Argumente și false argumente privind predarea religiei în școli

Trebuie spus dintru bun început că religia este singura materie în cazul căreia li se dă părinților dreptul să decidă ce e bine să studieze copiii lor. În logica învățământului public general și obligatoriu, niciuna dintre materii nu este opțională (cu excepția religiei). Statul decide, pe baza interesului comun al națiunii, așa cum îl identifică și îl definește la un moment dat, ce conținuturi se predau, în ce cantitate și cum: atâta istorie națională sau literatură română, atâta matematică, și așa mai departe.

Într-o logică liberală dusă până la capăt, oricare dintre materii ar trebui să fie opțională. De ce ar fi religia un caz aparte? Nu oferă și ea un conținut de cunoaștere bazat pe un corpus de texte și exegeza aferentă, precum literatura? Nu corespunde și ea, precum istoria politică, unui fenomen uman manifestat în decursul timpului, cu evenimente și instituții atestate documentar? Nu reprezintă, precum limba și istoria, un ingredient al identității naționale? Nu are religia, prin manifestările ei artistice, literare sau muzicale, o dimensiune culturală? De ce doar religia ar fi opțională, nu desenul, muzica, literatura română, istoria națională și, la urma urmei, fizica, matematica sau orice altă materie?

Să remarcăm de la bun început că părintele are în acest caz dreptul de a-și exercita discernământul, nu copilul. Cu ce argumente? Să spunem că un părinte e ateu; dar copilul său ar putea fi profund credincios. Vocații mistice s-au manifestat din fragedă pruncie în orice mediu familial, așa cum în familii credincioase au crescut tineri antireligioși, precum Nietzsche. De ce ar avea părintele dreptul să decidă asupra programei școlare, privându-și copilul de orele de religie, doar fiindcă acestea contravin credinței sau ideologiei sale? Să presupunem că părintele e habotnic și consideră teoria evoluției speciilor incompatibilă cu credința sa. Ar trebui să-i dăm dreptul să-și scoată copilul de la ora de biologie? O facem și pe aceasta opțională? În Franța, mulți părinți musulmani consideră impudică ora de sport, în special dacă la școala respectivă se face înot (unii cer ore separate de înot pentru fete și băieți). Să lăsăm și sportul la latitudinea părinților, sau să admitem ore separate de sport pentru băieți și fete? Dar poate că în unele clase vor exista copii de altă etnie decât cea dominantă – să spunem turci –, ai căror părinți se vor simți ofensați de istoria luptelor antiotomane. Să autorizeze ei participarea copiilor la ora de istorie? În fine, poate că alt părinte, din considerente irelevante din punct de vedere religios, dar importante pentru el, va considera că matematica e o pură pierdere de timp pentru copilul său, un talentat pianist. Îi dăm dreptul să opteze împotriva matematicii? Ce facem dacă fiecare părinte optează pentru sau împotriva fiecărei materii, organizăm un învățământ personalizat pentru fiecare elev? Acest lucru ar fi posibil educației private, nu însă și în școala publică. Dacă un părinte este iresponsabil sau incult, îi permitem să decidă în domeniul școlar pentru copilul său, pe care statul îl consideră lipsit de discernământ până la vârsta majoratului? Sau transferăm decizia în dreptul copiilor? Dar atunci câți copii vor vota să nu mai studieze materii dificile precum fizica sau matematica (latina a fost oricum practic eliminată)? Iată deci că transformarea religiei în materie opțională (în fine, și mai opțională, căci era deja opțională) este o aberație în logica actuală a învățământului de stat general și obligatoriu, în care statul, nu părinții sau copiii, decide ce materii și conținuturi sunt utile pentru tineri și, implicit, pentru națiune. Să vedem acum care sunt argumentele de fond împotriva acestei materii.

Cel mai puternic argument împotriva predării religiei în școli este următorul: de vreme ce nu toți cetățenii se declară creștini, predarea religiei creștine e discriminatorie pentru copiii ai căror părinți (!) se declară atei sau agnostici, sau practică o religie necreștină. Dar la fel de deranjantă pentru un necreștin poate fi prezența bisericilor în centrele orașelor noastre. Să le ascundem oare, sau să le demolăm, cum a făcut Ceaușescu? La fel de discriminatorie pentru un etnic minoritar este literatura română, materie obligatorie la școală, spre deosebire de religie, unde fiecare este liber să aleagă în funcție de confesiune. Mai problematică decât religia poate fi predarea istoriei românilor, mai ales atunci când ei au fost în conflict cu maghiarii, germanii sau musulmanii.

