O viaţă distrusă: în Gulag la 16 ani

Marta Vasiliu 17.02.2015

De același autor

Am primit la redacţie o scrisoare care conţine mărturia unei supravieţuitoare românce a Gulagului, Marta Vasiliu, care a fost arestată în adolescenţă şi condamnată la 10 ani de muncă în Siberia. Povestea sa este una extraordinară prin prisma calvarului pe care l-a trăit nu doar în lagăr, ci şi în perioada de dinaintea revoluţiei din 1989.

 

În anul 1927, părinții mei, originari din Basarabia, județul Bălți, au plecat cu gân­dul de a se stabili definitiv la Constanța, unde tatăl meu s-a angajat ca navigator. Aici m-am născut eu, în 1929, fiind sin­gurul copil la părinți.

 

În 1935, tata a murit într-un accident pe vas. După câțiva ani de văduvie, mama s-a recăsătorit cu un om care avea doi băieți din prima căsătorie (soția lui decedase de mulți ani). În 1940, eu aveam 11 ani, iar băieții tatălui vitreg 18-19 ani. A început războiul, iar amândoi băieții au fost în­ro­lați în armată și trimiși pe Frontul de Ră­sărit, unde au murit, cum se spunea în în­științare, „la datorie“. În urma veştii, ta­tăl vitreg, fiind și bolnav, nu a re­zistat și a murit. Am rămas numai eu cu ma­ma.

 

Pentru o vreme, în 1941, Ba­sa­ra­bia a fost din nou a noastră. Mă duceam cu mama la bunici, în judeţul Bălți, în fiecare an de sărbătorile Crăciunului, pentru a fi cu toții împreună. În decembrie 1943, am ajuns la bunici. Eram cu toții fericiți, situația era însă critică, pentru că frontul s-a întors, apropriindu-se de Basarabia. În această situație, bunicii i-au spus ma­mei: „Ce rost mai are ca voi, care sunteți singure, să rămâneți în Constanța? Tre­buie să veniți aici, acasă. Aici vă este ros­tul de acum, să fim împreună, mai ales că orașul Constanța este port la Ma­rea Neagră, poate fi oricând bombardat, fiind un punct strategic, pe când aici veți fi mult mai ferite“. Mama a stat pe gân­duri, dar până la urmă a fost de acord. Cum bunica nu prea avea încredere că ma­ma se va întoarce cu mine, m-a oprit „ză­log“, spunând că nu ar avea niciun rost să mă ia la Constanţa. După ce am făcut săr­bătorile împreună, mama a plecat singură la Constanța, ca să-și mai ia ceva din lu­crurile importante și niște acte, urmând să revină în Basarabia în cel mai scurt timp. În 1944 însă, frontul s-a întors cu ra­pi­ditate, a intrat în Basarabia și s-a închis fron­tiera. Eu am rămas la bunici, iar mama în România, la Constanța. Nu ştiam că n-o s-o mai văd niciodată.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1300/foto_marta_vasiliu_1.jpg

Deţinuţi obligaţi să muncească în condiţii grele la tăiatul lemnelor în Gulag

 

Chiar înainte de a ajunge armata rusă în Bălți, oamenii erau foarte speriați, iar ti­neretul îngrozit țipa în gura mare că iar vin bolșevicii și or să ne trimită și pe noi în Siberia, ca în 1940, când au fost trimiși în Gulag foarte mulți oameni şi niciunul nu s-a mai întors. Când rușii au ajuns la Bălți, și-au pus oamenii lor pe posturi şi s-au făcut arestări la grămadă. Aveam 14 ani și jumătate, dar, fiind româncă, am fost acuzată că am făcut agitație contra bol­șevicilor şi arestată. M-au ținut în pe­nitenciar cam 30 de zile, după care mi-au dat drumul, dar, când am împlinit vârsta de 15 ani și jumătate, au venit și m-au ares­tat din nou de acasă, pe data de 9 mai 1945, exact când se terminase războiul și lumea zburda de fericire. M-au ținut într-un interogatoriu sălbatic, în care bătăile până la sânge erau la ordinea zilei. Jude­ca­rea procesului a fost în limba rusă, pe ca­re eu nu o cunoșteam deloc, dar am avut translator și, când am împlinit 16 ani (ma­joratul după legea rusă), conform ar­ti­colului 54 din Codul URSS, m-au con­dam­nat la 10 ani de muncă silnică în lagărele din Siberia.

