O radiografie ca o rană

Imageria medicală are o particularitate. Uneori investighează ceva și dă peste cu totul altceva. Cercetarea unui polip anodin sau a unei dureri locale poate scoate la iveală o tumoră sau chiar o metastază. Acest tip de succesiune dă peste cap destine de la o zi la alta, mai ales că se petrece, în cele mai multe cazuri, tardiv. Medicul deplânge neglijența pacientului și lipsa profilaxiei, în ideea că numeroase diagnostice grave se pot combate prin conștientizarea pericolului. Nu puțini pacienți se tem însă de controalele care i-ar putea pune în situații necruțătoare. Preferă să-și ascundă capul în nisip, imaginându-și că au anulat realitatea. Nimănui nu îi e străin acest tip de comportament, oricare dintre noi a riscat cândva fundătura lipsei de curaj sau de luciditate. Chiar fără să fii ahtiat după o sănătate de fier, atenția față de bunăstarea fizică personală este și o îndatorire. O obligație față de cei care depind de noi într-un fel sau altul, pe care îi avem sub oblăduire. Dar și față de însuși templul vieții, corpul, pe care avem a-l proteja. În viața cetății, există circumstanțe care pun în lumina crudului adevăr disfuncții de dincolo de ele, în pofida celor care ar băga totul sub preș. Dacă investigarea propriului organism ne responsabilizează individual față de posibile dezastre, „scanarea“ pe care o produce un moment de criză socială ne implică pe absolut toți, de la a la z, fie că că vrem sau nu. În ultimii treizeci de ani cam toți diriguitorii lumii românești au refuzat un check-up structural, profesionist, ceea ce a făcut ca patologiile camuflate sau neglijate să se agraveze întruna. Regret sincer tonul sumbru al acestor premise, dar rămân adepta ideii că adevărul e cea mai bună minciună.

Tragedia de la Caracal prilejuiește o radiografie târzie din categoria nemiloasă care scoate la iveală o afecțiune ajunsă în stadiu malign. Într-o lume cât de cât pusă pe șine, episodul ar fi fost circumscris prin mobilizarea coerentă a autorităților, evidențiind tocmai capacitatea instituțiilor statului de a face față unui caz complex, pe fondul suspiciunilor de crimă organizată. Ceea ce se întâmplă de peste o lună încoace este exact contrariul. Lipsa critică de rigoare și profesionalism altoită pe cârdășiile politico-economico-instituționale atinge tot, inclusiv presa. Aș spune că o mare parte din tabloul zăpăcitor al anchetei de la Caracal provine din modul în care (non)știrile sunt preluate și răspândite de redacții sau agenții (importante), fără altă grijă decât stârnirea sau alimentarea emoțiilor de jos nivel, aducătoare de rating, like-uri sau share-uri*. De altfel, în virtutea unor experiențe anterioare, putem reconstitui un soi de grafic nefast care se reiterează: 1) vâlvătaie media; 2) isterie națională; 3) dezumflarea treptată a balonului; 4) alunecarea în derizoriu; 5) mușamalizarea „inteligentă“; 6) disoluția. Până la banalizarea oricărui rău. Până la intrarea în folclor a variilor nenorociri de care abia ne mai amintim sau ne mai pasă. În general neelucidate în justiție și rămase fără învățăminte pentru viitor. Din acest motiv, tragedii majore s-au putut repeta la intervale foarte scurte de timp, fără ca efectele pe termen mediu sau lung să se fi schimbat. O serie neagră recentă începe cu tragedia din Apuseni (2014), continuă cu incendiul de la Colectiv (2015), cu scandalul Hexifarma (2016), ajungând până la dezastrul din 10 august 2018, din Piața Victoriei. Toate aceste indecente incidente s-au măcinat sub ochii noștri până la refuz, lăsându-ne vlăguiți și cu încrederea în statul român practic epuizată. Ironia soartei face, pe de altă parte, că asemenea gafe tragice în materie de siguranță a vieții și identificarea responsabilităților când se dă greș fac azi obiectul unor detaliate articole... Wikipedia. O dureroasă „piedică în calea uitării“, utilă și pentru a suprapune narațiunile respective, demonstrând că tiparul e cam același. Ineficiență altoită pe conivențe suspecte la cel mai înalt nivel, agravată de absența unei sincere intenții de a scoate la lumină adevărul. Nu întâmplător, lista amintită are în amonte un precedent care nu ne dă pace: obsedanta tergiversare în dosarul Revoluției și în cel al Mineriadelor. Maximă sfidare, administrată națiunii de către exponenții unei ierarhii politice discreționare, nereformate și netransparente. Expresie a disprețului, ca instrument de lucru verificat. Din această perspectivă, așadar, Caracal reprezintă manifestarea acută a unei patologii ramificate. Trebuie spus că asemenea „acutizări“ au darul de a se ecrana cumva reciproc. Pălălaia mediatică de azi o acoperă pe cea de ieri. Am și uitat pesemne că teribila alertă a Alexandrei (din 25 iulie), care a pus pe bună dreptate o țară întreagă pe jar, survenea la doar câteva zile după ce, la Suceava, o polițistă de pripas îi administra în formă letală unui suspect neînarmat sprayul lacrimogen. Cât despre masacrul din Centrul de psihiatrie de la Săpoca, le-a folosit de minune autorităților ca perdea de fum pentru devierea atenției de la pasul bătut pe loc, în cazul Dincă. Și tot așa. Un perfid contraexemplu la cele amintite ar fi drama din 2013, când un copil nesupravegheat era sfâșiat într-un parc de niște câini vagabonzi. Atunci, da! Clasa politică se mobiliza militărește, adoptând în regim de urgență așa numita „Lege Ionuț“ (258/2013) care, frumos împachetată în articole și paragrafe, dădea undă verde uciderii patrupedelor, în masă. Ceea ce s-a întâmplat. În doar câteva luni, Bucureștiul era epurat, prin zelul ASPA, de plaga maidanezilor. Câtă precizie decizională, demnă de o cauză mai bună!

