Cum ucidea Securitatea. Cazul ofițerului Mihail Kovács

Imediat după instalarea comunismului, în regiunea Cluj au acționat doi dintre cei mai duri ofițeri de Securitate: Mihail Patriciu, şeful Securității din regiunea Cluj, și Mihail Kovács, șeful Serviciului Judeţean al Securităţii Poporului Turda. Cei doi au participat la angrenajul criminal comunist, primul din poziția de comandant sadic, iar al doilea în situația de executant zelos. După ce l-am prezentat pe Patriciu într-un articol anterior, acum vă spunem povestea lui Mihail Kovács, cel care a fost implicat direct în uciderea mai multor persoane identificate drept „dușmani“ ai noii ordini comuniste. Kovács avea profilul unui executant conștiincios, capabil de duritate extremă și exces de zel. Faptele sale au rămas nepedepsite și nici măcar nu sunt prea bine cunoscute.

Născut la 28 septembrie 1912 în oraşul Tur­da, într-o familie de ţărani maghiari, Mi­hail Kovács a absolvit liceul din localitate. Avea, așadar, o pregătire destul de avan­sată pentru acea perioadă (anii ’20). Con­diţiile economice precare l-au forţat însă să se angajeze încă de pe băncile şcolii ca zilier la Fabrica de Sticlă din Turda, ul­te­rior calificându-se în meseria de matriţer sticlar. În mediul muncitoresc din Turda şi în condiţiile crizei economice, ce a afec­tat serios nivelul de trai al muncitorimii, tânărul Kovács a luat rapid contact cu miş­carea comunistă, în cadrul căreia a activat sporadic, fără a se înscrie însă în partid. A fost chiar arestat de mai multe ori de Si­guranţă, de fiecare dată fiind însă eliberat la scurt timp din lipsă de probe. S-a im­pus în faţa colegilor săi prin conş­tiin­cio­zitatea cu care muncea în fabrică, fiind apre­ciat drept „unul dintre cei mai ca­pabili muncitori“. Un amănunt care ul­terior se va dovedi important pentru pro­filul ofiţerului.

În activitatea sa procomunistă, Kovács s-a făcut remarcat la momentul oportun, du­pă ce în februarie 1944 a organizat o grevă împotriva colectelor făcute de către au­to­ri­tăţile maghiare pentru susţinerea răz­boiu­lui antisovietic, motiv pentru care a fost tri­mis într-un detaşament de muncă. În­tors la Turda, Kovács va fi numit preşe­din­te al puternicului Sindicat Metalo-Chimic din oraş şi apoi a primit însărcinări în ad­ministraţia de stat, pe linia combaterii eva­ziunii economice. În ambele posturi a pres­tat o activitate ce a fost bine apre­cia­tă, fiind lăudat mai ales pentru că „a lu­crat disciplinat“.

Calităţile sale de executant prompt, efi­ci­ent şi disciplinat au fost remarcate de or­ganele locale de partid, care au considerat că erau exact cele de care era nevoie într-o structură represivă. Prin urmare, în pri­măvara anului 1948 a fost încadrat în Mi­nisterul Afacerilor Interne şi instalat di­rect şef al Serviciului Judeţean de Sigu­ranţă Turda, pentru ca din luna august a aceluiaşi an să primească gradul de că­pi­tan şi funcţia de şef al Serviciului Ju­de­ţean al Securităţii Poporului Turda.

Primele crime

La scurt timp după înfiinţarea Securităţii, Kovács a primit de la superiorul său di­rect, col. Mihail Patriciu, şeful Securităţii din regiunea Cluj, ordinul de a comite pri­mele asasinate, operate pentru început con­tra membrilor organizaţiilor de rezis­ten­ţă deja arestaţi, dar împotriva cărora nu existau probe concludente care să ga­ranteze condamnarea lor la moarte în jus­tiţie. Prima sa crimă a fost Andrei Meşter, liderul unui grup de rezistenţă din Valea Ponorului, pe care l-a împuşcat după o anchetă infructuoasă ce a durat trei luni de zile. Kovács a coordonat personal des­fă­şurarea execuţiei.

