De același autor
Rezultatul? „O formă de cunoaștere, mai degrabă sentimentală” a României la 30 de ani de la căderea comunismului. În cele ce urmează vă prezentăm câteva extrase dintr-o carte dedicată unei dragi prietene – doamna Mara Ștefan (1947-2019), „mâna invizibilă” a revistei 22.
Ce a rămas din litoralul românesc
l spiritul vesel, de bazar balcanic lipsit de reguli, în care te simți liber;
l plăcerea masochistă a turiștilor de a sta înghesuiți pe un colț de plajă, fără să pară prea deranjați de această situație;
l pescarii de pe diguri, cei care își încearcă norocul la guvid și chefal. Ce-i drept, sunt din ce în ce mai puțini, capturile sunt rare, ecosistemul Mării Negre este în grea suferință;
l vânzătorii de nămol, la sticlă și la pahar. Nămol de Techirghiol, se înțelege. Și cumpărătorii-utilizatori, care-și imaginează, naivii, că el provine de acolo cu adevărat;
l fotografii ambulanți, de genul „Colorata mâine-i gata”. În număr mult mai redus acum, iar cei care sunt încă activi a trebuit să renunțe la animale – drepturile și ideologia protecției necuvântătoarelor au triumfat și la noi. Sunt însoțiți, în schimb, de tineri îmbrăcați în personaje de desene animate, așa cum sunt mascotele echipelor de fotbal american. Stau însă și mă întreb dacă maimuțica sau iguana cățărate pe timpuri pe umărul fotografului nu suportau mai ușor căldura toridă decât ființa umană căptușită acum în burete negru, cu orificii la ochi, nas și gură; litoralul românesc păstrează în continuare un aer democratic, de distracție pentru toată lumea, pe care nu l-am întâlnit în alte părți ale lumii cu care pot să fac o comparație (Franța și Canada). Deși este posibil să mă înșel, afirmația mea este valabilă pentru Mangalia, nu și pentru Mamaia, unde les nouveaux riches, așa cum sunt ei, au simțit nevoia să se autoizoleze, să se distingă de restul lumii; diverse spectacole și evenimente (circ, piese lejere de teatru, târguri de produse, chiar minicroaziere pe mare) continuă să fie anunțate prin viu grai, de indivizi cu plămâni puternici sau cu portavoce.
Ce s-a schimbat
l plajele private. 100 de lei (22 de euro) umbrela sau 20-30 de lei un șezlong. Oricât aș vrea, nu pot să mă împac cu ideea că bucăți însemnate din plaja publică au intrat în posesia unui grup restrâns de oameni, prin metode cel puțin obscure. Mi se pare forma supremă de nedreptate, de dispreț, nu doar față de turist, ci față de om, pur și simplu. La Mangalia, plajele private sunt pe jumătate goale. Toate sunt înțesate cu boxe mari, de concert, din care răsună muzica. Multe afișe care interzic folosirea cearșafurilor de către grupuri de „intruși”, chiar și pe fâșia de 1,5-2 metri lățime rămasă liberă până la buza apei. Cearșaful este simbolul sărăciei și al lipsei de mijloace. Plaja privată este pentru mine un simbol al eșecului turismului de pe litoral;
l iarăși despre plaja privată. De pe faleza de la Mangalia, oricine poate avea o foarte bună privire de ansamblu asupra plajei orașului. Plajele private ocupă trei sferturi din ea, plaja publică, restul. Plaja publică oferă adăpost pentru circa două treimi dintre turiști, restul sunt la „privat”;
l s-a schimbat profund atitudinea față de spațiul public. Chiar și în cei mai negri ani ai comunismului, la mare se simțea un minim de respect al autorităților față de parcuri, spații verzi, faleze. Acum totul este uscat și semiabandonat. La fel ca în toată țara, se investește în mobilier public inutil și kitsch sau în pseudomonumente (fântâni arteziene colorate) care devin repede nefuncționale;
l au dispărut complet cărțile poștale ilustrate. Nu doar cele „clasice”, cu eterna urare „Salutări de pe litoral”, ci și cele „umoristice-sexy”, care au rezistat până târziu, la începutul anilor 2000. Nu mai trimite nimeni mesaje pe bucăți de carton colorat colegilor de serviciu obligați să rămână la birou.
