10 ani fără Irina Nicolau. Cântecul de lebădă

„Floare fui, / Floare trecui, / La urechea nu știu cui...“ Majoritatea cititorilor ar numi aceste vorbe - folclor, poezie po­pu­lară sau cumva asemenea. Irina¹ le bo­te­zase versuri din flori, adică o creație ex­cepțională cu părinți nedeclarați.

O visez din când în când, mai des decât îmi visez părinții, probabil pentru că, de fiecare dată, avem ceva de făcut îm­pre­ună. Ultima dată, brodam cu acul o blană de lemn, cosând fiecare la câte un capăt al ei. Cusutul era una dintre ocupațiile ei fa­vorite, dar cel mai mult îi plăcea să lu­creze împreună cu prietenii. La începutul anilor ‘90, pe vremea când se năștea Mu­zeul Țăranului Român, Irina se gândea deja la o cafenea (a se citi kafine în pro­nunția ei). Îmi amintesc cum ne-am (mai bine zis, ne-a) adunat să coasem îm­pre­ună pernele pe care ar fi trebuit să se așeze turcește vizitatorii. Irina a adus de acasă saci întregi de comori alcătuite din resturi de catifele de mătase, de voal in­dian, de mărgele, ba chiar și un pieptar bro­dat, care a îmbrăcat tel quel umerii unei perne mari. Din varii motive, ka­fi­neaua nu a trăit mult, dar amintirea bu­curiei lucrului laolaltă, ca și pernele însele s-au păstrat ca mărturie a ingeniozității pe care Irina o răspândea cu generozitate în jur.

Suntem mulți legați de un trecut recent de dependență. Constatam acum câțiva ani, cu ocazia unei întâlniri prietenești pro­vocate de amintirea ei, că suferim cu toții de această „irino-dependență“ fe­ri­cită, care ne conferă un soi de identitate de grup. Pentru cine a cunoscut-o, sun­tem ușor de descoperit. Pentru că am me­tabolizat și folosim adesea expresii care îi aparțin, pentru că dăm mai departe „din mână“² sfaturi primite de la ea, pentru că „mulțumim pân-om întoarce“, sau ne adunăm „să mâncăm nori“ laolaltă.

Mai minunat este că și acum, la 10 ani după plecarea ei, dacă îi pronunți numele în fața unor foarte tineri studenți veniți la București din te miri ce colțuri ale țării, nu ești întrebat despre cine vorbești; a devenit un personaj de legendă, a cărei poveste se transmite oral și fragmentar, dar care continuă să facă parte din me­moria activă a unei categorii de tineri care nu au avut șansa să o cunoască direct. Și nu e de mirare, atâta vreme cât, de exem­plu, profesorul Neagu Djuvara, invitat de curând să povestească unor copii de școa­lă generală despre istoria românilor, a început prin a spune că el nu s-ar fi apu­cat niciodată de aceste lecții de istorie pentru tineri, dacă nu l-ar fi rugat Irina Nicolau, care a fost o persoană cu totul spe­cială și care i-a făcut primele în­re­gis­trări, cu un casetofon demodat. Mă gră­besc să recunosc că informația mi-a par­venit „pe surse“, de la o mamă care a asis­tat la întâlnire și care a fost puternic im­presionată de această mărturie.

Deoarece nu avea ambiția să impună pro­priile păreri sau opinii, dar reușea în schimb să farmece și astfel să convingă, Irina făcea o uriașă risipă de idei originale, pe ca­re le oferea spre adâncire oricui ar fi vrut să o urmeze. Dacă acestea se con­cre­tizau într-un produs comun, fie el text-obiect, expoziție, pliant sau carte ma­nu­facturată, nu semna niciodată ca autor principal, ci folosea formule prietenoase și discrete; în acest moment îmi amintesc de un exemplu în franceză, care suna cam așa, bri-cole par Irina, Ioana et Anca.