În vara lui 1949, tot la ordinul lui Patriciu, Kovács l-a luat din arest şi l-a executat pe Constantin Vodă. Anchetatorii au re­cu­nos­cut că, deşi se ascundea de peste doi ani, fiind un cunoscut opozant local, „ma­te­rial concret şi material de importanţă de­osebită nu are asupra lui, ca acuzare“. Și la această operaţiune a participat per­so­nal. Cu un cinism desăvârşit, Kovács a con­vins-o apoi pe soţia lui Vodă să ac­cepte să furnizeze informaţii referitoare la rezistenţii din Apuseni, în schimbul că­ro­ra să obţină „eliberarea“ soţului său, care s-ar afla „închis la Cluj“.

Peste numai o lună, a coordonat execuţiile sumare din rândul membrilor grupului de rezistenţă Diamandi Ionescu, din zona co­m. Muntele Băişorii. Conformându-se în­tru totul dispoziţiilor lui Patriciu, Ko­vács a mis­tificat apoi toate rapoartele aces­tor crime, arătând că rezistenţii ar fi în­cer­cat să fugă de sub escortă în timpul re­constituirilor. Cu acest prilej s-a remarcat în faţa superiorului său, care i-a admirat ingeniozitatea în falsificarea rapoartelor: „când i-am adus eu personal raportul cu aceştia doi [Gheorghe şi Ilie Ilea], după ce a citit, dânsul a spus «faceţi nişte ra­poarte că dacă noi nu am cunoaşte si­tuaţia reală şi noi am crede»“.

Din vara lui 1949, Kovács a îndeplinit cu stricteţe şi ordinele lui Patriciu de asa­si­nare a „chiaburilor“ ce încercau să se opu­nă colectivizării. Prima victimă a fost Mi­hai Cuc din com. Cianu Mare, care a inau­gurat astfel şirul de crime comise de şeful SJSP Turda împotriva reprezentanţilor aces­tei categorii de opozanţi. Peste numai un an, în august 1950, când rezistenţa ţă­ranilor din zonă faţă de colectivizare, sis­temul cotelor obligatorii şi al treierişului la arie a luat proporţii, Kovács a dat din nou do­vada zelului său impecabil şi a loialităţii desăvârşite faţă de regim şi instituţie. Primind ordin de la Patriciu să-i asasineze pe acei chiaburi care „uneltesc împotriva GAC-urilor“, Kovács a îndeplinit dis­po­zi­ţia cu asupra de măsură. Chiar în seara zi­lei în care a primit ordinul, el i-a luat din arestul SJSP Turda pe Viorel Bihoreanu, din com. Papiu Ilarian, şi pe Remus Leluţ, din com. Orosia, şi a participat la exe­cu­ta­rea celor doi la marginile comunelor lor na­tale, populaţiei fiindu-i astfel oferit un exem­plu concludent privind soarta celor ce îndrăzneau să se opună politicii par­ti­du­lui comunist. Iar pentru ca efectul să fie ma­ximizat, rudele celor ucişi şi ceilalţi chia­buri din comună au fost obligaţi să-i în­groape.

Văzând că şi-a găsit un subordonat de în­credere, Patriciu i-a ordonat lui Kovács să-şi amplifice activitatea represivă şi să raporteze rezultate pozitive până la ani­ver­sarea zilei de 23 august 1950. Afectat de faptul că, în pofida promptitudinii sale, şeful său l-a admonestat („mi-a făcut cri­tică că lucrăm prea moale, arătând că lup­ta de clasă trebuie să fie ascuţită, eu am răspuns că acolo unde avem cazuri nu lucrăm moale, dânsul ştie bine şi am arătat cu Bihoreanu şi Leluţ, şi dânsul a răspuns «foarte bine, ai primit vreo ob­servaţie sau ţi-a spus cineva ceva?», eu am răspuns că nu“), Kovács a înţeles că trebuie să privească dispoziţiile acestuia în­tr-un sens mult mai larg şi că i se cere să dea dovadă şi de iniţiativă proprie.

