„Cel mai mare român de la Dromihete încoace“: Cultul personalității în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Alexandra Toader * 28.10.2014

De același autor

Poezie dedicată lui Gheorghiu-Dej în noiembrie 1961, de către un elev de clasa a VII-a (ANIC, Colecţia „Gh. Gheorghiu-Dej“, dosar nr. 822/5, f. 74)

Când evocăm „cultul personalității“, primul impuls este să ne gândim la Nicolae Ceaușescu. Aceasta pentru că în timpul „epocii de aur“ au fost depășite toate limitele grotescului în elogierea liderului comunist suprem. Totuși, practica nu era nouă: toate stilurile encomiastice fuseseră încercate, înainte vreme, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Oficial, Gheorghiu-Dej a fost împotriva cultului personalității și a știut să joace bine această carte după discursul lui Hrușciov din februarie 1956, în care glorificarea lui Stalin fusese pusă la index. Având vocația antifrazei, Dej a făcut exact ceea ce spunea că nu face. S-a opus pe față cultului și l-a încurajat pe la spate. Adevărate întreceri socialiste de versificație au fost declanșate pentru glorificarea acestui Stalin autohton. Și ca semn al adevăratei democrații, nu doar poeților antrenați le-a fost rezervată această onoare, ci tuturor celor cu oarecare pricepere la versuri, mânați de dorința irepresibilă de a-l transforma pe Dej în literatură.

Dosarele de arhivă abundă în poeme care i-au fost adresate lui Gheorghe Gheor­ghiu-Dej. Liderul partidului este socotit fie „Luceafăr“, fie „Demiurg al României noi“ sau chiar „cel mai mare român de la Dromihete încoace“. Cine erau ex­pe­di­to­rii poemelor? Cu ce ocazii au fost ele re­dactate? Care au fost raţiunile care au stat în spatele proliferării acestui fenomen? Ca­re au fost temele predilecte ale com­po­zi­ţiilor? Acestea sunt întrebările la care în­cearcă să răspundă articolul de faţă.

Hiperbolizarea imaginii lui Gheorghiu-Dej prin intermediul poeziilor s-a constituit în­tr-un amplu proiect propagandistic, ca­re s-a generalizat cu prilejul unor mo­men­te cu valoare de simbol din istoria co­mu­nismului românesc. Maniera în care a fost înfăţişat de discursul poetic trebuie privită ca adjuvant în procesul de legitimare a puterii sale la nivel de partid şi de stat. Cu alte cuvinte, arsenalul stilistic utilizat pen­tru preamărirea conducătorului comunist român a avut menirea de a-i fabrica o imagine cosmetizată şi de a-i confecţiona un ansamblu de faţete mitice, din care au­toritatea sa îşi extrăgea seva.

O privire de ansamblu ne permite iden­ti­ficarea anumitor perioade de maxim elan poetic: 1948-1953 şi 1960-1965. Este vorba de etapa consolidării puterii dejiste, res­pec­tiv, cea a recunoaşterii lui Gheorghiu-Dej ca lider absolut. În cadrul acestor două de­cupaje temporale asistăm la o inflaţie de poeme omagiale, mai ales cu ocazia săr­bă­toririi zilei sale de naştere (în 1951 şi 1961, când a împlinit 50, respectiv, 60 de ani), precum şi în momentul decesului său.

Gheorghiu-Dej – „duh al Griviţei Roşii“

Până la sfârşitul anilor ’40, Gheorghiu-Dej şi-a proiectat o imagine care se prezenta în strânsă legătură cu tovarăşii săi la con­ducere, poeziile valorificând ideea de „cult compozit“ sau, altfel spus, de „conducere colectivă“. Sunt stihuri în care, alături de chipul său, se interpun cel al Anei Pauker, al lui Vasile Luca, Teohari Georgescu, Pe­tru Groza, Chivu Stoica sau Emil Bod­nă­raş.

Interesant este că Ana Pauker, şi nu Gheor­ghiu-Dej a fost primul lider comunist că­ruia i s-a dedicat în întregime un poem. Ast­fel, la mai puţin de trei luni de la mo­mentul 23 august 1944, Dumitru Corbea îi consacra un adevărat omagiu celei pe care o privea ca fiind una şi aceeaşi cu întregul popor: „Ana-i popor/ Ana e lupta/ Ana-i a lor“ sunau, triumfal, versurile sale.

