Sfârşitul unei tiranii şi începutul unei mistificări istorice. Revelaţiile unui document ignorat

Revista Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ publică în volumul IX din 2010 un document care a apărut iniţial în Evenimentul Zilei din 26 iulie 2004. O copie a documentului a fost oferită spre publicare în 2004 de către Vladimir Bukovski lui Armand Goşu.

Investigaţiile asidue şi competente efectuate în timpul din urmă în arhivele din ţară şi de peste hotare ne apropie de cunoaşterea reală şi circumstanţiată a împrejurărilor care au pus capăt regimului comunist din Româ­nia, personificat în ultima sa ipostază de Nicolae Ceauşescu. Adus în impas total de o derivă aberantă a formulei totalitar-comuniste sub îndrumarea unui conducător încurajat şi împins până pe culmile demenţei şi, în cele din urmă, până la plutonul de execuţie, de corul exaltatorilor săi – poeţi, pictori, istorici, ziarişti -, bine răsplătiţi cu privilegii de tot felul, smulse din mizeria unei populaţii condamnate la frig şi foame, regimul lui Nicolae Ceauşescu s-a prăbuşit sub presiunea inexorabilă a forţelor externe şi interne al căror sens s-a dovedit incapabil să-l înţeleagă.

Cunoaştem astăzi documentat, chiar dacă nu încă complet, partea de pregătire a mişcării care a dus la prăbuşirea regimului în decembrie 1989, rolul decisiv, deşi bine tăinuit, al directivelor sovietice în această privinţă – adoptate în cadrul obligaţiilor asumate pe plan internaţional de a deschide calea revenirii în Europa a ţărilor ocupate de I.V. Stalin în 1945 -, alături de partea de spontaneitate a mişcării maselor de cetăţeni împinşi de disperare la revoltă. Ştim astăzi şi cum şi-au asigurat puterea forţele pregătite în acest scop de structurile regimului comunist – Partidul şi Securitatea –, şi cum s-au străduit să-i confere aspect pluralist-democratic, pentru a face prezentabil noul regim unei lumi care evolua spre extinderea democraţiei la scară mondială.

Nu a fost nevoie de revelaţii documentare din arhive pentru a înţelege la ce mijloace de forţă a recurs regimul postdecembrist, hotărât să-şi impună dominaţia împotriva aspiraţiilor democratice ale unei societăţi care aspira la libertate şi dreptate. Au fost denunţate şi condamnate în presa vremii încercările regimului „cripto-comunist“ de a obţine protecţia URSS prin tratatul încheiat în toamna anului 1990, singurul de acest fel preconizat de regimurile instaurate la cârma statelor foste comuniste, dar cu atât mai îndârjit susţinut de guvernanţii de la Bucureşti – Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Năstase – până în ajunul prăbuşirii URSS.

Dar, dacă aceste fapte de ordin public au fost cunoscute şi denunţate la vremea lor, avem astăzi, datorită hărniciei unui tânăr cercetător, revelaţia unui document de însemnătate primordială pentru cunoaşterea opţiunilor fundamentale ale regimului prezidat de Ion Iliescu şi posibilitatea de a înţelege complet şi neechivoc locul acestuia în evoluţia României contemporane.

În numărul cel mai recent apărut al revistei Studii şi materiale de istorie contemporană, Serie Nouă, IX, 2010, p. 231-235, editată de cercetătorii Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române, tâ­nărul cercetător Simion Gheorghiu a publicat sub titlul Politica externă post-decembristă a României (1991): „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament“ un document din arhivele ruse, a cărui însemnătate pentru înţelegerea politicii puterii instaurate cu forţa şi menţinute cu brutalitate la cârma ţării după înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu nu poate fi îndeajuns relevată.

La 9 februarie 1991, un emisar secret al lui Ion Iliescu, în persoana consilierului său Ioan Mircea Paşcu, a avut la Moscova o convorbire „de taină“ cu Vadim Zagladin, consilier al lui Mihail S. Gorbaciov, căruia i-a transmis sugestiile şi dezideratele celui care preluase în decembrie 1989 conducerea României din iniţiativa şi cu sprijinul sovietic. Interlocutorul sovietic al lui Ioan Mircea Paşcu a întocmit referatul de rigoare în urma acestei conversaţii, spre informarea superiorului său, document esenţial pentru înţelegerea orientării interne şi externe a guvernului de la Bucureşti. Câ­teva aspecte-cheie se desprind din documentul amintit.

Grija principală a lui Ion Iliescu pe planul politicii generale era elaborarea unei formule de „interacţiune autentică“ cu Uniunea Sovietică. Emisarul român constata cu mâhnire că „vechiul sistem de legături nu mai funcţionează, iar unul nou nu a fost încă stabilit“. În aceste condiţii - considera regimul de la Bucureşti -, era imperios necesară „înfiinţarea unei noi structuri de interacţiune, pe cât posibil organică“. Tradusă în termeni concreţi, solicitarea preconiza restaurarea „protecţiei“ sovietice pentru un regim care se simţea ameninţat de „antisovieticii“ din ţară, care „acţionează peste tot, ajutaţi de anumite forţe din Vest“.