În 2002, ultimul ei an de viață, Andrei Pleșu, rectorul Colegiului Noua Europă, i-a propus să scrie o cronică a acestei ins­tituții, cu ocazia aniversării unui deceniu de la înființare. Irina a început do­cu­men­tarea cu mare entuziasm, fără să se dezică de stilul de lucru în echipă. A înregistrat zeci de interviuri cu studenți, alumni și profesori ai Colegiului și a schimbat de ne­numărate ori structura viitorului volum, în funcție de aceste mărturii orale pe care le culegea. Cartea, care se intitula Oul de lebădă – după sigla pe care tot ea o con­cepuse – creștea mai repede ca Făt Fru­mos. Și a crescut până în ultima ei clipă. Mi-o amintesc pe Irina stând turcește pe patul de spital, cu numai o zi înainte de a intra în comă, spunându-mi că va cere să fie lăsată la vatră, pentru că aniversarea NEC-ului nu așteaptă și ea a promis că va preda manuscrisul la timp...

Volumul început nu a mai putut fi pu­bli­cat, dar paginile de manuscris, atâtea câte sunt, refac din fragmente povestea coa­gu­lării unei instituții de excelență și a echi­pei sale de lucru. Mă bucur că revista 22 ne oferă posibilitatea să împărtășim bu­cu­ria lecturii unor scurte fragmente ine­dite selectate din acest text-cântec de lebădă.

*

„...Voi trece peste timidităţile mele şi aş­teptările altora. Cu alte cuvinte, am să scriu cum mă taie capul. Singurul lucru pe care simt nevoia să-l explic este mo­tivul pentru care m-am apucat să scriu acum, când de la înfiinţarea Colegiului Noua Europă se împlinesc nouă ani³. În societăţile dominate de sistemul zecimal, numărul nouă înseamnă mai aşteaptă puţin să se facă zece. Dar, în culturile vechi, nouă era un număr cu virtuţi ex­traordinare, multiplu de trei şi, pentru om, măsură a gestaţiei, răsplata unei că­utări şi capătul unui drum. La întrebarea ce fel de drum am în vedere în situaţia de faţă, voi răspunde că este vorba des­pre drumul dificil spre normalitate.

Cine se uită la sigla Colegiului Noua Eu­ropă vede o lebădă care zboară peste nori. Habar n-am în ce fel este in­ter­pre­tată imaginea în mod obişnuit, dar, pen­tru mine care am desenat-o, compilând cu Marina dintr-o enciclopedie de he­ral­dică, sigla încifrează următoarea po­ves­te: Europa este undeva sub nori, nu se vede. Norii sunt nori, în cazul nostru sugerează că lebăda are unele dificultăţi când priveşte Europa printre ei. Trebuie să cerceteze, să se silească. Pasărea re­prezintă un anumit tip de instituţie, poţi să te gândeşti la Wissenschaftskolleg, poţi să-i zici Princeton sau Stanford. Despre stelele de deasupra e greu să formulezi ceva precis, or fi ale Uniunii Europene, or fi, pur şi simplu, nişte surse de lu­mi­nă!? Lebăda se află în zbor de croazieră, e limpede că n-are treabă. Din când în când, scapă peste Europa un ou din care, atunci când îl prinde cine trebuie şi îl cloceşte bine, se naşte o altă lebădă-ins­tituţie care nu-mi dau seama pe unde zboară pentru că n-o văd în imagine.

Consult, ca să mă aflu în treabă, un dic­ţionar de simboluri accesibil românului – Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant.
L-am citit pentru a afla amănunte despre cifra 9. Acum, mă uit în el să văd ce scrie despre lebădă. Rezum. Cică albul şi graţia au consacrat-o ca epifanie a lu­mi­nii, o lumină solară, masculină, fe­cun­datoare. Grecii antici puneau lebăda în re­laţie cu Apolo. De altfel, însuşi Zeus s-a preschimbat în lebădă pentru a se apropia de Leda, metamorfozată şi ea în gâscă. Jung asociază radicalul sven cu­vântului sanscrit svan, care înseamnă freamăt, şi consideră că lebăda, care cân­tă în pragul morţii, exprimă în planul mitului izomorfismul etimologic între lu­mină şi cuvânt. La celţi, lebedele sunt figurate câte două, fiecare ţinând de un capăt barca în care soarele călătoreşte pe cer. În alchimie, este emblema mer­cu­rului şi simbolizează centrul mistic şi uni­rea contrariilor. Pentru virtuţile sale deosebite, lebăda nu se mănâncă… Ei bine, tot din dicţionar aflu că lebăda naşte şi cloceşte oul lumii. Nu mă uit ce scrie la ou, pentru că lucrurile sunt prea ştiute.