Nu avea să treacă mult timp, însă, până când Gheorghiu-Dej va absorbi estetismul poetic absolut. În lucrările care i-au fost consacrate a fost exploatat, de regulă, mi­tul Griviţei şi cel al „patimilor“ îndurate în închisoarea Doftana. Bunăoară, în 1947, Alexandru Şerban includea în volumul Poeme pentru obidiţi, publicat la Editura Boema, creaţia Griviţa. Un poem epic de 12 pagini, care descria grevele ceferiştilor din iarna anului 1933. Gheorghiu-Dej se impunea, înainte de toate, prin trăsăturile fizice, care-i dezvăluiau caracterul pu­ter­nic şi forța lăuntrică: ridicându-se din ban­ca acuzaţilor pentru a pleda cauza mun­citorilor, „sala se face cât o cutie mică“, iar „ochii lui străpung, ard, dau foc“. Pa­vel Câmpeanu, într-o poezie publicată în revista Flacăra în 1948, se axa şi el pe ac­tivitatea din ilegalitate a secretarului ge­ne­ral. De această dată, liderul PMR era com­parat cu un „fulger închis cu lacăte gre­le“ timp de 12 ani, aceste încercări ne­li­mitându-i, însă, aplombul revoluționar.

Cântec compus pentru Gheorghiu-Dej în noiembrie 1961, de către un elev de clasa a III-a (ANIC, Colecţia „Gh. Gheorghiu-Dej“, dosar nr. 822/4, f. 9)

Alt poet important al vremurilor, Dan Deş­liu, îl prezenta pe Gheorghiu-Dej în frun­tea eroilor ceferiști, prin faptele sale reu­şind să-i răzbune pe cei care îşi sa­cri­fi­ca­seră viața în aceste evenimente. Motivul a fost reluat în hagiografia versificată a lui Mi­hai Beniuc, o lucrare impresionantă, de 63 de pagini, intitulată Cântec pentru to­va­rășul Gheorghiu-Dej, care a văzut lu­mina tiparului la începutul anului 1951. În cele cinci poeme dedicate trecutului ile­galist al secretarului general, se desprinde imaginea acestuia de „stegar“ al ce­fe­riș­tilor care, cu mintea sa „clară și în­țe­leaptă“, a reușit organizarea eve­ni­men­te­lor din ianuarie-februarie 1933.

La cea de-a 50-a sa aniversare, poeții s-au întrecut în imnuri de slavă pentru Gheor­ghiu-Dej. Abordând momente diferite din biografia sa, nu s-a trecut cu vederea ima­ginea de „duh al Griviței Roșii“. Aceste as­pecte l-au ridicat la rangul de „prim ce­ferist al țării“, formulă ce s-a constituit în­tr-unul dintre cei mai importanți piloni pe care liderul partidului și-a construit le­gitimitatea. Mitul respectiv, ce punea ac­cent pe rolul primordial deţinut de Gheor­ghiu-Dej în februarie 1933 și pe legătura sa indisolubilă cu proletariatul din Ro­mâ­nia, s-a perpetuat până în 1965. El a fost pro­iectat nu numai prin intermediul poe­ziilor, ci și prin proză, creația muzicală și plastică a vremii și chiar prin teatru sau film.

Semnificația unor borne biografice ca pro­cesul de la Craiova (iunie 1934), ex­pe­ri­en­ţa sa penitenciară – mitul Doftanei, eva­da­rea din lagărul de la Târgu Jiu etc. – i-au conferit statutul de „tovarășul nostru cel mai bun“, după cum îl numea Eugen Frun­ză în poezia Jurământul, publicată de Contemporanul în 1952. Sunt alte stihuri care îl prezintă pe Gheorghiu-Dej în­fie­rân­du-i „cu glasul de foc“ pe „călăii de la Craiova“, după cum se exprima aca­de­mi­cianul A. Toma. Se elaborează pe ideea că pro­cesul a fost unul fabricat, deținutul fiind conștient de sentința care-l aşteaptă.