Aşadar, nu numai din „punctul de vedere al construcţiei europene“ era necesară constituirea structurii recomandate de Bucureşti, dar şi „din punct de vedere al influenţei asupra evenimentelor interne într-o ţară sau alta“. În această ordine de idei, era evocată discret eventualitatea apelului la ajutorul tovărăşesc al structurii internaţionale şi internaţionaliste preconizate în cazul incapacităţii regimului de a face faţă, cu mijloace proprii, forţelor ostile.

Instituirea acestei structuri avea să fie precedată – conform planului gândit de cominterniştii dela Bucureşti – de „o reînnoire rapidă a sistemului tratatelor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene“. Gândit şi făcut: România, după cum se ştie, a fost nu prima, ci singura ţară fostă comunistă care a încheiat un tratat de cooperare – calificat în presa vremii de vasalitate şi condamnat ca atare – cu URSS. Tratatul, a cărui ratificare a fost perseverent urmărită de conducerea Româ­niei, până în preziua prăbuşirii URSS, urma să devină model pentru celelalte state din fostul bloc sovietic, care însă nu s-au grăbit să urmeze exemplul oferit de guvernanţii de la Bucureşti. Prevăzând dificultăţile împlinirii acestui deziderat insistent urmărit, Ion Iliescu sugera Moscovei să iniţieze etape pregătitoare ale marelui obiectiv, anume „înţelegeri cu privire la colaborarea neformalizată, care ating probleme general europene şi în special est-europene“. Nu erau neglijate nici schimbul reciproc de experienţă, nici „stabilirea unor mecanisme temporare de ajutor reciproc pentru rezolvarea problemelor urgente, inclusiv cele economice“. „La Bucureşti – îi comunica I.M. Paşcu interlocutorului său sovietic – se aşteaptă ca lichidarea OTV (Organizaţia Tratatului de la Varşovia) să fie însoţită de noi iniţiative cu caracter strategic din partea sovietică“. Pe alocuri, tonul lui Paşcu a devenit chiar dojenitor la adresa conducerii din Kremlin: „Inerţia conceptuală a Uniunii Sovietice, care se ocupă deocamdată numai de probleme curente, conjuncturale, îi ajută pe adversarii Uniunii Sovietice“. Mai sovietic decât protectorii săi sovietici, Ion Iliescu nu ezita să le atragă atenţia asupra pericolelor inacţiunii Kremlinului pentru întregul sistem cu care el şi nu mai puţin emisarul său se simţeau vital solidari. Obişnuiţi să-şi orienteze activitatea politică după indicaţiile venite de la Răsărit, conducătorii de atunci ai României sugerau celor sovietici ca, la aşteptata întrunire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, M.S. Gorbaciov „să clarifice situaţia pentru noi toţi“. Ca şi în deceniile precedente, Ion Iliescu mai aştepta încă, la începutul anului 1991, „lumina de la Răsărit“.

Dar manifestarea cea mai categorică a vibrantului devotament şi a dragostei fierbinţi ale lui Ion Iliescu faţă de URSS s-a manifestat când, în cursul conversaţiei, la iniţiativa interlocutorului sovietic al lui I.M. Paşcu, a fost discutată problema evenimentelor în curs de desfăşurare în Republica Moldova. Întrebat de Zagladin care este atitudinea guvernanţilor de la Bucureşti în această chestiune, „I. M. Paşcu a spus că în conducere, la preşedintele I. Iliescu, s-au discutat de mai multe ori aceste probleme. Părerea generală şi singura: nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui M. S. Gorbaciov“. Încă din fragedă tinereţe Ion Iliescu ştia „că piatra de încercare a patriotismului e dragostea faţă de URSS“ şi că interesele propriei naţii puteau fi sacrificate fără remuşcare când în joc erau interesele superioare ale protectorului sovietic. „Desigur, moldovenii sunt fraţii noştri “ - a spus Paşcu. „Dar nimeni nu ne împiedică să dezvoltăm relaţiile frăţeşti, dacă ei vor rămâne în componenţa URSS, de care ei sunt sudaţi de o lungă istorie.“

Pentru a întări cele spuse, emisarul lui Ion Iliescu a recurs la o subtilă comparaţie: „Fraţii nu trebuie să locuiască neapărat în acelaşi apartament“. Şi, pentru a clarifica până la capăt gândul celui care i-a încredinţat mandatul, I.M. Paşcu a adăugat: „Salvarea URSS în orice caz: a nu încurca cu nimic menţinerea ei, în asta vedem noi obiectivul nostru“. Edificator exemplu de fermitate a convingerii şi atitudinii internaţionalist-proletare din partea celui care, format la Moscova, cu decenii în urmă, simţise puternic mândria de a învăţa „ în oraşul lui Lenin şi Stalin“ şi care sacrifica fără ezitare interesele propriei naţiuni pentru a consolida puterea protectorilor săi, de la sprijinul cărora aştepta consolidarea regimului instaurat prin teroare şi crime de masă în decembrie 1989.