Oradea
Oradea este unul dintre puținele orașe din România făcute cu adevărat pentru oameni, îți face plăcere să trăiești aici. Mare parte din această senzație de echilibru feng shui se datorează râului, minunatul Criș Repede, încă plin de cotloane sălbatice și de pește. Am văzut cu ochii mei pești mari și argintii (mreană?) ce înotau leneș contra curentului, doriți de mulți pescari de duminică, veniți cu familia să se distreze tocmai neprinzând nimic!
Când nu pescuiesc, orădenii stau la plajă, pe iarbă, în zone special amenajate de autoritățile locale, cu grătare, scaune de lemn, umbrare. Sunt uluit de această imagine a normalității, a bucuriei comunitare de a trăi. Sunt imagini pe care le-am văzut cu mulți ani în urmă în Elveția, la Geneva sau Berna. Mă bucură mult, dar mă și pun pe gânduri: cum am putut uita oare că se poate trăi și altfel, mai relaxat, mai în contact cu natura, chiar dacă te afli în centrul unui oraș mare? Odată ajuns în orașul istoric propriu-zis, am senzația acută a unui spațiu diferit: se simte, plutește în aer umbra Europei Centrale, a Budapestei apropiate. Clădirile construite în stil art deco sunt numeroase, iar printre acestea strălucește faimosul edificiu Vulturul Negru, recent restaurat. Mai presus de toate, ies în evidență spațiile ample – CENTRUL, ideea însăși de centru ușor identificabil al unui oraș, înconjurat de clădiri cu personalitate distinctă. Cum recunoști un oraș balcanic? Nu are centru propriu-zis, ci mai multe centre, nu are o piață centrală, ci locuri mai puțin construite decât altele. Când cineva îmi cere să-l duc în centrul Bucureștiului, ezit mereu, nu știu ce să-i spun. Și trotuarele, ah, trotuarele, pe care NU sunt parcate haotic autoturisme, pe care te poți plimba în voie, fără teama de a fi zdrobit, claxonat, molestat. Exagerez voit, dar mă bucur să redescopăr trotuarul ca un deținut mișcarea neîngrădită în prima zi de libertate!
(…) la Oradea am avut brusc revelația geopolitică, să zicem, că orașele mari din Ardeal prezintă o capacitate reală de revigorare, merg într-o anumită direcție. Chiar și orașele din Moldova și-au regăsit în parte caracterul occidental, dar filtrat istoric prin vechea filieră polono-galițiană. Tragică mi se pare, pentru moment, situația sudului, a Valahiei, care pare să-și fi pierdut suflul istoric vital și capacitatea de regenerare. Tiparul istoric diferit, individualitatea acumulată în veacuri ale celor trei provincii istorice românești par să se fi reactivat, după ce comunismul a încercat să le unifice prin mijloacele sale specifice, cum ar fi schimbul forțat de populație, infuzia de locuitori ai Moldovei în Ardeal etc. Doar că, pe termen mediu și pe termen lung, consecințele, repet, geopolitice ale acestei stări de fapt pot fi și vor fi pline de surprize.