Înfruntarea condițiilor din închisori i-a con­ferit calitatea de supraom pentru po­e­ții regimului: deși Siguranța îl voia mort, Gheorghiu-Dej și-a găsit resorturile ne­ce­sare pentru a rezista. Eroismul său se cuan­tifica prin faptul că, „gândindu-se la ră­nile patriei, el de rănile sale uitase“, cum se exprima Dan Deşliu în poezia Sub steagul partidului, publicată de Scânteia în 1951. Sacrificiul în numele poporului a constituit o trăsătură care l-a caracterizat pe Gheorghiu-Dej în cei 11 ani petrecuți „din închisoare-n închisoare,/ subt pază grea, lovit, flămând,/ cu lanțurile la pi­cio­are“, după cum se exprima Mihai Be­niuc.

Aceştia sunt doar câţiva dintre poeţii care s-au lăsat inspiraţi de Gheorghiu-Dej în creaţiile lor. Lista poate continua, pentru pe­rioada de până în 1953, cu nume pre­cum Maria Banuş, Tiberiu Utan sau Nina Cassian, ale căror texte se regăsesc în ga­zete precum Contemporanul sau România liberă. Precizăm, însă, că anumiţi autori au publicat sporadic poeme adresate lui Gheorghiu-Dej, în comparaţie cu „epoca de aur“, când nume ilustre cântau, pe­ri­o­dic, numele lui Nicolae Ceauşescu.

Apogeul cultului personalității lui Gheor­ghiu-Dej a fost atins în momentele ani­versare La cincizeci de ani, în noiembrie 1951, poporul era îndemnat să îşi cins­teas­că liderul cu daruri. Pe această linie mer­gea poezia Mariei Banuș, publicată cu acest prilej: „Sună un gând și mă-ntreabă: Tu oare,/ Tu ce-i vei aduce în dar?/ (...) Un­de e darul cu care să-l bucuri,/ În ochi să-i aprinză lumina?“. Cadouri pentru Gheorghiu-Dej au fost și angajamentele, urările, întrecerile socialiste realizate în cin­stea lui. Dan Deșliu, spre exemplu, pu­nea pe versuri o scrisoare din partea unor sudori din Gura Ocniței, prin care aceştia îi urau conducătorului „ani mulți și tot mai multe victorii! Noi scoatem țițeiul pe luni viitoare“. Procedeul compunerii poe­ziilor și includerea lor, mai apoi, în vo­lume oma­giale se va repeta abia la a 60-a ani­versare a lui Gheorghiu-Dej şi asta de­oa­rece raportul lui Hrușciov din 1953, de du­pă moartea lui Stalin, a pus în cauză prac­ticile encomiastice.

„Luceafăr lucitor al Comitetului Central“

Dacă în 1951 creațiile lirice au aparținut pre­ponderent unor poeți consacrați, în 1961 creația s-a redus ca amploare și „de­mo­cratizat“. În 1961 a fost editat un singur volum omagial, care cuprindea doar trei poezii închinate lui Gheorghiu-Dej. Te­me­le abordate de poeți s-au subsumat noii forme îmbrăcate de cultul primului se­cre­tar în această perioadă, accentuându-se în special „dragostea pentru popor“ a li­de­rului PMR (Leonida Neamţu) sau mitul de „arhitect al României“ (Aurel Rău).

Cu prilejul zilei sale de naştere, au pre­do­minat poemele compuse de către oamenii simpli şi trimise prin poştă, pe adresa Se­cretariatului CC al PMR. Multe dintre ele erau expediate de organizații de pionieri, din diferite raioane. Ele erau destinate „scum­pului tovarăș Gheorghe Gheor­ghiu-Dej“, „conducătorului iubit“, „iu­bi­tu­lui tovarăș“, „scumpului părinte al tu­turor“ sau „iubitului nostru părinte și con­ducător“.

Faptul că oamenii de rând internalizaseră formulele cultice consacrate arată că apa­ratul de propagandă din teritoriu era bine organizat. Putem aprecia chiar că Dej se bucura de oarecare popularitate, dar ră­mâ­ne să stabilim câte dintre aceste scrisori transmit elogii sincere și emoții veritabile.

