De același autor
În orice istorie intelectuală postbelică, tentaţia violenţei revoluţionare este un reper de neevitat. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât parcursul ei se suprapune peste itinerariul unei elite occidentale aflate în căutarea unei religii politice şi a unui subiect al revoluţiei înseşi.
De la impresionantul tur de forţă al lui Steven Soderbergh cu al său Che până la elogiul adus lui Hugo Chavez de către un fost mare artist, Oliver Stone, un întreg potenţial de abjecţie şi de nostalgie rafinată este mobilizat pentru a recupera setul de imagini şi de teme fondatoare pe care s-a întemeiat, în anii de după 1948, orbirea occidentală. Lectura mediatică devine parte din efortul de a opune memoriei libertăţii un surogat ideologic, în economia căruia resentimentul se intersectează cu impostura.
În acest context, un text cinematografic precum cel din Baader Meinhof Komplex, filmul lui Uli Edel, completează ceea ce poate fi descris ca un triptic deloc inocent. Revolta este încărcată cu sens doar în măsura în care are ca ţintă finală înlăturarea noului sclavagism, capitalismul. Ridicarea armată este legitimă doar în măsura în care ea se îndreaptă împotriva Statelor Unite, inamic ereditar al libertăţii şi duşman al naţiunilor iubitoare de pace. Organizarea urii este justificată de ostilitatea implacabilă împotriva statului Israel, bastion occidental şi entitate ilegitimă, ce uzurpă drepturile naturale ale poporului palestinian.
Graţie acestei naturi proteice, stânga radicală occidentală de astăzi se articulează în jurul marilor imagini ce seduc şi captivează imaginaţia: condamnarea ordinii întemeiate pe proprietate, antiamericanismul visceral şi cultivarea unui antisemitism camuflat, inabil, de retorica antisionistă. Adaptabil şi relativ uşor de digerat, acest nou produs global are capacitatea de a se plia pe un sol fertil al urii. Din Orientul Mijlociu până în America Latină inundată de noul bolivarism venezuelean, mitologia resentimentului este cea care dă coerenţă unor mişcări doar aparent eterogene. Memoria marilor mişcări de stânga, de la baricadele lui ‘68 până la gherila urbană, animă acest proiect. Violenţa confruntărilor cu poliţia din preajma oricărui „summit“ este o tentativă de a reactualiza, dincolo de diferenţa de anvergură, gestul originar al Revoluţiei. Oprimaţii sunt convocaţi în această luptă titanică ce îi opune capitalului.
În orice istorie intelectuală postbelică, tentaţia violenţei revoluţionare este un reper de neevitat. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât parcursul ei se suprapune peste itinerariul unei elite occidentale aflate în căutarea unei religii politice şi a unui subiect al revoluţiei înseşi. Dezamăgirii postbelice, ocazionate de „conciliatorismul“ stângii vest-europene, atrasă de forţa magnetică a capitalismului exportat de Statele Unite, îi urmează renaşterea unei speranţe ce poartă un nume – este vorba de acel miraj al unei Lumi a Treia ce devine un alt nume pentru revoluţie şi anticapitalism.
În acest vast spaţiu populat de naţiunile coloniale sau periferice, stânga occidentală radicală îşi plasează propria sa versiune a „bunului sălbatic“. Ca şi în urmă cu secole, teritoriile din afara Europei oferă alternativa la osificare şi damnare. În locul băştinaşului paradisiac, marcat de absenţa păcatului originar al legii scrise şi al proprietăţii private, se conturează profilul unui luptător dârz, ce se confruntă cu imperiile europene şi colosul american, având ca unic combustibil energia urii revoluţionare. Ridicarea la luptă este strigătul ce anunţă intrarea în scenă a unui nou subiect al Revoluţiei. Ceea ce nu se poate produce în aria occidentală se va realiza acolo unde lupta armată ia chipul schimbării. Anticolonialismul este hibridizat ideologic, iar autodeterminarea este doar ocazia de a da Revoluţiei o patrie.