 

Din Bălți, ne-au trimis la în­chi­soarea principală din Chișinău. Acolo am stat o perioadă, până s-au strâns un număr suficient de deținuți pentru a umple 14 vagoane pentru Siberia. Într-o noapte, când toți deținuții dormeau, deodată, un gardian, țipând, a dat ordin: „Scularea, îmbrăcarea și repede afară, încolonarea în fața porții!“. Înainte de a se deschide poarta închisorii, ne-au spus că, până vom ajunge la destinație, pe drum să nu se audă nicio șoaptă. Toată lumea amuțise. Ajunși în toiul nopții la gara centrală din Chișinău, ne-au cazat în vagoanele de vite care ne așteptau pe linie. Am pornit la drum către vestitul Gulag siberian, care în­grozise lumea. Călătoria a fost lungă și grea, părea că nu mai avea sfârșit. Trecând dincolo de Moscova, gerul era din ce în ce mai aprig. Vagoanele se deschideau o sin­gură dată pe zi, când ne aduceau o căldare cu apă și ceva mâncare, deseori pește să­rat și o bucată de pâine. Niciodată nu ne ajungeau, iar după peștele sărat nu aveam apă suficientă de băut. Plângeam și ce­ream apă la gardieni, iar ei ne spuneau că nu din dușmănie nu ne mai aduc încă o căldare, ci fiindcă nu au personal suficient pentru a face față și trenul staționează foarte puțin.

 

Când am ajuns la destinație, după două săptămâni, eram înghețaţi, flămânzi și bolnavi. Ne-au dat jos din vagoane și am mers foar­te mult pe jos până am ajuns în­tr-un lagăr, înconjurat cu sârmă ghimpată și cu sentinele care supravegheau dintr-o gheretă, la înălțime. Ne-au ținut o vreme în carantină, apoi ne-au repartizat în bri­găzi și am început munca. Între timp, am aflat cam pe unde ne aflăm: în munții Urali, în partea europeană, în mijlocul pă­durilor nesfârșite siberiene.

 

La ora 6 luam „masa“ de dimineață, un fel de budincă căreia i se spunea cașă. Pâ­nă la locul de muncă, pe jos, prin viscol, ajungeam deja obosiți. De dimineață și până pe înserat, sub cerul liber, gerul de peste -40 de grade nu ne cruța, viscolul ne intra în ochi, eram întotdeauna flă­mânzi şi slabi. Pentru fiecare brigadă se dădeau un număr de metri cubi - copaci cu dimensiunea destul de mare, pe care două femei trebuiau să-i doboare într-o direcție anume cu un joagăr. Copacii înalți de 30 de metri trebuiau apoi curățați de crengi, tăiați din 6 în 6 metri și stivuiți într-un loc liber, după care erau cărați pe umerii mai multor persoane până la un rău, dându-le apoi drumul în apa care curgea la vale. Altă brigadă avea sarcina să-i disloce când se încurcau, pentru a-și urma drumul pe cursul apei. Chiar și pen­tru bărbați era peste puterile de rezistență ale unui om sănătos. Multe femei nu rezistau și unele dintre noi au murit. Eu mă încurajam spunând că sunt tânără, iar cei care au murit erau bătrâni și bolnavi. Așa îi priveam eu, la cei 16 ani, pe cei care mureau și aveau vârste între 35-40 de ani.

 

În astfel de condiții, era greu să reziști. Munceam până la epuizare, neputându-ne opri pentru puțină odihnă, deoarece gerul și viscolul care biciuiau fără încetare ne înghețau dacă ne așezam pe jos. Trebuia să facem și norma, altfel nu primeam por­ția de mâncare. Faptul că în lagăre se mu­rea pe capete nu prea le păsa ruşilor, pen­tru că deţinuţiii politici trebuiau să moară. În fiecare zi, când ieșeam pe poarta la­gă­rului, la 6 dimineața, căruțe cu morții din acea noapte erau duse la groapa comună. Îți spuneai: „Mâine sau poimâine voi fi și eu acolo“.

 

După ce s-au scurs cei 10 ani de pedeapsă cruntă, nu mi-au dat drumul nici în Basarabia, da­rămite în România: m-au de­portat într-un sătuc uitat de Dum­nezeu, la 80 km de Odessa. Oricum, scăpasem de Siberia, unde frigul era de ne­suportat.

 

Când am ajuns la Odessa, m-am dus la Securitate, prezentând actul dat din lagăr pentru deportare în acea localitate. Mi-au dat o gazdă și a doua zi cineva m-a dus la colhoz, spunându-i președintelui să mă ia în primire.