S-a mai pretextat, particularizând, că religia ar conține credințe și imagini traumatizante pentru copii, cum ar fi reprezentarea iadului. Da, imaginea iadului, în mare măsură apocrifă, este traumatizantă și pentru un adult; cu atât mai mult poate să se întipărească în imaginarul unui copil. Traumatizant este și Infernul lui Dante: să-l eliminăm din literatura universală? Traumatizante pot fi și frescele de la Voroneț: să le acoperim și să permitem accesul doar după 18 ani? Dar nu la fel de traumatizant este Harry Potter, după care sunt înnebuniți toți copiii? Să-l interzicem? Nu la fel de traumatizante sunt basmele cu zmei decapitați și vrăjitoare malefice, pe care copiii le adoră? Să le punem sub cenzură? Dar istoria lui Vlad Țepeș, cu gravurile aferente ale nefericiților trași în țeapă, nu traumatizează copiii? Dar Puiul lui Brătescu-Voinești, Moartea căprioarei sau Moara cu Noroc nu sunt traumatizante? Ce facem, edulcorăm materia, cenzurăm literatura și istoria? Și totuși, dincolo de iad și apocalipsă, prezente abundent în cinematografia hollywoodiană și în imaginarul contemporan, prin ce sunt traumatizante sau ofensatoare înțelepciunea lui Solomon sau a Ecleziastului, Psalmii lui David și pildele lui Hristos? În ce e ofensatoare o icoană, o frescă, o colindă sau un oratoriu baroc?

Unii vor spune că statul și Biserica sunt separate, deci religia n-are ce căuta în spațiul public, și implicit în școala publică. Argumentul e fals. Separarea statului de Biserică înseamnă că statul nu poate interveni în treburile Bisericii (de pildă, numind sau schimbând episcopi), iar Biserica nu se poate implica în conducerea Statului sau redactarea legilor, nu poate percepe impozite, etc. Nu înseamnă nicidecum că religia creștină, sau oricare alta, trebuie evacuate din orice aspect al vieții cetății și izgonite între cei patru pereți ai spațiului privat. Religia nu este doar credința subiectivă a fiecăruia, ea este și o parte obiectivă a identității și a culturii națiunii, precum limba, literatura, istoria sau arta. De aceea, predarea ei este utilă, nu deranjantă. Dincolo de articolele de credință, pe care fiecare le poate îmbrățișa sau nu, așa cum fiecare poate practica sau nu cunoștințele de biologie sau de fizică după terminarea școlii, religia comportă conținuturi culturale pe care elevii trebuie să le posede pentru a fi cetățeni educați. Tot așa cum trebuie să știe cine a fost Eminescu și ce a scris, este util să afle despre Hristos și Fecioara Maria, despre Evanghelii, despre Decalog. Cum poate un tânăr european, nu doar român, să-și înțeleagă propria cultură dacă nu știe nimic despre religia creștină? Cum va înțelege el de ce săptămâna se termină cu duminica, de ce se sărbătoresc Crăciunul și Paștele, ce înseamnă Boboteaza, cine e Moș Nicolae, de ce bisericile arată astfel, ce reprezintă arta religioasă, de la fresce și icoane până la o parte a picturii moderne, de ce cultura europeană are un tip de etică, izvorâtă din Decalog, care nu se regăsește identic la musulmani sau la chinezi, de pildă? Cum poate un tânăr să înțeleagă lupta lui Ștefan, izbânda artistică a lui Petru Rareș, martiriul Brâncovenilor sau reușita literară din vremea lui Șerban Cantacuzino dacă nu are nicio noțiune de religie creștină? Ce poate înțelege un tânăr din iconografia de la Voroneț sau din Codex Aureus, fără noțiuni de artă creștină? Ce poate înțelege din Giotto, Caravaggio, Bach, Vivaldi, Dante sau Milton, cum poate interpreta Faust fără o minimă educație religioasă? Cum poate înțelege situarea geostrategică a Europei și cum poate deveni un cetățean responsabil al acestei lumi amenințate de agresiunea islamistă, dacă își ignoră complet tradiția religioasă, cu tot ce înseamnă ea în istorie?

Cei care protestează împotriva predării religiei în școli în numele laicității nu folosesc argumente logice, obiective, ci ideologice, sau – paradoxal – chiar (anti)teologice. În măsura în care predarea religiei nu înseamnă o practică religioasă impusă tuturor (rugăciuni, spovedanie, împărtășanie), ci conținuturi de cunoaștere, de alfabetizare religioasă, ea este utilă oricărui copil pe care hazardul l-a făcut să se nască într-o cultură de neînțeles fără creștinism. Cunoașterea Evangheliilor, a preceptelor eticii creștine (devenite în cea mai mare parte etica seculară a Occidentului), a artei creștine, a istoriei creștinătății este așadar o cunoaștere teoretică, nu un act religios. Corect predată, ea nu ar trebui să fie mai deranjantă, chiar și pentru un necreștin, decât istoria românilor sau literatura română. Ea nu trebuie să fie mai supărătoare pentru un ateu decât legendele Olimpului pentru un creștin!