Menționam împrejurările care developează incapacitatea statului de a gestiona convenabil situațiile de criză din societate. La rădăcina acestei inadecvări confirmate de fiecare dată stă divorțul de sorginte totalitară între interesele conducătorilor și ale cetățenilor. După ’90, la noi, această ruptură a încurajat mentalitatea de vătafi a „noilor“ politicieni, care nu concep puterea ca formă de slujire, ci exclusiv de dominare. Ziua de 10 august 2019 e grăitoare, știut fiind că participarea la mitingul diasporei nu a fost la fel de masivă ca în 2018. Dacă, unora, proximele alegeri prezidențiale le-au dat siguranța unei bune platforme de protest prin vot, altora dintre cei mătrășiți în 2018 le-a fost desigur greu să ia din nou avionul spre București, cu același entuziasm. Oricum, în văzul lumii, guvernanții au răsuflat ușurați. Spaima băgată în oasele diasporei anul trecut, ca și nesoluționarea sutelor de plângeri penale depuse la Parchetul Militar ar fi retezat, iată, elanul contestatar! Acești politruci fac parte din recolta rușinoasă a celor 30 de ani de libertate plătită cu sânge în ‘89. Pentru unii ca ei, victoria prin intimidare rămâne supremul exercițiu de putere, unicul mod de a-și dovedi superioritatea. E cât se poate de limpede că așa văd ei lucrurile, din moment ce Jandarmeria și Poliția au fost în stare să regizeze sceneta ridicolă a mulțumirilor către manifestanți, pentru comportamentul civilizat și cooperant. Ca și cum persoanele pașnice gazate sau hăituite anul trecut n-ar fi fost victimele unui abuz incalificabil. Acest tip de fățărnicie greu digerabilă ștampilează caragialește fractura între lideri și cetățeni, specifică întregii etape de la Revoluție încoace.

Mult prea multe întrebări așteaptă întâmpinări demne. Până una-alta, strategia transmisă în lanț de la o guvernare la alta este aceea a prafului în ochi. Cu alte cuvinte - aburirea contribuabilului, de la amvonul puterii, fără niciun scrupul. Unul dintre registrele accesate în vrie îl reprezintă legalismul găunos, invocat la tot pasul, în contradicție deopotrivă cu logica și cu realitatea. Orice aberație se poate justifica prin legi, norme, reglementări sau protocoale (de atâtea ori prost întocmite). Legea spune, legea drege, articolul x paragraf y nu permite. O supralicitare legalistă permanentă, din partea unora care, altminteri, ar fenta orice prevedere la fel de legală pentru a-și apăra interesele proprii. La Caracal nu s-a putut intra ore în șir în casa agresorului, fiindcă legea prevedea alt timing. Ce importanță mai au consecințele?! Praf în ochi legalist, taman atunci când în joc e soarta cetățeanului de rând - fără conexiuni, fără spate, fără șanse. Insul vulnerabil, bun de trecut cu vederea. Care e replica noastră când suntem luați de proști? Patru milioane de conaționali au ales în ultimii ani emigrarea. O formă combinată de curaj, demnitate și disperare - căci în proporție covârșitoare gestul lor nu a fost premeditat.

Astfel, cartoful fierbinte a ajuns în mâinile noastre - cei cramponați de baricade în țărișoara depopulată. Frații din diaspora au riscat toate neajunsurile vieții luate de la capăt, trimit bani grei în patrie și, mai nou, ne învață să protestăm. Noi ce riscăm? Ce facem? Nu cumva sperăm să se defecteze scanerul, ca să avem un bun pretext pentru lașitate, resemnare, plafonare, naivitate? Ar fi totuși păcat ca la treizeci de ani (de libertate) să nu luăm în serios patologia de care suferim. Pentru a încerca să o învingem, cât nu e prea târziu.

* În lipsa unei comunicări judicioase din partea organelor de anchetă, i se acordă statut de breaking news controversatului Remus Rădoi, zis Codiță, în titluri de genul: Remus Rădoi spulberă orice speranță. De ce e convins că Alexandra Măceșanu și Luiza Melencu sunt moarte. //