 

Doream să ajung din nou acasă, în Ro­mânia. Mi-a fost însă frică să trec ilegal frontiera (erau unii care se ocupau cu așa ceva). Teama să nu mă prindă și să intru din nou la pușcărie mă făcea să stau cu­minte, trăind în continuare într-o stare de resemnare totală. Până într-o zi, după aproape doi ani, când am spus că trebuie să risc.

 

Gazda pe care mi-a dat-o Securitatea era omul lor. În fiecare săptămână ea trebuia să dea raportul despre cum mă comport: dacă plâng, dacă râd și ce povestesc de obicei. Într-o zi, de dimineață, după ce am mâncat, m-am îmbrăcat și i-am spus gazdei „la revedere“ şi că plec la muncă. Însă, în loc să mă prezint la locul de mun­că, am făcut stânga-mprejur și am fugit, du­cându-mă la gară, unde, cunoscând per­­fect limba rusă după 12 ani, mi-am cum­­părat un bilet de tren clasa a II-a, pen­tru Moscova.

 

Ştiind strada și numărul de sector al Am­basadei României, speram să mă descurc. Am ajuns la Moscova în toiul nopții şi a trebuit să rămân în incinta gării, deoarece la hotel nu mă puteam duce, neavând ni­ciun act asupra mea. Era iarnă și foarte frig. Mi-a fost frică să întreb de Ambasada României, aşa că a doua zi m-am trezit și am întrebat la biroul de informații cu ce și cum pot ajunge în sectorul cutare, pe strada cutare.

 

Am ajuns la Ambasada României, i-am spus gardianului că aș vrea o audiență. Mi-a întins un formular pe care a trebuit să-l completez și la motivul pentru care cer audiență am scris cu litere de tipar: REPATRIERE. Aveam la mine un memoriu, pe care l-am atașat la formular. Gardianul mi-a spus să vin peste două zile ca să aflu pentru când mi se aprobă audiența. Am plecat gândindu-mă ce pot face până poi­mâine. Noaptea dormeam prin gară. Ziua, ca să nu fiu luată la ochi, ieșeam pe stra­dă. Între gară și Ambasadă am întâlnit Mu­zeul Tretiakov. Afară era foarte frig și atunci am intrat în muzeu, unde era cald și unde mi-am petrecut mult timp cu mai multe rânduri de vizitatori. Noaptea am dormit în altă gară.

 

M-am întors la Ambasadă în ziua stabilită, așteptând cu sufletul la gură să văd dacă voi fi primită. M-au introdus în incinta Ambasadei, unde deja se cunoștea despre ce este vorba. Erau destul de amabili şi i-am rugat să mă repatrieze: sunt singurul copil al mamei, care e singură în România, timp de 12 ani n-a știut și încă nu știe dacă mai trăiesc (din lagăre nu am avut dreptul să port corespondență). La un moment dat, am avut o criză de nervi şi, aproape țipând, le-am spus: „Sunt cetățean român, năs­cută şi crescută în Constanța. Cine și cu ce drept mă reține forțat pe teritoriul URSS, după ispășirea pedepsei? La ie­șirea din lagăr nu mi-au dat nici măcar dreptul să ajung în Basarabia! De aceea am venit la dumneavoastră, ca să mă aju­tați pentru a putea fi repatriată“.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1300/foto_marta_vasiliu_2.jpg

Marta Vasiliu alături de soţul său, cu puţin timp înainte de decesul acestuia

 

Ambasadorul și cei doi secretari care asis­tau mi-au spus să stau liniștită, că se vor ocupa de repatrierea mea cât mai curând: „Vă dăm de aici o adeverință ca să nu păţiţi nimic, dar trebuie să vă întoarceți înapoi de unde ați plecat, așteptând pa­șaportul de la noi“. Mi-au dat și un bilet de tren pentru Odessa.