Cel mai adesea, Gheorghiu-Dej era ase­mu­it „părintelui drag și bun“, căruia popu­lația îi datora „întreaga viață“. Așa cum pen­tru pionieri primul secretar era „pă­rin­te“, pentru muncitorii de rând el devenea „tovarăș“ și chiar „frate“. De aceea, în poezii era prezentat ca un „Luceafăr lu­ci­tor al Comitetului Central“, pe care po­pu­lația țării „îl va urma cu dor“. O poezie venită din partea organizaţiei de pionieri a RPR, intitulată Scumpe tovarăşe Gheor­ghe Gheorghiu-Dej, suna astfel: „(...) Când încă nu eram pe lume/ Şi lumea noastră nu era/ Voi vă gândeaţi cu-nţelepciune/ Cum vom trăi şi învăţa// (...) Dorim să creştem mari cu toţii,/ Şi pe pământ şi-n zarea albastră/ Noi, fiii noştri şi nepoţii/ Să semănăm cu dumneavoastră“. O altă poezie, a unui elev din clasa a XI-a, era re­dactată în acelaşi ton: „(...) Dar şi eu la fel ca toţi mi te port mereu în gând/ Şi când trec de pragul şcolii chipul tău cu­rat şi blând/ Dintr-o ramă aurită, drept în faţă mă priveşte/ Iar de-oi fi-ngheţat de frig privirea ta mă încălzeşte“.

De aici şi până la înzestrarea liderului cu însușiri supraomenești nu a mai fost decât un pas. Gheorghiu-Dej nu se limita doar la prezent, el „luminând trecutul prin glo­riile sale“. Alteori, de pildă, reuşea „să fa­că lumină în neagra-ntunericime“. Toto­dată, forța sa era redată prin imagini plas­tice care îl prezentau „zidit din fier sau din oțel“, fiind adus în discuție, în aceeaşi mă­sură, „oceanu-nțelepciunii sale“. De ace­ea, sub auspiciile acestor forțe, „om în­trece dumnezei, pe Isus și pe Apolo“, aşa cum scria, entuziast, semnatarul unui po­em, în ton cu ateismul propovăduit de re­gim.

Toate aceste noi imagini cu care Gheor­ghiu-Dej a fost identificat se regăsesc în câteva sute de pagini de poezii care i-au fost adresate cu ocazia zilei de 8 noiembrie 1961. Multe dintre ele au fost legate în vo­lume, primite din partea anumitor colec­tive de muncitori, țărani sau pionieri, al­tele au fost trimise în plicuri, din partea mem­brilor societății comuniste, indi­vi­du­al. Aşadar, actul poetic era ori unul or­ga­nizat, ori era prezentat ca rezultatul unui im­bold individual. Cert este că atât nu­mă­rul poeziilor compuse cu acest prilej, cât și diversitatea categoriilor sociale care i-au adresat aceste texte (de la ţărani şi mun­citori până la membri ai Armatei sau chiar preoţi) arată o nouă statură, respectiv un piedestal mai înalt pe care a fost urcată personalitatea liderului României co­mu­niste la începutul anilor ’60.

Poezie dedicată lui Gheorghiu-Dej în noiembrie 1961, de către un elev de clasa a XI-a (ANIC, Colecţia „Gh. Gheorghiu-Dej“, dosar nr. 822/5, f. 5)

Evident, din exces de zel, parte din poezii au căpătat note hilare. De pildă, un text ne­semnat, închinat lui Gheorghiu-Dej, în­cepea astfel: „Ciobănaşe, îndrăgit şi zu­grăvit/ în ulei şi acuarele./ Să paşti azi atâtea turme/ Câte-n cer sunt păsărele!“. Un astfel de catren face notă discordantă cu altele compuse cu acest prilej, de unde se vede că liderul nu a fost ocolit de cre­a­ţia populară naivă.

Cântece pentru „scumpul nostru conducător“

Dar pentru a fi puse în valoare versurile, pentru un impact propagandistic mai ma­re, s-au compus şi o serie de cântece în­chi­na­te lui Gheorghiu-Dej. Deşi fe­no­me­nul a pă­rut că stagnează din 1953, când apăr­u­seră compoziţiile Imn tovarăşului Gh. Gheor­ghiu-Dej (cu versuri de Eugen Je­be­leanu şi muzica de G. Klein) şi Cântec pen­tru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej (pe ver­suri de Petre Lusacov şi muzică de Vasile Po­povici), obiceiul a fost resuscitat în 1961. Însă, de această dată, compoziţiile veneau din partea populaţiei. În cadrul Colecţiei „Gh. Gheorghiu-Dej“, din cadrul ANIC, se păstrează un album ce conţine cântece com­puse de elevii şcolilor de profil, cu ti­tluri precum 8 noembrie, Scumpul nostru conducător, Tovarăşului Gheorghe Gheor­ghiu-Dej sau Cântec pentru tovarăşul Gheor­ghe Gheorghiu-Dej. Versurile aces­tor compoziţii erau în acelaşi ton cu cele ale poemelor ce îi fuseseră trimise, pe adre­sa Comitetului Central: „E ziua ta pă­rinte bun,/ Noi sănătate îţi urăm/ Să fii mereu ocrotitor/ Prin munca ta pentru po­por“ sau „Ce-a fost la Griviţa când toţi/ S-au ridicat ca un vârtej/ Şi po­vestind rosteşte des/ Un nume scump Gheorghiu-Dej“.