Sibiu
Sibiul se gentrifică! Presiunea turistică din ce în ce mai mare conduce la o schimbare masivă, vizibilă, cel puțin în centrul istoric al burgului. Au apărut o mulțime de pensiuni, hoteluri șarmante, unele cu multe stele, după cum se poate vedea și simți privind calitatea finisajelor și materialelor utilizate. Pe lângă ele, mulțime de camere de oaspeți și „airbienbiuri”, mai mult sau mai puțin oficiale, folosite mai ales în timpul sezonului turistic, vara și iarna. Mi se pare că toată această schimbare, în logica ei, este asemănătoare cu lupta din ecosistemele tropicale submarine, unde frumoase cochilii de melc sunt ocupate vremelnic de crabii cu un singur clește, care, la rândul lor, sunt evacuați de un alt doritor de proprietate și așa mai departe. Este oare de preferat acest model de dezvoltare urbană? Da și nu. Ruinele au, fără îndoială, nostalgica lor poezie, dar... rămân ruine, clădirile se degradează și cad. Ce este cu adevărat vizibil și foarte clar e procesul de diferențiere care s-a produs între Sibiul de Sus și Sibiul de Jos, la propriu și la figurat. Centrul istoric, vechi, îngrijit, „european”, pe placul turiștilor, dar și al mediului politic și economic, în general, ca instrument de marketing economic și cultural. Dincolo de fortificații, te izbește realitatea crudă a tuturor orașelor românești: clădiri abandonate, mutilate, cartiere muncitorești, entropia sorții, postcomunism arhitectonic etc. Europa adulată și dorită frenetic, reconstituită la Sibiu în ultimele două decenii, este suprapusă de fapt pe conturul vechiului burg medieval. Un paradox istoric, la urma urmei, legat de preluarea și reinventarea unui model istoric mai vechi, pe care l-am întâlnit apoi și în alte orașe din Ardeal: centrul redevine „centru”, interzis simbolic celor fără prea mulți bani, rezervat unor elite (turistice și culturale, în cazul Sibiului), iar periferia își regăsește identitatea mai umilă, uvrieră, laborioasă, dar mai umană și plină de viață, în același timp. O întrebare nu-mi dă pace totuși: dincolo de baruri, restaurante, cluburi, hai să spunem și muzee, ce găsește oare turistul occidental (neamț, spaniol, italian, olandez etc.) la Sibiu? Ei au burguri și cetăți medievale infinit mai bine conservate, mai mari și mai bine puse în valoare decât Sibiul. Mă gândesc că le place tocmai aerul ușor desuet, de civilizație occidentală plasată departe, în „Extremul Est” al continentului european. Se simt aproape ca acasă deoarece zona are un mix subtil de trecere între Orient și Occident, pe care noi, ca localnici, nu-l mai percepem. Tare mi-e teamă că pe măsură ce procesul de renovare și „îmbobocire” a Sibiului va lua avânt, farmecul desuet, aparte al orașului va avea mult de suferit, până la completa epuizare.
Brăila
Brăila este un oraș care moare, se scufundă încet, dar sigur în propriul trecut. Comunismul a încercat să o readucă la viață după ce a pierdut statutul de capitală a comerțului cu cereale, ducând-o pe căi industriale ce nu i se potriveau (excavatoare, utilaje grele, chimie) și care nu aveau cum să supraviețuiască după 1990. Un oraș încă iubit bovaric, uneori cu disperare, de locuitorii săi, dar cu autorități depășite de situație, care nu știu sau nu pot să acționeze rarele pârghii ce-l mai pot salva de la distrugere. Un exemplu clar pentru categoria shrinking cities – orașe altădată înfloritoare care au cunoscut o scădere semnificativă a populației. Sau pentru ce se întâmplă când muncitorii, tinerii, antreprenorii părăsesc în masă perimetrul urban, iar în locul acestora rămân doar vârstnicii și dovlecii cu ochi de pește fiert și mașini germane, care exploatează și ultimele resurse disponibile, punându-i pe fugă, la propriu, pe ultimii oameni buni. Un patrimoniu arhitectural de excepție, care este macerat lent de timp, imposibil de salvat din cauza lipsei banilor și a unei viziuni globale de acțiune. Cu toate acestea, Brăila păstrează în continuare un farmec nebun și desuet, de bătrână doamnă îngropată în dantele și catifea fină, demodată. Odată cu ea, va muri un apendice glorios al melting pot-ului balcanic de la Dunărea de Jos.