 

M-am întors la Odessa şi m-am prezentat la Securitate. Când m-au văzut, au în­ce­put să ţipe la mine, întrebându-mă unde am fost și de ce nu am cerut voie. Atunci, am scos adeverința Ambasadei și, când au văzut-o, m-au lăsat în pace. După trei luni am fost chemată la Securitate, unde mi s-a spus că mi-a sosit pașaportul. Unul dintre ei îl ținea în mână, iar eu am crezut că mi-l dă. El însă mi-a spus: „Încă nu vi-l putem da, trebuie să așteptăm până vom primi și viza de ieșire din URSS“. A trebuit să mai aștept încă 6 luni până când că mi-a sosit și viza. M-am dus la Se­curitate, mi-au spus să iau loc: „Înainte de a vă da pașaportul, trebuie să ne dați o declarație“. Mi-au întins o foaie de hâr­tie și un pix. „Începeți să scrieți ceea ce vă vom dicta noi“ și am început să scriu. Suna cam așa: „Subsemnata... declar că în clipa când voi trece frontiera Ro­mâ­niei, niciodată, nicăieri, nici în bio­gra­fii­le ce vor urma, nu voi pomeni despre în­chisorile și lagărele prin care am tre­cut“. M-au avertizat că ar fi păcat, fiind încă tânără, să intru din nou de unde am plecat. Iscălitura pe care am dat-o a fost biletul meu spre libertate.

 

În sfârșit, am primit și pașaportul mult așteptat și, înainte de a pleca, prin cineva, i-am scris mamei la Constanța că în cu­rând voi sosi acasă. Când am trecut fron­tiera, în tren, în același compartiment mai erau două persoane, soţ și soție, care veneau și ei de la Odessa până la Iași, de unde erau. Am ieșit pe culoar, unde am început să plâng la geam. Eram stresată și emoțiile erau foarte puternice. Doamna din compartiment, crezând că-mi e rău, a venit să mă ajute. Aducându-mi aminte de declarația dată, am improvizat, spu­nând că am stat cu bunica mea la spital în Odessa, că am îngrijit-o mult timp, dar în final a murit şi că acum mă întorc acasă la Constanța, unde este mama. M-a întrebat dacă mama știe că mă întorc. I-am spus că nu și că nu am lei, ci doar ruble pentru a-i trimite o telegramă. Mi-a cerut adresa mamei și, când s-au dat jos la Iași, au trimis o telegramă în care o anunţau pe ma­­ma că sosesc în Constanța, spunând da­ta și ora.

 

Telegrama a fost primită, dar nu de mama, ci de o familie foarte apropiată care mă cunoștea încă din copilărie. Ei m-au în­tâmpinat la gară în Constanța. Nu m-au recunoscut. I-am strigat pe nu­me. S-au apropiat de mine, m-au luat în brațe, m-au sărutat, iar eu i-am întrebat: „Ma­ma un­de-i?“. Mi-au spus că este bol­navă și că este în spital. De fapt, primind scrisoarea mea de la Odessa, pentru că a fost prima veste că încă mai trăiesc și că nu am murit, așa cum credea, mama a făcut atac de cord și nu a mai putut fi salvată. La Constanța i-am găsit mor­mân­tul proas­păt.

 

În România nu aveam niciun fel de rude. Membrii acelei familii fiind foarte apro­piați, am hotărât să le spun doar lor ade­vărul, adăugând să nu spună nimănui, fi­indcă pot fi arestată din nou. Mi-au jurat că nici fiicei lor nu îi vor spune, dar mi-au zis că nu pot rămâne la ei (mama stătea cu chirie). S-au speriat foarte tare, fiindcă armata rusă era încă în țară.

 

M-am trezit în mijlocul străzii, străină printre străini. M-am dus într-un păr­culeț, pe-o bancă, gândindu-mă ce pot face. Singura soluție care mi-a trecut prin minte la acea oră a fost să mă duc la Par­tid, să mă ajute cumva. Cu teamă în su­flet, când am ajuns sediu, le-am pus pe ma­să pașaportul și biletul de tren, Odes­sa-București-Constanța, spunându-le că vin din Rusia și că mama, pentru care am venit, murise aici fără ca eu să ştiu. „Dacă aș fi știut nu mai veneam, că îmi era foarte bine și în Rusia.“ Această ins­pi­rație de moment a fost salvarea mea. Mi-au dat și serviciu, și casă.

 

Ulterior, l-am cunoscut pe Neculae C. Va­siliu, medic în Constanța, și ne-am că­sătorit. El nu știa povestea mea. Înainte de a ne căsători, am vrut să-i spun tra­ge­dia vieții mele, dar nu a vrut să audă ni­mic. Mi-a pus mâna la gură și mi-a spus: „Nu mă interesează absolut nimic din tre­cutul tău, orice ar fi fost. Să nu mai vorbim despre asta niciodată. Eu te iu­besc și vreau să ne căsătorim“. Nu știa ce povară port în sufletul meu. Așa am trăit zeci de ani lângă un om care nu a știut drama prin care trecusem.

