pitestilor, turnatoriilor si Rahovei 39. Un seismograf care a demonstrat - a cata oara - ca pentru aceste ideologii, sem­na­li­zatoarele de directie stanga-dreapta au fost deseori doar niste butoane de jucarie sub degetele unor brute, directia lor ne­fiind in realitate decat una: spre neagra fun­datura a spiritului uman - cosmarul to­ta­litar.

Parca il vad la noi, in fotoliul din su­fra­ge­rie - odinioara al bunicului, Papa Va­si­le - cu pantalonii lui totdeauna putin prea scurti, dominator, sarmant, putin mucalit, in­fierbantat nitelus de paharelul de vod­ca, dar incantat de o buna sueta, ine­can­du-se intr-un ras scrasnit la vederea ge­nialei caricaturi a lui Ceausescu facuta de Tomaziu - pe care tata tocmai o adu­se­se de la Paris… Apoi, aducandu-si poa­te aminte ca la noi peretii aveau probabil urechi, ca din senin, scandalizat: “mai Ba­bu­le, cum poti tu sa tii cu Steaua...”, tre­ceri putin suprarealiste - in ton cu vreun Urmuz sau Gherasim Luca, Gellu Naum sau Tzara, tomuri rare adunate cu pasiune de Babu de prin anticariate post­be­lice, din care el si Iordan isi citau cu de­li­­ciu.

Il vad la intalnirile conspirative din diverse bodegi unde-i inmana scrisori de dus prietenilor sai sud- sau nord-ame­ri­cani - amicului meu columbian Julio, care putea sa iasa usor din carcera ceausista si nu era perchezitionat, sau ulterior, dupa asasinarea tatei, si dupa ce-am ple­cat, cand imi dadea mesajele sau cartile nelipsite pentru alti si alti prieteni ai sai - Norman Manea, Katherine Verdery, San­da Golopentia, universitari, pictori din Lu­mea Noua...

Il vad acum - in repezi secvente ca spul­berate de vant, preocupat de ca­rie­re­le celor doi nepoti ai sai - carora li s-a de­di­cat ca un bun tata… Jucand volei cu aplomb - in povestile tatei, trecand Du­na­rea inot cu el si cu Camillo… Dribland cot­car bolile care-l tot vizitasera mai an - “mai Andrei, trebuie sa lasam ceva… nu putem sa-i lasam pe astia sa trans­for­me sufletul omenesc”… dar el, el l-a trans­format, vezi bine, l-a facut un pic mai cald, un pic mai inocent…

Si apoi, dintr-o data - acea seara din apri­lie, cand un alt prieten apropiat al sau, C. Stanescu, m-a condus de la statia de me­trou Titan pana la apartamentul lui Iordan din Nicolae Grigorescu - fost Sa­la­jan - 18, blocul B3 bis… Nu fusesem nicio­data, intr-o viata, la el: traia atat de mo­dest, incat prefera totdeauna sa vina el la noi… Insa iata, acum nu-si mai putea pro­teja frugala intimitate… Strans sub pa­tu­ra, in pijamaua fara elastic, cu un snur ce parea mai mult o sfoara, pijama prea larga acum pentru trupul firav, ce inca se ca­bra, cu stiinta vechiului tragator, sa mai tri­mita o data moartea peste fileu…

Mi-a vorbit imediat de planul sau pen­tru un al doilea volum - ultim - al Cartii prie­tenilor mei, dedicat tocmai gala­te­ni­lor lui de-o viata - Camillo si Babu, si “pro­fe­sorului meu de prietenie Solomonica, a carui familie pierise la Auschwitz… nu portrete adaptate la cerintele zilei… ci portrete umane, asa cum au fost”… Dupa o pauza, putin visator (postura des­tul de necaracteristica pentru Iordan): “mai, eram trei copilandri…” si, din nou cu tonul lui obisnuit, voluntar, doar mai stins: “am aproape tot materialul, doar sa-l pun in ordine si sa-i adaug un fir, un liant… ne vor astepta, sunt sigur… mai baiat, nu cred ca sufletul e aer, e pa­mant… ca un Beethoven, un Da Vinci au aparut asa, din nimic… da… ne vor astepta, spunandu-ne: grabiti-va, idiotilor…”. I-am sugerat ca ar putea sa se inregistreze, sa incepem chiar atunci, aveam un reportofon la mine… “Nu, dra­gule, eu nu pot asa, trebuie sa scriu, sa ma gandesc, acum nu am energia nici sa ma asez la masa… Poate am sa-i rog pe niste tineri prieteni de-ai mei, ziaristi, sa ma ajute… Dar mai bine la vara, spui ca vii in iunie - atunci o sa ma simt mai bine… Imi spui si tu ce-ti amintesti - de la Ca­millo trebuie sa fi ramas multe scrisori, vii cu marfa-n gura, sa reunim firele… “. Da, voi reveni cu siguranta in iunie sau iulie… “Da, baiat, chiar mai bine in iu­lie, sa am mai mult timp, tratamentul asta de la Vasile (Igna, n.m., editorul, poetul si minunatul sau prieten) e un mi­ra­col - pana atunci ma pun pe pi­cioa­re…. O sa fie si mai cald… Ingere, da-mi tim­pul de care am nevoie… tre­bu­­ie sa punem ceva in epi­log…”