Gheorghiu-Dej a murit... Trăiască dejismul?

Aşa cum se întâmplă, de regulă, în re­gi­mu­rile totalitare, moartea lui Gheorghiu-Dej a fost punctul de apogeu al cultului per­so­nalității. Au apărut nenumărate poezii și suscitate noi teme, atât de către scriitorii regimului, cât și de către oamenii de rând. Primele texte au fost primite de liderul PMR pe patul său de suferinţă: „Mi-e ini­ma de soare astăzi plină/ Dar soarele de pete s-a-ncărcat/ Când în ziar, tovarășe Gheorghiu/ De boala dumitale am aflat“. Ion Văduva-Poenaru, autorul acestei poe­zii, intitulate Scumpe tovarășe Gheorghe Gheorghiu-Dej, adăuga că „fără dum­nea­ta în noi e seara“, trimiţându-i, prin ur­ma­re, înflăcărate mesaje de însănătoşire.

După 19 martie 1965, însă, poeziile su­bli­niau că Gheorghiu-Dej va fi prezent în rân­durile oamenilor muncii „și peste mi­lenii“. Totodată, veșnicia la care era sortit era închipuită alături de marii domnitori ai perioadei medievale: „Aceluia ce-și află azi blânda așezare/ La sânul tău, o glie, în plaiul tău străbun/ Alături de Vlad Țepeș și de Ștefan cel Mare/ De bra­vul Mihai Vodă și /Mircea cel Bătrân!“. Comparațiile mergeau și mai departe, fos­tul conducător al PMR fiind considerat „Pri­mul mare român de la Dromihete în­coace“. O altă poezie, având ca autor un soldat, se intitula, simplu, A încetat din viaţă tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej: „(...) Vestea ce frânge-n durere/ Cu­prin­de poporul de jale/ Cum n-a mai fost pe-a noastre ponoare/ De la moartea lui Ştefan cel Mare// (...) El a îndeplinit/ Ce-n cronici e vorbit/ Aşa cu[m] N. Băl­cescu/ Şi Cuza i-au dorit“ scria, în­du­re­rat, autorul. Sunt şabloane pe care le în­tâl­nim, invariabil, la poeziile consacrate li­de­rilor, la moartea lor. O muncitoare din Ga­laţi, de pildă, sub titlul Lumina care s-a stins, scria: „O, te-ai stins/ Lumina lu­mi­nilor!/ Nimeni n-a crezut/ Că vei apu­ne vreo­dată/ Soare măreţ!/ Şi iată-te apus“.

În ciuda acestei inflaţii de poeme, existau semne că Gheorghiu-Dej va fi în curând uitat. Cel care avea să atenteze la ne­mu­rirea sa era Nicolae Ceauşescu, ca parte a strategiei sale de consolidare a puterii. Mai mult, acesta era preocupat de cons­truirea propriului cult. Astfel că nu numai că nu s-au mai compus poezii despre „Ma­rele Dispărut“. Dar imaginea sa a fost eli­minată foarte rapid din mentalul colectiv. În state precum Bulgaria, Polonia sau RDG, liderii decedaţi au fost în continuare proslăviţi, prin intermediul diferitor ins­trumente propagandistice, inclusiv prin ver­suri. În România comunistă însă, „epo­ca Dej“ va fi asociată din ce în ce mai des cu „obsedantul deceniu“, apogeul acestei practici fiind reprezentat de Plenara CC al PCR din aprilie 1968. Dej a murit, dar de­jismul nu a supravieţuit.

*Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi

CITIȚI ȘI

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22