Fervoarea criminală

Prin urmare, în dimineaţa de 16 august 1950, a condus personal operaţiunea de uci­dere a lui Ioan Andreşel, Traian Pom şi Iosif Trifa, din com. Bistra, atât pentru că se împotriveau colectivizării, cât şi pentru că aveau legături cu rezistenţii din zonă. Declaraţiile ulterioare ale lui Kovács re­fe­ritoare la această operaţiune sunt foarte lim­pezi şi concise, similitudinea lor de­monstrând că ofiţerul prefera să acţioneze direct şi fără nici o ezitare: „am dispus a se forma o echipă din trei persoane şi acest chiabur [Iosif Trifa] să fie trans­portat în Dealul Muntelui şi împuşcat“; „Am dispus de a se forma o echipă de trei persoane, formată numai de organe de Securitate, şi pe numitul Pom Traian să-l transporte în Dealu Muntelui şi îm­puş­cat, iar acea echipă formată din organele Securităţii s-a conformat întocmai ins­trucţiunilor“; „Echipa noastră, formată din organe de Securitate, s-a deplasat la faţa locului pentru a-l prinde pe acest chi­abur [Ioan Andreşel], având informaţii că este cu vitele la munte, iar în caz de prindere să fie imediat împuşcat. Echipa, primind această misiune, s-a deplasat în ziua de 16 august 1950, orele 11, la locul numit «Poarta între căi», unde a reuşit să-l prindă pe acest chiabur, după care l-a executat“.

Zelul lui Kovács l-a pus pe gânduri chiar şi pe Patriciu, care i-a spus „trei cam prea mult, dar dacă este făcut...“. Şeful Securităţii din Cluj l-a privit însă ad­mi­rativ pe Kovács când acesta i-a spus că a participat personal la acţiune, de­ter­mi­nân­du-l astfel să-l ofere drept exemplu po­zi­tiv pentru toţi ceilalţi şefi de Securităţi judeţene din regiune şi indicându-i chiar să le explice şi acestora în amănunţime mo­dul în care a procedat. Kovács re­pre­zenta astfel tipul ideal de subordonat pe care Patriciu îl dorea pentru Securitate: exe­cutant prompt şi fidel al ordinelor şi chiar cu un plus de iniţiativă represivă atunci când era cazul.

Chiar dacă, dată fiind amploarea exe­cu­ţiilor, ce începuseră să ia un caracter de masă, conducerea Securităţii a dispus efec­tuarea unui control pentru a stopa zelul ucigaş al lui Patriciu şi Kovács, şeful SJSP Tur­da a continuat să fie implicat şi în alte crime. Astfel, la 2 septembrie 1950, el l-a împuşcat mortal pe Nicolae Salagea, un cu­noscut rezistent din Apuseni, chiar dacă acesta fusese în prealabil rănit în timpul operaţiunii de capturare şi putea fi arestat în viaţă. De altfel, securistul a susţinut efi­cienţa metodelor folosite chiar şi în faţa ofi­ţerilor veniţi în control şi în ancheta in­ternă ulterioară: „Realitatea este că după împuşcarea lui Bihoreanu şi Leluţ au luat fiinţă cele două gospodării colective şi a început căratul la arii, iar spiritele ca­re înainte erau alarmate s-au calmat (...) Cazul cu cei trei chiaburi s-a dovedit că procedura a fost bună, că prin îm­puş­carea celor trei chiaburi găzduitori şi prin îngroparea lor de către neamurile bandiţilor am reuşit ca tocmai vărul banditului să vie să ne anunţe că unde se află banditul [Nicolae Salagea]“. Ori­cum, şi conducerea Securităţii era departe de a dezavua astfel de practici: în re­fe­ra­tele ulterioare de cadre, Kovács era apre­ciat ca „un tovarăş ataşat“, care în pe­ri­oada 1948-1950 „a participat la acţiunile grele, unde s-a orientat just, având cu­raj şi iniţiativă“.

Împuşcarea lui Salagea a fost însă ultimul asasinat comis de Mihail Kovács, în con­di­ţiile în care contextul intern a început să se schimbe şi astfel de acte represive ex­treme au început să fie tot mai puţin to­lerate. În cariera sa ulterioară, ca şef al unor unităţi regionale de Securitate, Ko­vács nu a mai fost implicat în comiterea niciunei crime, ceea ce, în opinia noastră, demonstrează faptul că nu aparţinea ca­tegoriei ucigaşilor programatici, de tipul lui Mihai Patriciu, ci a celor cir­cum­stan­ţiali. Cu siguranţă, însă, dacă ar fi primit din nou ordinul să ucidă, nu ar fi ezitat să treacă la fapte.