 A doua zi vorbeam cu Maria Marian - edi­toarea sa fidela, sufletul cald, prietenul sa­ritor, care i-a fost alaturi pana la capat -, care imi spunea ca in aceeasi seara Iordan ii dictase la telefon planul vo­lu­mului doi al Cartii prietenilor mei… Mi-a confirmat si celalalt plan ma­jor al lui, re­e­di­tarea Antologiei inocen­tei - si aici ma­teria prima era deja adu­nata: o editie inca mult mai vasta - si feerica - decat cea din ‘72… Iordan ne-a vorbit cu en­tu­ziasm de ea (“omul - copil etern…”), ca si de un plan mai indepartat, despre literatura SF, cand il vizitam din nou, cu Gina, pes­te cateva zile… Era in verva, credea in aceste planuri, chiar daca mersul pana la baie il aducea “au bout de soufle”: “Da, to­­varasi, nu accep­tam!…”

Ma pornisem sa-i scriu Ginei primele ganduri care mi-au venit dupa ce-am aflat de plecarea lui Iordan in lumea lui Bal­ta­zar - dar iata ca m-am ambalat… Ma in­­tre­base de ce tac, si intr-adevar, ce se pu­tea spune… Stiusem cu totii care-i erau san­sele, de fapt le stiuse si el, dar spe­ra­sem si noi, tot cu el; ne pacalise cu opti­mis­mul sau... Acum insa, iata, stau si mi-l evoc pe unchiul Iordan - de cand l-am cu­nos­cut cu ochii fragezi si speriati de copil, de cand la cinci ani i-am facut prima poe­zie, care incepea cu “de pilda Iordan / dar ala-i dat cu detexan”, si pana i-am spus, la despartire, in seara aceea din fos­tul Salajan, nestiind sa in­­gaim altceva, “Iordan, te iubesc… foar­te tare…”, pen­tru ca el sa-mi ras­punda stins, poate putin atins, in orice caz c-un zambet ingaduitor pen­tru stangacia mea, “Dragule baiat…” - si mi-am dat seama ca sunt atat de mul­te de spus. Si care ar merita odata puse pe niste foi si in­­cre­din­tate, vorba lui Se­bas­tian, reamintita de Iordan insusi, si ace­lui “om tanar, care le va primi cu buna-credinta si le va citi asa cum ar sta de vorba cu el in­­susi”…

*   *   *

Era tarziu in toamna neagra a lui ’85. Ta­ta fusese arestat in septembrie, pe 21. Nu ni se spusese motivul, dar dupa ce fu­se­­se anchetat aproapte tot anul in le­ga­tura cu jurnalul, cu scrisorile la Europa Libera etc. - lumea stia. Si se stia si ce mai vroiau sa afle de la el: evident, de­spre prieteni. Iordan era unul dintre cei vizati, bineinteles - i-o spusese chiar tata cand mai era inca liber. Iordan ii ra­ma­se­se aproape - nici gand sa-l evite, cum li se intamplasera, cu tristete o spun, unora din­tre ei. Acum, in acel sfarsit de no­iem­brie inghetat, imediat dupa uciderea ta­tei, prin ninsoarea rebela, scrasnita - tot el era printre primii care ne vizitau (alaturi de celalalt frate de suflet al nostru, Sorin Vie­ru), venind din Balta Alba cu tro­lei­buzele, si mai exasperante acum pe vis­col, trecand in­­fri­gurat pe langa masina Se­curitatii, parcata permanent in acea vre­me, poate demonstrativ, in fata scarii blo­cului nostru din Drumul Taberei. Ve­nea neasteptat - nici nu se putea altfel, telefonul ne era taiat, se aseza, ca pe vre­muri, dar mai tacut - ce puteam oare vorbi atunci ? - in fotoliul lui Papa Vasile, si pe intuneric - electricitatea se rarise si mai mult cu ninsoarea - Iordan stropea ca­teva picaturi din paharelul de vodca pe co­vor, pentru Babu. Nu-i vedeam bine fata, dar si auzeam lacrimile in vocea su­gru­mata. Mama il caina - gesticuland usor catre masina de-afara - “of Ior­da­ne, cum te-ai pornit tu tocmai pana aici, pe vremea asta - ai sa ra­cesti…”, iar el, delicat, cum ii era firea, sa nu ne-ndatoreze prea tare: “Dragilor, nu-i nimic, oricum aveam ceva treaba pe-aici prin cartier…”

*Scriitorul Camil Baciu, indragitul inovator SF, autorul, printre altele, al romanului Gradina zeilor,

ne-a parasit subit, plecand poate catre o Planeta cubica, in aprilie 2005. Traind la Paris (unde fugise la sfarsitul anilor ’60), pastrase aceleasi legaturi fraterne cu tata si Iordan - chiar daca unele din scrisorile lor (cateva chiar originale) le-am gasit recent printre file din dosarul de urmarire informativa cu numele de cod “Udrea” - dosarul lui Gheorghe (Babu) Ursu de la fosta Directie a Securitatii Statului…