Impresii balcanice de călătorie

După cum trebuie să ai organ pentru filosofie/poezie/chimie, la fel trebuie să ai şi pentru Elada.

În fiecare an încerc să descopăr alte lo­curi, să iniţiez alte experienţe, având în ve­dere că, în mare, fac parte din categoria celor care-şi permit un singur concediu adevărat pe an. În vara as­ta mi-am zis că trebuie să descopăr insula Corfu din Grecia. Cunoşteam câte ce­va din istorie, dar studierea insulei la faţa locului nu se compară cu vizitarea ete­rică şi informaţională, pe Internet. În plus, de data asta am ales să mergem cu maşina şi să nu mai apelăm la blestematele autocare, în care te simţi ca un sac de cartofi în­cre­menit într-o aşteptare lungă, împărţind acelaşi spaţiu cu alte zeci de excursionişti, programat să faci pauze când, unde şi cât timp decide şoferul, a cărui misiune, ace­ea de a împăca atât de mulţi oameni, este într-adevăr dificilă.

Prima cazare intermediară în Gre­cia am găsit-o la aproape 20 de kilometri nord de autostrada de vis Egnatia Odos, într-un sătuc care mi se părea uitat de Dum­nezeu, Agios Stefanos, la doi-trei ki­lo­metri nord de oraşul Naoussa. Nu credeam că în acest colţ din Grecia Continentală ar putea exista mari atracţii turistice, dar m-am înşelat, pentru că în apropierea satului (în sens occidental, plin de vile, pensiuni, mici hoteluri) se afla un minunat parc, Agios Nikolaos, unde locuitorii din oraşul apropiat se refugiau de canicula zilei. Tre­când prin Naoussa, am putut remarca stâl­pii nocturnei micului stadion care deser­veşte echipa locală de fotbal, Naoussa FC, care a ajuns să joace pentru un sezon în pri­ma ligă elenă. De mirare rămâne cum de niciun jucător sau antrenor român nu a ajuns aici! Întregul orăşel părea strâns în parcul Agios Nikolaos, unde avea loc un meci de baschet foarte încins. Am re­mar­cat priceperea acelor amatori care jucau pe viaţă şi pe moarte, respectând toate re­gulile jocului de baschet, plecând de la echi­pament specific până la tabela de mar­caj şi arbitraj în toată regula.

Autostrada Egnatia Odos din Grecia

Gazdele noastre au fost doi bătrâni greci extrem de ospitalieri. Doamna nu era foar­te clar lămurită de unde venim. Nu prea vorbea limba engleză, ci doar germana. Dom­­nul, un adevărat gentleman retras la mo­şia de la ţară, având spre 60-65 de ani, grizonat, cu alură sportivă, stătea di­mi­nea­ţa cu ghidul de conversaţii elen-englez în mână, încercând să înveţe şi mai mult, chiar dacă nivelul lui era acceptabil. Ne-am înţeles destul de bine. Mi s-a părut că şi-au investit toţi banii în acea proprietate ex­tinsă, care avea drept centru vila imensă, cu o vedere superbă, înconjurată cu măs­lini şi care avea mai multe apartamente. La plecare, ne-a tăiat chitanţa numărul 405, ceea ce ne-a cam mirat, căci nu pu­team crede că prin acel colţ de deal ar fi trecut atât de mulţi turişti. Însă gazda noas­tră ne-a lămurit: nu numai fabulosul parc din apropiere era de vină, ci şi sta­ţiunile de iarnă din zonă. L-am întrebat ne­dumerit: „cum, iarna ninge aici?“. Mi-a confirmat voios. Având inclus în preţ şi un mic dejun, am găsit încă de când ne-am cazat frigiderul umplut cu lapte, caşcaval, pâine, apă. La cină, doamna ne-a adus câ­teva legume din propria grădină. Am glu­mit cu ea – „în mod sigur sunt bio-eco“ - un termen pe care oricine a ajuns să-l în­ţeleagă (mie mi se pare unul singur, şi nu două). La plecare, doamna a insistat să ne ofere un platou cu minipateuri cu brân­ză sărată, probabil doar băgate în cuptor, genul de pateuri semicongelate - mulţi eleni sunt foarte conştienţi că gestul contează. Ceea ce nu aş spune despre prea mulţi hotelieri de la noi.