...Printr-o adresă emisă de Colegiul Noua Europă în 14 decembrie l993, Horia-Ro­man Patapievici, Sorin Vieru, Şerban Ta­naşoca, Dorel Şandor şi cu mine am fost încunoştiinţaţi de următoarele: Îmi face o deosebită plăcere să vă aduc la cu­noş­tinţă faptul că aţi fost selectat de Con­siliul Ştiinţific al proaspăt înfiinţatului Colegiu Noua Europă pentru o bursă de studiu în perioada 1 ianuarie 1994-30 sep­tembrie 1994. Bursa constă într-o in­demnizaţie de 500 de mărci germane lu­nar şi implică din partea dum­nea­voastră obligaţia de a prezenta la sfârşit un studiu pe tema aleasă de dumneavoastră. Vă felicit şi vă invit pentru detalii la o discuţie cu conducerea colegiului. Al dumneavoastră, Andrei Pleşu.

Cu alte cuvinte, aşa am devenit bursiera unui colegiu despre care nu ştiam ri­gu­ros nimic. Nimeni nu mă împiedica să aflu, aveam de unde să aflu, dar, pe de-o parte, îmi lipseşte un anumit gen de curiozitate şi, pe de altă parte, când simt că trăiesc un miracol, nu-mi vine să-l măsor sau să-l cântăresc. Şi, la urma ur­mei, ce să mai întreb şi ce să mai aflu, din moment ce fusesem deja informată că, o dată pe săptămână, voi avea ocazia să fiu pentru câteva ore într-un loc unde vor sta de vorbă Andrei Pleşu, Sorin Vie­ru, Dorel Şandor, Horia Patapievici şi Ni­colae Tanaşoca. Faptul că trebuia să pre­gătesc eu însămi cinci intervenţii îmi dă­dea fiori de disperare, dar privilegiul aces­tei experienţe trebuia plătit într-un fel.

În vremea aceea, nu cunoşteam bursa bur­selor din străinătate. Prin martie 1990, refuzasem una la Oxford. Atunci spu­se­sem cui voia să mi-o dea că n-am timp de aşa ceva, că munca noastră de la mu­zeu e un fel de boală care nu admite pa­uze şi, în plus, sunt prea bătrână (aveam 43 de ani), să trimită în Englitera oameni tineri. De fapt, mă cam îngreţoşa fre­ne­zia cu care umblau românii din ge­ne­ra­ţia mea după burse, îmi venea să le strig, mai stai, domnule, pe acasă! La vârsta ta Iisus era mort de zece ani, nu te sperie gândul că n-ai să mai apuci să faci nimica? Atâta timp n-ai putut să faci nimic pentru că ai fost împiedicat, prinde ultimul tren şi, mă scuzaţi pentru cele ce urmează, mai fă şi tu ceva pentru ţara asta, vezi că a ajuns într-un hal fă­ră de hal! Şi chiar pentru oamenii tineri mi se părea păgubitor să plece exact când în România se petreceau lucruri atât de interesante. Întâlneam tot felul de juni care veneau de departe să cer­ce­teze ieşirea noastră din comunism şi ve­deam cum ai noştri plecau mâncând pă­mânt şi ape. Repet aşadar, nu ştiam ni­mic despre burse, cât primeşte bur­sie­rul când pleacă de acasă, de aceea suma pe care am primit-o fără să trebuiască să plec mi s-a părut uriaşă. De fapt, ca să am dreptul să fiu acolo, săptămână de săptămână, timp de nouă luni, cred că aş fi fost în stare să şi plătesc. Cui mă va socoti exaltată sunt gata să-i dau drep­tate, ce n-aş admite e să-mi fie pusă la îndoială sinceritatea.

Şi am început întâlnirile în ianuarie 1994.“

1. Irina Nicolau, Riri, Ririca, etnolog, om de muzeu, scriitoare, mentor și prietenă, personalitate originală, surprinzătoare și proaspătă, care l-a completat de minune pe Horia Bernea în realizarea conceptului și a discursului muzeologic al Muzeului Țăranului Român.

2. Sintagmă prin care Irina definea tipul de comunicare directă din satul vechi.

3. 2002.

IOANA POPESCU