Mangalia: șuberecul și piața
În sezonul estival, piața orașului Mangalia este una dintre cele mai scumpe din țară. Turiștii cazați în apartamente, ca și mine, își gătesc singuri, la fel ca acasă, așa că sunt în permanentă căutare de fructe și legume proaspete pentru borșul și tocana zilnice. Marfa expusă pe tarabe e de bună calitate, se simte soarele sănătos al Dobrogei, gustul fructelor, cel puțin, este extraordinar. Deși marea se află la doar câțiva metri, orașul nu are o piață de pește; fie îți cumperi o undiță și pleci să-l capturezi tu însuți, așa cum fac mulți dintre locuitorii care au înțesat digurile de larg, fie te mulțumești cu eternul macrou congelat sau pangasius de la supermarket. Multe dintre „magazinele” din piață (sau tarabe? puncte de vânzare? – nu am știut niciodată prea bine cum să le calific) sunt în proprietatea negustorilor tătari. Cel mai frecventat este de departe „La Melia – Gustul Orientului” – șuberec, kobete, ayran, bragă, sarailii, baclavale. Doamna Melia este nepoata unui celebru patiser din oraș, Mustegep, care a avut prăvălie tătărească în centru până târziu, în anii 1970. Șuberecul vândut aici (adică o varietate de plăcintă cu carne de oaie și vită, prăjită într-o baie de ulei), alături de un ayran sau un pahar de bragă, ține loc de masă de prânz pentru foarte mulți turiști. Nu întâmplător, doamna Melia a lipit pe ușa de la intrare o fotografie mare cu două căni cu bragă și o tavă plină-ochi de șuberecuri, plus sloganul: „Șuberec cu bragă, să vă fie viața dragă!”. Cred însă că nu era nevoie de nicio publicitate, mirosul plăcintei-colțunaș prăjite în baia de ulei se răspândește pe zeci de metri în jurul prăvăliei, la fel ca acela al unui grătar de mici. Iar cea mai sigură armă pentru seducerea clientului este mirosul irezistibil. Iau și eu masa de prânz, ayran și șuberec, dar mușc și dintr-un ardei iute, pentru a fi sigur că omor din fașă orice amenințare, bacteriologică sau nu. Mesele galbene din plastic sunt foarte uzate, iar în interstițiile de la suprafață se văd urme fine și persistente de grăsime. Sunt atât de fericit!
Turnu Severin: dozatorul TEC
După experiența de la Botoșani, nu credeam să-l mai văd vreodată, să-i gust imposibila producție de zeamă colorată, dar uite că în provincie a supraviețuit prin piețe. Dacă s-ar face vreodată un inventar al produselor și obiectelor „fetiș” din anii 1990, cei imediat următori căderii lui Ceaușescu, dozatorul TEC ar ocupa în mod sigur unul dintre locurile de frunte. Tehnologic, era o mașină destul de simplă: o butelie cu dioxid de carbon, mai multe rezervoare de plastic pentru „soluție” (acum îmi este greu să-i spun „concentrat de suc” sau ceva asemănător), o instalație de răcire și „capetele” prin care amestecul curgea în paharul de sticlă. Da, de sticlă, ceea ce poate părea incredibil pentru cei născuți în civilizația plasticului și jetabilului, dar paharele de unică folosință au apărut târziu, la orizontul anilor 2000. Dozatorul propriu-zis este amplasat în colțul unei încăperi joase, în semiîntuneric. Un geam de mici dimensiuni face legătura cu strada. Se distinge și o mașină de cafea, ca o concesie făcută modernității și evoluției gustului consumatorilor. La început, proprietarii, bărbat și femeie, trecuți de 60 de ani, par foarte intrigați de faptul că le cer, politicos, permisiunea de a fotografia TEC-ul. Acesta mai are doar trei „capete” în funcțiune, din cele cinci disponibile, și anume cola, orange, lemon-lime (sic!). Își revin repede când „citesc” nostalgia din voce și privirea mea. „Suntem negustori vechi”, spune el. „Am început cu o mașină de sifoane, știți, nouă, oltenilor, ne cam place șprițul, iar aici vara-i cald rău, vinul nu-l poți bea curat, îl mai tai cu apă... Abia după sifoane am luat și TEC-ul ăsta, a venit mai târziu, pe neașteptate, cum vine al doilea copil, mai neplanificat, așa. Mașina de sifoane am scos-o, că nu mai mergea, acum se cumpără apă minerală la sticlă. Da’ lumea nu știe, domnule, că apa nu-i ca sifonul, nu poți să-i dai șprițului pornirea de care are nevoie, zvâcul ăla care-l face șpriț! Sifonul însemna control, are fixat altfel dioxidul în el, ce, nu știați asta?”