Răsplata

Desigur, activitatea represivă a lui Kovács nu a rămas nerecompensată de către re­gimul comunist. În vara lui 1949 a fost avan­sat la gradul de maior la „excep­ţio­nal“, pentru ca peste numai câţiva ani să primească gradele de locotenet-colonel şi apoi de colonel. De asemenea, un exe­cu­tant atât de prompt al dispoziţiilor pri­mi­te nu mai putea fi ţinut la conducerea unui simplu judeţ. La 1 ianuarie 1951, cu ocazia primei raionări, a fost numit şef al Direcţiei Regionale Hunedoara. Kovács nu s-a remarcat prin vreo activitate deo­se­bită la Hunedoara, mai ales că a stat o pe­rioadă scurtă, fiind nevoit să-şi canalizeze eforturile în direcţia rezolvării cu succes a numeroaselor probleme de natură or­ga­ni­zatorică, întrucât unitatea era nou înfiin­ţată. În plan informativ-operativ şi-a adus un aport mai scăzut, cu excepţia luptei împotriva rezistenţilor din Munţii Ha­ţe­gu­lui (organizaţia Lazăr Caragea), domeniu în care a obţinut rezultate apreciabile, do­ve­dind că era un specialist în această pro­blemă.

În vara lui 1952, cu ocazia celei de-a doua raionări, când a fost înfiinţată şi Regiunea Autonomă Maghiară, liderii Securităţii au considerat că era ofiţerul nimerit pentru a prelua conducerea organelor de Securitate din această regiune, atât pentru că apar­ţi­nea etniei maghiare, cât şi pentru că avea experienţa organizatorică necesară. Prin­tre primele probleme de care s-a ocupat după instalarea la Târgu-Mureş a fost cea a preoţilor greco-catolici nereveniţi şi clan­destini, împotriva cărora a luat mai multe măsuri represive, ce s-au limitat în­să la arestare şi trimitere în justiţie. Ul­terior, a obţinut rezultate cu pre­po­n­de­renţă în represiunea îndreptată contra cultelor ilegale, precum şi în capturarea unor rezistenţi răzleţi. Treptat, activitatea sa a intrat pe o pantă descendentă, cons­tatându-se şi o anumită blazare a ofi­ţe­ru­lui şi o complacere în comoditatea pos­tului obţinut cu preţul atâtor crime. Prea puţin familiarizat cu metodele informativ-operative tot mai complexe ce se cereau puse în practică pentru supravegherea şi controlul populaţiei, care pe deasupra erau şi mult prea anoste pentru un ofiţer cu o asemenea experienţă, controalele ve­nite de la centru evidenţiau existenţa a nu­meroase lipsuri şi erori în activitatea de conducere a lui Kovács.

Cu ocazia revoluţiei din Ungaria, care a avut reverberaţii şi în rândul minorităţii maghiare din România, s-a descoperit că Mihail Kovács nu acorda niciun fel de atenţie atitudinilor naţionalist-iredentiste. Iar când s-a ocupat de acest domeniu, a făcut-o cu prea puţină eficienţă, astfel în­cât, treptat, a intrat în dizgraţia lui Dră­ghici. La începutul deceniului şapte, în con­textul îndepărtării graduale de Mos­co­va, în România lui Gheorghiu-Dej au în­ceput să se facă simţite primele ma­ni­festări ale naţional-comunismului, o com­ponentă ideologică pe care s-a pus un ac­cent din ce în ce mai mare, ea fiind me­nită să atragă o parte a populaţiei de par­tea regimului comunist, pentru ca acesta să-şi asigure o anume legitimitate internă care să-i permită menţinerea la putere şi fără sprijinul sovietic.