După Thasos, vizitată anul trecut, mă aşteptam ca in­sula Corfu să fie mai spec­taculoasă, diferită, având în vedere că este şi mai mare geografic şi, în plus, nu a cunoscut stăpânirea otomană, ci pe cea ve­ne­ţi­a­nă şi britanică. Parţial, am avut dreptate, însă câteva dintre plajele din Corfu mi-au adus aminte de cele din Thasos, ceea ce înseamnă că insulele greceşti au şi un fond comun, indiferent de distanţa la care se regăsesc, care uneori poate fi destul de mare. Capitala insulei păstrează influenţa veneţiană şi britanică în mult mai mare măsură decât localităţile mici din interior, ceea ce demonstrează că „ocupantul“ (dar mai degrabă protectorul, căci alternativa la veneţieni sau britanici ar fi fost re­pre­zentată de otomani) nu s-a deranjat prea mult pentru a influenţa viaţa grecilor şi s-a rezumat în a-şi fortifica şi dezvolta oraşul principal, Corfu Town (cu o populaţie de aproape 40.000 de locuitori), care păs­trează Vechea şi Noua Fortăreaţă şi multe alte clădiri veneţiene. Interesant este şi Muzeul de Artă Orientală, care este găz­duit în Palatul St. Michael and St. George, fosta reşedinţă a guvernatorilor britanici ai Insulelor Ionice. În mod ciudat şi deloc caracteristic britanicilor, aceştia au cedat în 1862 Insulele Ionice regatului grec, pen­tru a susţine popularitatea noului rege, George I, care avea o orientare politică pro­britanică, spre deosebire de pre­de­ce­so­rul său, bavarezul Otto I. Dacă ne este greu să ne imaginăm regi germanici în Ro­mânia, în Elada prezenţa lor istorică pare total absurdă, în conflict marcant cu felul elenilor de a fi. Însă în secolul al XIX-lea era o adevărată modă europeană să ai prinţ/rege neamţ! Muzeul găzduia şi o ex­poziţie de artă fotografică alb-negru, în ca­re era surprinsă mai degrabă o viziune sum­bră a insulei şi, mai ales, a locuitorilor ei. Într-una dintre fotografii se putea ob­serva portretul alb-negru al unui militar elen din primul război mondial. Privind-o, mă întrebam retoric dacă s-a întors ne­vă­tămat sau dacă a murit undeva prin co­claurii Anatoliei, încercând să realizeze Me­gali Idea.

Drumurile interioare din Corfu sunt destul de înguste şi dificil de parcurs, în multe momente ale traseului trebuie să ai grijă şi să te rogi să nu vină un alt participant la trafic din sens opus. De alt­fel, elenii sunt până la urmă tot balcanici ca şi noi, nu dau o mare importantă de­taliilor, par satisfăcuţi de splendoarea in­sulelor, a peisajelor, plajelor şi nu se spe­tesc foarte mult să aibă o infrastructură lo­cală mai bună. Dar infrastructura lor mare este cea mai dezvoltată din Balcani, cu au­tostrăzi de 500-600 de kilometri, viabile, traversând zeci de tuneluri, oferind atât panorame superbe, cât şi posibilitatea de a ajunge dintr-o parte în alta a Greciei rapid, cheltuind cam jumătate din timpul şi combustibilul pe care le-ai întrebuinţa în România pentru a parcurge aceeaşi dis­tanţă. Cifrele pe care le-am găsit sunt si­gur că fac să viseze, să suspine, să plângă a ciudă orice şofer român: dacă în 2010 se estima că Grecia avea 1.600 de kilometri de autostradă, în 2015 această cifră ar fi trebuit să ajungă la 2.800. În aceste con­diţii, e greu de înţeles motivul pentru care gunoaiele nu fuseseră strânse de câteva săp­tămâni, maldărele o demonstrau cu pri­sosinţă, generând un disconfort vizibil. Or fi fost angajaţii companiei locale de salu­brizare în grevă? Se renegocia vreun con­tract? Nu am reuşit să aflu. Chiar şi la pe­riferiile Corfu Town gunoaiele tronau im­perturbabile, aparent, fără să deranjeze pe nimeni. Însă, în general, oamenii nu sunt stre­saţi (nici turiştii şi nici localnicii), ast­fel încât nu am auzit claxoane sau în­jurături, nici chiar în capitală, unde tra­ficul este destul de intens.