Recitite astăzi, la două decenii de la revoluţiile antirevoluţionare ale Europei Centrale şi de Est, textele lui Frantz Fanon ilustrează gramatica deviantă a resentimentului şi oferă o cale de acces către imaginarul radicalismului de stânga occidental. Înainte de Vietnam, Algeria este hârtia de turnesol ce relevă forţa de coagulare a „urii de sine“ occidentale. Iraţională şi sanguinară, soluţia lui Fanon are capacitatea de a sugera posibilitatea unei duble revoluţii, socială şi naţională. Popoarele coloniale sunt vehiculul prin intermediul căruia istoria acţionează în anii postbelici. Marxismul este o soteriologie adaptabilă la specificul Lumii a Treia. După Fanon, Amilcar Cabral va duce mai departe un demers de localizare creator. Tiraniile din Etiopia, Angola sau Mozambic îşi au rădăcinile în această relectură tiers-mondistă a marxismului. Ironic, deceniile în care, în Europa Centrală, recitirea marxismului este, pentru Kołakowski, o poartă spre moderaţie şi eclectism liberal sunt şi cele în care pedagogia urii capătă contur, în teritoriile din afara Europei.
Vietnamul nu face, aşadar, decât să galvanizeze o energie occidentală aflată în căutarea unei noi tentaţii revoluţionare. Unchiul Ho este, ca şi Che Guevara, un poster ideologic: seducţia sa derivă din îmbinarea ascetismului marxist cu rigoarea luptei antiamericane. De această dată, şansa oferă stângii radicale un teritoriu pe care să se confrunte, imagologic, cu Inamicul prin excelenţă, acel Moloh american ce striveşte eroicul popor din Indochina. În acest punct, antiamericanismul latent în Europa de Vest este activat, iar ceea ce se naşte este o orbire intelectuală care va determina însăşi lectura dată luptei pentru libertate în Europa lagărului sovietic. În faţa „barbariei“ americane, Primăvara de la Praga este o notă de subsol. Ostilitatea în faţa complexului militaro-industrial american legitimează atitudinea de conciliere ce defineşte raportarea faţă de sovietici. Vietnamul împinge în plan secund, tragic realitatea genezei unei noi politici a libertăţii în Europa dominată de sovietici. Între didactica urii, predicată de ipocritele tribunale animate de Sartre, pe de o parte, şi Carta 77 sau Solidarność, pe de altă parte, linia de ruptură este una simbolică.
Că „Fracţiunea Armata Roşie“ germană îşi clamează sprijinul pentru lupta din Vietnam sau pentru terorismul palestinian nu este un accident. Sensibilitatea stângii radicale este atentă la suferinţă, cu condiţia ca aceasta din urmă să fie aflată de partea bună a baricadei istoriei. Statul sionist este un stat criminal, iar memoria Holocaustului este eliminată, convenabil. Deturnările de avioane şi asasinarea sportivilor evrei sunt forme legitime de ripostă, în acord cu această lectură marcată de orbirea intelectuală. După cum, peste câţiva ani, radicalismul Khmerilor Roşii va fi salutat, ca o întoarcere către puritatea revoluţionară pierdută. Ca un epilog, explozia isterică de bucurie în zilele lui 2001, septembrie, nu este decât culminaţia unei pedagogii resentimentare. Umanitatea este deposedată de omenesc, în numele unei uri ce domină şi consumă fibra etică.
În cele din urmă, speranţa celor ce întrevedeau în 1989 un reper al triumfului libertăţii este una nobilă, dar grandios-naivă. Tentaţia liberticidului este una ce nu poate dispărea: miturile urii sunt prezente pentru a modela un viitor ce se întemeiază pe memoria violenţei revoluţionare. Între Che şi Hugo Chavez, tranziţia este naturală. Admiraţia lui Oliver Stone pentru varianta de fascism de stânga imaginată de urmaşul lui Bolivar se cere pusă în rama acestei orbiri. Nimic nu este inocent în acest parcurs al elogiului şi cecităţii. Căci violenţa revoluţionară este doar preludiul tiraniei: apărarea libertăţii este elogiul adus moderaţiei şi decenţei. //