În aceste condiţii, prezenţa unui minoritar maghiar în fruntea Securităţii dintr-o zo­nă cu o populaţie predominant maghiară nu mai cadra cu noul context ideologic intern, cu atât mai mult cu cât Kovács ma­nifesta o anumită reticenţă sau in­ca­pa­ci­tate de a obţine rezultatele dorite în com­baterea manifestărilor naţionaliste sau ire­dentiste. A fost trecut în rezervă la sfâr­şi­tul anului 1961, putând astfel să se bucure netulburat de binefacerile statutului de ofiţer superior pensionar. Vreme în­de­lun­ga­tă, chiar până prin anul 2000, crimele comise nu doar că nu i-au fost imputate, dar ele nu au fost nici măcar cunoscute. Elocvent este şi modul cum activitatea sa a fost apreciată în contextul anului 1968, când Nicolae Ceauşescu a trecut la de­za­vuarea publică a unora dintre abuzurile comise de Securitate în timpul lui Gheor­ghiu-Dej. Dacă Nicolae Briceag a fost ata­cat în mod deschis, iar acţiunile criminale ale lui Patriciu au fost trecute sub tăcere, lui Kovács noua conducere a Securităţii i-a solicitat nici mai mult, nici mai puţin decât să-şi scrie memoriile, cu scopul de a le folosi pentru uzul intern, în direcţia instruirii şi educării noilor angajaţi, care urmau astfel să beneficieze de bogata sa experienţă. Kovács ştia însă foarte bine că faptele sale puteau să-i atragă oricând o condamnare penală, astfel încât a refuzat să se conformeze acestei solicitări.

În loc de morală

Mihail Kovács a reprezentat acel tip de angajat al Securităţii fără de care ac­ti­vitatea represivă a instituţiei nu ar fi avut o amploare atât de extinsă şi de atroce. Este vorba de executantul docil şi minu­ţi­os, care uneori chiar supralicita din pro­prie iniţiativă, fără a-şi pune niciodată vreun semn de întrebare asupra legalităţii dispoziţiilor primite. Chiar dacă este po­si­bil să nu le fi făcut plăcere să ucidă, nu au manifestat nici cea mai mică ezitare în a duce la îndeplinire ordinele superiorilor, indiferent cât de abuzive au fost acestea. Şi nici nu credem să fi avut ceva re­muş­cări ulterior, poate doar sentimentul de satisfacţie dat de conştiinţa de a-şi fi făcut treaba impecabil. Foarte probabil au con­siderat că „aşa au fost vremurile“. Atunci când li s-a cerut să ucidă au făcut-o fără ezitare, după care şi-au continuat im­per­turbabil cariera, considerând fapta un sim­plu „episod sângeros“ din trecut. Desigur, dacă regimul le-ar fi cerut din nou să su­prime vieţi, ar fi făcut-o iarăşi, cu acelaşi sânge rece.

Activitatea cadrelor de acest gen a fost pro­babil la fel de nocivă ca şi cea a su­pe­riorilor lor care ordonau crimele, iar figurile de tipul Kovács sunt indispensabile oricărui sistem totalitar. În definitiv, fără oamenii lipsiţi de conştiinţă care să comită crimele necesare, nicio dictatură nu se poate menţine la putere. Fără su­bor­donaţi de tipul lui Kovács, Briceag, Mihaly ş.a., Patriciu ar fi fost probabil un anonim şef de Securitate, ale cărui dispoziţii cri­mi­nale nu ar fi putut fi puse în practică. În schimb, existenţa acestor asasini cu epo­leţi a avut efectul de a amplifica repre­si­u­nea, spirala crimelor – cel puţin din re­gi­u­nea Cluj – crescând gradual, pe măsură ce ordinele lui Patriciu erau îndeplinite tot mai fidel şi mai prompt. Astfel se şi ex­plică de ce cuplul Patriciu-Kovács, co­man­dantul scelerat şi executantul zelos, pe­dant şi fără remuşcări, se situează in­con­testabil în fruntea listei de ofiţeri criminali din timpul regimului comunist din Ro­mâ­nia, atât prin numărul de asasinate co­mise, cât şi prin modalităţile de executare. Şi, desigur, nu putem omite nici faptul că îi mai leagă ceva: faptul că niciodată nu au avut cu absolut nimic de suferit de pe urma zecilor de vieţi nevinovate pe care le-au suprimat. Chiar mai mult, astăzi, la aproape un sfert de veac de la revoluţie, nu este cunoscut nici măcar numărul total de crime comise de aceşti asasini şi cu atât mai puţin circumstanţele concrete în care ele au avut loc.