Timișoara
Mă plimb îndelung cu Laurențiu pe malul canalului Bega. Vaporașe, baruri și restaurante pline de oameni de toate vârstele și profesiunile, locuri frecventabile și atrăgătoare; biciclete, trotinete, triciclete, pescari amatori. În marea Piață a Operei, alte baruri și restaurante, pline și ele, căldura de peste zi este de vină, oamenii încep să se bucure de viață abia după ce apune soarele, ca în țările meridionale. Un șir de așteptare lung iese dintr-un magazin cu ferestre largi și interior bine luminat și se întinde, șerpuind, până spre mijlocul pieței. Este rândul la înghețată, înghețată italiană, cea mai bună din Timișoara, după câte se spune. Doritorii stau cuminți, fără să protesteze, butonând telefoanele mobile ale căror luminițe sclipesc discret în noapte. Timișoara îmi apare în aceste clipe ca o adevărată capitală regională, ce își regăsește încetul cu încetul gloria trecută, având șanse mari să renască din zona gri a celor 30 de ani de postcomunism. Plus normalitatea unei vieți calme, liniștite, îmbelșugate pe alocuri, într-o Românie „occidentală”; ce-i drept, este regiunea cea mai vestică a țării, atât geografic, cât și istoric. (…)
Am adus cu mine una dintre cele mai prețioase cărți pe care le am în bibliotecă, Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, volum coordonat de Adriana Babeți și Cornel Ungureanu (Polirom, 1997). Dacă memoria nu mă înșală, este una dintre primele cărți de imagologie-geopolitică apărute în România după 1990. Cartea m-a însoțit și în timpul perioadei de studii de la Geneva, deoarece am urmat un curs dedicat Europei Centrale cu unul dintre contribuitorii volumului, Andreas Reszler, profesor de modă veche, cu o uriașă cultură și de o splendidă calitate umană. Fost coleg de catedră și prieten cu Mircea Eliade la Chicago – cred că asta spune tot –, este de mai multe ori menționat în Jurnalul acestuia. Profesor cum din păcate rar mai afli în zilele noastre, capabil să influențeze destine și să nască vocații științifice. Am luat intenționat cu mine acest volum pentru a înțelege mai bine Ardealul și Banatul, „alteritatea” acestor regiuni istorice, în cazul în care există una. Acum, în tăcerea și răcoarea nopții, lectura decurge altfel, simțurile sunt deschise, acute. Drumul de la Oradea la Timișoara și această primă zi petrecută aici m-au făcut iarăși curios și receptiv față de ideea de Europă Centrală. Iată ce spune Andreas Reszler: „Dezagregându-se, Imperiul Austro-Ungar a lăsat un vid în inima continentului european. [...] Acest vid nu a putut fi diagnosticat de către Statele-succesoare care, chiar dacă și-au dat seama de existența lui, s-au ferit să o recunoască. [...] Un fond comun de sensibilități, de mentalități și de tradiții a rămas treaz în Europa dunăreană [...] un sentiment de pierdere care pare inexplicabil la prima vedere” (pp. 110-113). Acum nu se mai vorbește de ideea de Europă Centrală, de nostalgie culturală, așa cum se întâmpla imediat după 1990, când se dorea în mod evident o regăsire a identității acestor spații. Intrarea în Uniunea Europeană a „nivelat” pasiunile și a aplatizat memoria tuturor. Dar pentru unul ca mine, Europa Centrală a rămas înscrisă în apele canalului Bega, care leagă două orașe, unul sârbesc și altul românesc, în casa „cu pom de fier”, de la copacul în care calfele ce-și terminau specializarea înfigeau piroane grele, forjate manual, în Catedrala romano-catolică, în stil baroc austriac, în spitalul și Biserica Mizericordienilor sau în casa prințului Eugeniu de Savoia, geniul militar care i-a izgonit pe turci din Timișoara la 1718. Toate acestea și multe altele, nenumite, fac farmecul Timișoarei, farmecul Europei. Multe orașe din Ardeal și Banat sunt acum în plin proces de renaștere. Cred că acest proces, desfăşurat în condiții dificile, își găsește în memorie forța creatoare pregătită de reînnoire.