Din acest punct de vedere, alfabetizarea religioasă este la fel de importantă precum orice altă materie școlară. Există contexte în care e mai important să înțelegi tensiunile dintre lumea islamică și civilizația creștină decât să fii capabil să operezi cu numere complexe. Există meserii în care e mai important să înțelegi un simbol sau o reprezentare religioasă decât să calculezi cosinusul unui unghi. Chimia devine complet inutilă pentru majoritatea absolvenților, care nu vor mai fi capabili să rezolve o ecuație la câțiva ani după terminarea școlii, în timp ce preceptele Decalogului, pildele lui Hristos sau cunoștințele de iconografie creștină vor rămâne permanent utile, măcar la nivel de cultură generală. Putem pune problema și altfel: sau admitem că nu există cunoaștere inutilă, iar atunci nu văd de ce am discrimina religia, sau intrăm în discuții infinite despre mai marea sau mai mica utilitate a unor conținuturi, în care caz se poate pretexta că în afara specialiștilor nu îi este nimănui util să poată rezolva o integrală, o reacție chimică, sau o problemă de optică.

Pe lângă discuțiile de principiu, au existat și obiecții particularizante, fără mare valoare intelectuală. S-a spus că religia este predată prost, de profesori necalificați, că materia este inadecvată. Acestea se pot spune despre orice altă materie, sau în cazul multor școli și profesori. Nimic nu demonsterează însă că religia e mai bine sau mai rău predată decât alte materii, sau că programa este mai (in)adecvată decât altele. Pentru a îndrepta eventuale greșeli e nevoie de studii, de analize și date statistice privind predarea religiei în comparație cu alte materii. E necesară analiza programei, de-a lungul celor 12 ani de școală. Trebuie începută o lungă discuție despre calificarea profesorilor și calitatea învățământului românesc, care se aplică tuturor materiilor, nu doar religiei. E bine ca aceste discuții să aibă loc pentru a îndrepta ce trebuie îndreptat, nu pentru a elimina o materie din programă pe considerente ideologice.

Am încercat să examinez critic câteva dintre argumentele pentru tratamentul diferențiat al religiei între materiile școlare sau chiar, mai radical, împotriva predării religiei în școli. Nu pretind că am epuizat subiectul sau că gândirea mea, încă în curs de formulare, a reușit să atingă toate aspectele chestiunii, în întreaga lor complexitate. Firește, se pot deschide discuții interesante despre predarea altor tradiții religioase sau a istoriei religiilor. Cultural vorbind, cum nu știu ca budismul sau hinduismul să fi avut un rol în definirea civilizației românești (sau maghiare), consider că un elev din România va studia cu mai mult folos creștinismul decât aceste religii. Ceea ce nu înseamnă că nu ar trebui să studieze și mitologiile antice, celelalte religii avraamice, sau în general istoria religiilor. Dimpotrivă, cred că este util ca elevii să studieze religia creștină pentru a înțelege civilizația țării unde se întâmplă să trăiască, propria religie pentru a-și cunoaște identitatea, care poate fi diferită de cea a majorității, și, în ultimii ani de liceu, mitologiile antice, celelalte monoteisme și, în general, istoria religiilor, pentru a putea înțelege moștenirea precreștină sau necreștină a Europei, precum și lumea în care trăiesc.

Eliminarea religiei, sub toate denominațiile ei, din programa școlară, sau marginalizarea acesteia, ca și cum s-ar trata despre ceva nociv sau inutil, este o greșeală culturală în primul rând. Ea privează unii copii de un important conținut al cunoașterii, exclusiv pe baza opțiunii ideologice a părinților.

Discuția valoroasă nu este așadar, după părerea mea, dacă religia creștină trebuie să se studieze sau nu, ci cum trebuie să se facă acest lucru astfel încât materia să nu conțină stridențe (discuție valabilă și în cazul istoriei sau literaturii), și toți copiii să profite în ordine etică, intelectuală și culturală. Nu eliminând din școală orice noțiune de religie creștină vom educa cetățeni români și europeni mai capabili să-și înțeleagă identitatea și lumea în care trăiesc. E mai util să adăugăm la predarea religiei creștine (ortodoxe, catolice sau protestante) contextul care îi lipsește, decât să o eliminăm pe aceasta. Repet: consider util ca elevii să studieze, pe lângă tradiția religioasă majoritară a țării în care trăiesc, propria tradiție religioasă, precum și elemente ale celorlalte religii avraamice, mitologie comparată și istoria religiilor. De asemenea, nu văd nicio problemă ca în clasa a XII-a, în care se studiază filosofia la liceu, elevii să afle și argumentele filosofice ale ateilor și agnosticilor.

Articol publicat de contributors.ro