Am observat o groază de eleni muncitori, care stăteau după tine, încercând să te ser­vească, ba chiar să afle de unde eşti pen­tru a-ţi spune un simplu „bună seara“ sau „mulţumesc“, comercial, e drept, în speranţa că vei cumpăra ceva de la taraba lor, şi tot timpul mi s-au părut fraţii mei întru nevoie, ortodoxie şi balcanism. Nu m-am supărat când una dintre vânzătoare m-a confundat cu un rus bronzat bine şi a început să turuie ceva în limba lui Lenin. I-am retezat-o scurt, scoţând din portofel mândria de a fi român: „We are Romanians, not Russians“. Măcar atât.

La întoarcere, ultima cazare pe care am avut-o în Elada ne-a dus într-un alt colţ mai puţin cunoscut, în micul oraş Kri­nides (populaţie undeva la 3.000 de lo­cuitori - după standardele nostre, nu ar fi fost decât o comună), din regiunea Ka­vala. Ne-am cazat într-un complex foarte interesant de numai o stea, e drept, dar una meritată. Dacă ar fi fost în România, în mod sigur ar mai fi avut încă una. Camere curate, cu aparat de aer con­di­ţio­nat, indispensabil în lungile veri ca­ni­cu­lare elene. Complexul hotelier deserveşte o baie cu nămol, care are proprietăţi tera­peutice, la care se înghesuiau încă de di­mineaţă pensionarii eleni - au o viaţă mult mai bună decât cei români, fără în­do­ială. În părculeţul de lângă complex se aflau amplasate şi rulote, pe care pen­sionarii le închiriază la preţuri modice, un­de petrec probabil câteva săptămâni bune, profitând şi de liziera care oferea o umbră atât de necesară în lungile zile de vară. La intrare în Krinides se află vestigiile unui mare oraş antic, Phillippi.

După ce am vi­zitat incinta ora­şului antic, prin care tre­cea de altfel şi Via Egnatia şi muzeul ri­dicat din fonduri europene, ni s-a făcut foa­me şi ne-am în­dreptat către centrul orășelului Krinides. Dar unde şi cum se putea defini acest centru? O stradă banală. Până la urmă, du­pă ce am parcat maşina pe stradă/trotuar (având în vedere im­po­sibilitatea de a dis­tinge cu claritate vreo se­parare între cele două), fără să ne fie teamă că o caracatiță hulpavă ne va bloca vreo roată, am găsit o mică terasă unde se servea celebrul gyros şi se putea bea şi mai celebra bere Mythos. Toate, cu cel pu­ţin un sfert mai ieftine de­cât în Corfu. Chiar dacă trecătorii sau an­gajaţii tavernei nu prea înţelegeau ce cău­tam noi pe aco­lo, cu ceva dificultăţi ne-am făcut înţeleşi în limba engleză şi ne-am potolit foamea. Simpatică în Elada este pre­zenţa do­minantă a cartofului prăjit, mai mult ca sigur sub influenţa turistică din ce în ce mai mare în ultimele peste trei decenii. Cu greu ţi se mai serveşte ce­va fără ca acel fel de mâncare să nu fie inun­dat de galbenii fries. Poate doar la pizza şi salată grecească se abţin!

Cozile la bancomatele din Kerkira nu erau atât de mari precum mă așteptam, cel pu­țin, poate şi pentru că am vizitat oraşul la câteva zile de când se deschiseseră băn­cile. Însă şi situația din insulele grecești, din ce am înţeles, era mai uşoară, eco­nomia lor depinzând de afluxul de turişti, care, de regulă şi mai ales acum, au venit cu lichidităţi la ei.

Reîntoarcerea din concediu este dificilă. Nici nu te-ai întors bine acasă, că gândul deja zboară la viitoarea vacanţă de peste un alt an. O utopie care ne mai oferă com­bustibilul necesar pentru a mai trage de noi încă 12 luni. După cum trebuie să ai organ pentru filosofie/poezie/chimie, la fel trebuie să ai şi pentru Elada.