Banalitatea iresponsabilității

Zilele acestea, scandalul Hexi Pharma a dus la anchete, demisii, promisiuni de re­formă. Ca și drama de la Colectiv, actualul moment a provocat mai ales o con­știen­tizare colectivă a costurilor iresponsabilității in­di­vi­du­ale și colective. O con­ști­en­tizare care face parte din­tr-un necesar, dar peri­cu­los sentiment al eșecului ins­tituțional și moral al post­­comunismului ro­mâ­nesc. Niciodată riscul ex­ploatării populiste-ex­tre­mis­te a acestui sentiment nu a fost mai mare. În 1989 nu puțini erau aceia care ajunseseră să dorească să fie scăpați de ceaușism cu ajutorul armatei URSS-ului perestroikist. Nu știm azi unde ne poate duce deriva încrederii în instituțiile statului și în eli­tele acestuia, dar lecția sfârșitului re­gi­mului comunist ne dă o idee despre ris­curile din acest moment.

Din păcate, ultimul sfert de secol a fost o mașină de produs iresponsabilitate so­cială. Acum se văd mai bine consecințele absenței justiției de tranziție. Cei vinovați de crime și alte abuzuri înainte de căderea comunismului, în decembrie 1989 sau în iunie 1990, au fost protejați. Așa, statul a promovat o pedagogie a iresponsabilității, corupția instituționalizată nefiind decât cealaltă parte a acestei monede. Ba­na­li­tatea iresponsabilității a devenit o realitate socială. De fapt, a rămas, pentru că, sub alte forme, era deja o realitate a regimului totalitar.

Înainte de 1989, delegarea responsabilității spre vârful piramidei era în logica ins­ti­tu­țională care l-a produs pe Ceaușescu, du­blat de micii ceaușești locali. După 1989, sub forma mitului omului providențial, societatea și-a autolimitat libertatea câș­ti­gată. De la șefii de stat până la șefii ma­jorității instituțiilor care nu se schimbă cu zecile de ani, oamenii providențiali con­duc numai în aparență. Ro­lul lor sistemic este mai ales acela de a-i elibera de responsabilitate individuală și colectivă pe toți ceilalți. De parcă libertatea și res­ponsabilitatea morală care îi este atașată sunt pentru noi o povară prea grea.

Exemplul cel mai evident este acela al modului în ca­re clasa politică se ascunde în spatele președinților aleși direct și care dau nume „regimurilor“ care se succed: „regimul Iliescu“, „regimul Cons­tan­ti­nes­cu“, „regimul Băsescu“. Iluzia perso­na­lizării a­scunde unicitatea regimului cu res­ponsabilitate politică limitată.

Un exemplu actual care ar trebui să dea de gândit este acela al supraviețuirii în funcția de secretar de stat la MAI a lui Raed Arafat. Nu se pot nega nici meritele sale, nici capacitatea sa de a mobiliza oa­meni și instituții, dar azi este ciudat ca, după Colectiv și dovedirea deficiențelor sis­temului de urgență, Arafat să rămână de neclintit. De ce este păstrat? Din pă­cate, nu pentru meritele sale, ci pentru ima­ginea sa și pentru faptul că așa e sim­plu pentru toată lumea. În orice moment de criză, toți „responsabilii politici“ se pot întoarce către referința în domeniu. Arafat a devenit de neînlocuit pentru că este, așa cum sunt toți oamenii de ne­în­locuit, providențiali etc., cel mai bun p­a­ratrăznet. Dintr-un lăudabil creator de ins­tituție locală a fost transformat într-un simbol național bun pentru a cauționa eta­tisimul, lipsa de reformă și, mai ales, ires­ponsabilitatea de la nivel instituțional și politic.

Pe de altă parte, niciodată nu au existat atâția oameni anchetați sau condamnați pentru faptele lor de corupție. Nu este vor­ba numai despre o revitalizare a ideii de responsabilitate juridică, ci și una a res­ponsabilității politico-morale. Așa se face că, pentru prima dată, am avut (abia) în 2009 primele căderi de guvern prin mo­țiune de cenzură (2009, 2012) și primele demisii ale șefilor de guvern în urma unor manifestații publice (2012, 2015). Acum zece ani s-a trecut de la clamarea ne­ce­si­tății „procesului comunismului“ la „con­damnarea comunismului“, iar (abia) anul acesta am avut o primă condamnare de­finitivă a unui torționar. Putem spune că instituția responsabilității, în toate sen­su­rile sale, începe să fie reabilitată? Din pă­cate, răspunsul rămâne negativ pentru că lista de mai sus e una a excepțiilor. Și asta pentru că România postcomunistă pare că vrea să exemplifice în mod caricatural critica maioresciană a formelor fără fond.

Rezumatul iluziilor merita făcut pentru a sublinia măsura în care aceste forme erau și rămân dominate de un fond pervertit: autonomia universitară a fost pervertită pentru a crea fabrici de diplome, în care producția de plagiate e numai o parte a dezastrului în curs; toate instituțiile de au­toregulare (de la Colegiul Medicilor la ba­rouri, uniuni ale notarilor etc.) au devenit mai ales fortărețe de apărare a abuzurilor membrilor lor, ideea de responsabilitate și de prestigiu moral fiind sacrificate în nu­mele unor complicități de tip oligarhic; ina­movibilitatea nu a dus, după o schim­ba­re de generație, decât la apariția unor semne ale existenței separației între pu­teri; imunitatea parlamentară a devenit o ar­mă împotriva derulării justiției; con­trolul parlamentar al serviciilor rămâne o farsă.

Așa ne explicăm și de ce nimic nu se schimbă cu adevărat la nivelul sen­ti­men­tului românesc al arbitrariului: dacă ci­ne­va plătește pentru o greșeală, pare că o fa­ce nu pentru că a greșit, ci pentru că ad­versarii săi au fost mai puternici. Vino­vatul devine astfel și victimă, iar asta nu numai că parțial îl deculpabilizează, dar face ca poveștile vinovaților pedepsiți să nu mai aibă aceeași forță a exemplului.

Timp de 25 de ani, divorțul între formă și fond era parțial justificabil. Timp de un sfert de secol, formele democratice au pu­tut legitima un fond care nu ieșise din men­talitatea comunistoidă.

Iată însă că asistăm de ceva timp la o ine­dită combinație de factori istorici: un sfâr­șit de ciclu istoric național, contextul in­ternațional, revoluția tehnologică la ni­ve­lul comunicării, toate potențate de crize punctuale care apar ca semnificative pen­tru starea generală a societății românești. Acești factori combinați au gripat atât mecanismele de justificare, cât și pe cele de legitimare. Elita politică apare în splen­di­da sa izolare, un grup care nu mai poate decât amâna pierderea unor privilegii. Dar, deocamdată, e o atmosferă în­șe­lă­toa­re de fin de régime, pentru că toți cei ca­re spe­ră să supraviețuiască știu că cel pu­țin una dintre politicile lor a reușit: nu exis­tă o contra-elită, nu există partide ca­re să con­stru­iască o alternativă, nu există nici mă­car un cadru care să le facă posi­bile.