 

Între timp, soțul meu a fost transferat cu serviciul din Constanța la București, unde am locuit peste 20 de ani. Când am îm­plinit vechimea pentru pensionare, mi-am depus demisia din serviciu.

 

Cu 8 luni înainte de revoluție, la ușa apartamentului meu din Bu­curești a sunat cineva. Când am deschis, doi bărbați s-au le­gi­ti­mat că sunt de la Securitate și că vor să vorbească cu Vasiliu Marta. Au intrat în casă, s-au așezat pe scaune în sufragerie, invitându-mă și pe mine să iau loc. Au început, foarte încruntați, să-mi spu­nă: „Faci parte din grupul lui Fi­li­pescu și vrem să ne spui cine mai face parte, din acest bloc, din grupul lui, dacă vrei să te salvezi, că Filipescu nu ar fi pu­tut sigur să umple toate cutiile de scri­sori din București cu manifeste îm­po­triva tov. Ceaușescu“.

 

Le-am răspuns că am auzit de unul numit Filipescu, dar niciodată nu l-am văzut, nu l-am cunoscut și nici nu fac parte din gru­pul lui. „Desigur că niciodată nu veți re­cunoaște dezordinea pe care ați pro­vo­cat-o“, au spus ei. Așa au ținut-o cam do­uă ore. La un moment dat, gândind că mă vor aresta, începusem să temur, și le-am cerut permisiunea să mă duc în bucătărie, să beau puțină apă. Ajunsă în bucătărie, i-am scris un bilețel soțului meu, în care îi spu­neam: „Au venit de la Securitate să mă aresteze și nu știu când voi reuși să iau legătura cu tine“. Revenind în sufragerie, i-am găsit în picioare și mi-au spus: „Ple­căm, dar vom reveni“. După ce au ple­cat, mi-am făcut o bocceluță cu cele ne­cesare, pentru a fi pregătită atunci când vor veni, probabil, cu mandat de arestare. Am rupt biletul pe care-l lăsasem în bu­cătărie, ne­spunându-i soțului nimic din cele în­tâm­plate. Nu știu dacă cineva își poate da sea­ma ce a însemnat pentru mi­ne perioada de după plecarea lor. De fie­care dată când suna soneria, îmi stătea ini­ma. Așa am trăit 8 luni, până a venit re­voluția.

 

Soțul meu a aflat întâmplător, du­pă revoluție, ceea ce eu am pur­tat în suflet în tot acest timp. Se înființase Asociația Foștilor De­ți­nuți Politici. Făcând un me­moriu, m-am dus la d-l Ticu Dumitrescu. După ce l-a parcurs, acesta mi-a răspuns: „Nu-i suficient. Lipsește dovada“. Tot dân­sul m-a îndrumat ce trebuie să fac ca să primesc această dovadă: să scriu o cerere către Ambasada Rusă prin care să solicit o copie după hotărărea ju­de­că­to­rească de la procesul din 1945, de la Bălţi. D-l Ticu Dumitrescu mi-a sugerat să cer același lucru și la Ministerul Afacerilor Externe din București. După aproape un an, am fost chemată la Ministerul Afa­ce­rilor Externe din București, unde am pri­mit, în limba rusă, mult așteptata dovadă. M-am dus la un translator, pentru a o traduce în limba română. Am format trei dosare: primul cu originalul și încă două pentru a le avea când mi se vor cere pe un­de trebuie. Unul fusese depus la Asociație, celelalte două erau în casă. Întâmplător, soțul meu a dat peste ele.

 

Eu eram în oraș ca să-mi rezolv niște pro­bleme. Când m-am întors acasă, soțul meu era în picioare în sufragerie cu un do­sar în mână. Rămăsesem lângă ușă ca o statuie. El a făcut primul pas, venind spre mine. M-a luat în brațe, strângându-mă la piept, fără să spună nimic. Când ne-am revenit, m-a întrebat: „Despre asta ai vrut să-mi spui înainte de a ne că­să­to­ri?“. Răspunsul meu a fost scurt: „Da“.

 

În 2008, soțul meu s-a stins din viață, la vârsta de 84 de ani. De atunci, am rămas singură. Stau într-un bloc cu 10 etaje. Nici măcar o persoană din bloc nu cunoaște situația mea.

 

Revoluția mi-a adus libertatea sufletului înc­histat ca într-o carapace aproape o via­ță întreagă. După revoluție, m-am născut a doua oară.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22