Grijulie faţă de interesele puterii protectoare, apărătoare la nevoie a propriei ei puteri, împotriva adversarilor interni şi externi, conducerea uzurpatoare de la Bucureşti nu ezita să comunice Kremlinului sursele primejdiei: „desigur, nu putem să nu recunoaştem că în România sunt forţe care se străduiesc să aprindă problema moldovenească. Dar marea majoritate a acestor forţe se manifestă împotriva Frontului, împotriva actualei conduceri a ţării. Se distinge în acest plan Partidul Ţărănesc, în spatele căruia se află englezii“. Ideea centrală a mesajului trimis dinspre Bucureşti spre Moscova e clară: aceleaşi forţe interne şi internaţionale ameninţă deopotrivă interesele guvernanţilor de la Bucureşti şi ale URSS. În faţa acestei ameninţări comune – sugera emisarul lui Ion Iliescu –, se impunea o reacţie comună, solidară. De partea sa, conducerea de la Bucureşti îşi împlinea datoria faţă de marele aliat: „conducerea ţării are în vedere continuarea muncii cu aceste forţe, străduindu-se să nu permită apariţia unor probleme suplimentare pentru Uniune“. E greu de intuit cum apreciau conducătorii sovietici, în situaţia grea în care se aflau, consideraţiile şi sfaturile emisarului lui Ion Iliescu cu privire la situaţia internaţională, la „contradicţiile“ în care evolua politica mondială a SUA – îndeosebi în funcţie de situaţia din Golful Persic -, la raporturile dintre americani şi britanici şi la alte mari probleme internaţionale ale momentului.

Tot atât de greu este de apreciat cât de mult s-a simţit încurajat M.S. Gorbaciov, aflat în ajunul prăbuşirii imperiului în fruntea căruia se afla, de încurajările şi linguşelile agenţilor instalaţi de el la cârma României. „Un rol deosebit în această privinţă – şi-a încheiat expunerea I.M. Paşcu – îl poate juca URSS, singura mare putere care a avut până la sfârşit o poziţie principială. La Bucureşti se speră că, la momentul potrivit (de exemplu imediat după eliberarea Kuweitului), URSS va înainta un plan bine gândit de acţiune în viitor, planul de restabilire a păcii şi de creare a unui sistem de securitate în regiune.“

Întregul text al mesajului lui Ion Iliescu către Gorbaciov vibrează de dorinţa şi speranţa de a vedea URSS restabilită integral în poziţia de putere mondială, cu efecte benefice şi pentru puterea comuniştilor de la Bucureşti, travestiţi în democraţi pentru a face faţă exigenţelor momentului. Ca şi în trecutul mai îndepărtat şi mai apropiat, PCR-iştii de la Bucureşti ştiau şi acum că speranţa lor cea mai sigură este puterea URSS şi protecţia acordată de aceasta. Mai mult decât ceilalţi, Ion Iliescu era legat prin toate fibrele fiinţei sale de puterea cu care şi-a identificat aspiraţiile şi existenţa, în opoziţie cu interesele fundamentale ale poporului în mijlocul căruia s-a născut. Poziţia sa de preşedinte – fie şi doar onorific – al PSD confirmă rolul acestui partid de continuator al PCR şi de instrument al puterii străine căreia acesta din urmă i-a datorat atât existenţa, cât şi poziţia de conducător nelegitim şi nefast al Româ­niei. În spectrul vieţii politice româneşti asemenea forţe politice şi asemenea conducători nu au ce căuta. Dacă PSD vrea să devină, măcar acum, într-un târziu, o forţă politică naţională, desprinderea totală de sub influenţa lui Ion Iliescu şi a tradiţiei politice instaurate de el e o condiţie absolută. Doar astfel va fi înlăturat paravanul politic creat de Ion Iliescu pentru a ascunde natura adevărată a puterii pe care s-a rezemat regimul antinaţional şi antidemocratic instaurat de puterea hegemonă în decembrie 1989; şi tot doar astfel PSD va fi în măsură să se elibereze de apăsătoarea ipotecă sovietică congenitală.

Documentul adus de curând la cunoştinţa publicului de istoricul Simion Gheorghiu conţine revelaţii majore cu privire la evenimentele din decembrie 1989 şi din lunile următoare, care au fixat destinul României timp de două decenii. Apariţia acestui document e un îndemn la intensificarea cercetărilor în arhivele din străinătate şi la un sprijin sporit în această privinţă din partea autorităţilor noastre, care mult timp s-au dovedit interesate nu să lămurească, ci să oculteze fapte revelatoare din trecut şi să le mistifice semnificaţia. //