Noul moment naţionalist: între resursă politică legitimă şi diversiune

În România de azi, clasa politică este prea puţin credibilă pentru a mobiliza, chiar şi în numele naţionalismului.

Martie 2014: pericolul maghiar se în­toar­ce! Ne putem freca la ochi, putem privi mai atent în calendar, degeaba – discursuri in­flamate, şedinţe speciale, interdicţii ofi­cia­le, persoane care vor fi de­clarate indezirabile, emi­si­uni TV interminabile etc. Suntem bombardaţi de o avalanşă de mesaje me­dia­tice care sunt legitimate de primii oameni în stat. În­trebarea este de ce liderii români au căzut cu atâta voluptate în capcana unei competiţii de tipul: oglin­dă, oglinjoară, cine este cel mai patriot din ţară? De ce i s-a dat o semnificaţie atât de mare seriei de ma­nifestări şi declaraţii ale naţionaliştilor ma­ghiari? Unei priviri mature i s-a preferat un început de isterie. Imaginea de an­sam­blu abia acum a devenit îngrijorătoare. Prin „fermitatea“ lor, de fapt, instituțiile româneşti dau un semnal de slăbiciune. Şi asta în cel mai bun caz. Pentru că acum pla­nează şi suspiciunea unei diversiuni na­ţionaliste.

Contextul intern este unul al în­ceputului campaniei electorale pentru alegerile europene şi pre­zidenţiale. Un semn al revenirii temei maghiare a fost vizibil oda­tă cu intrarea UDMR în noul guvern. O opoziţie lipsită de imaginaţie a găsit acest simplist unghi de atac la adresa noii ma­jo­rităţi conduse de PSD. În acest timp, UDMR îşi joacă supravieţuirea în Par­la­mentul European, fiind deci într-o cam­panie pentru un electorat restrâns, al că­rui demn reprezentant trebuie să de­mons­treze că poate rămâne. Cuvântul „auto­no­mie“ apare astfel la intersecţia între două culturi politice care îi dau semnificaţii di­ferite. Pentru majoritatea electoratului din România, ideea autonomiei vine cu o me­morie dureroasă şi are o conotaţie ame­nin­ţătoare. Pe de altă parte, minoritatea ma­ghiară face apel la legitimitatea europeană a acestui concept. În perioada post­co­mu­nistă, oamenii politici români ar fi putut în­cerca să dedramatizeze ideea de au­to­nomie. Nu au făcut-o nici ieri, nici azi, pen­tru că naţionalismul a fost cea mai fa­cilă formă de legitimare politică. Nu este vorba numai despre încercarea de a câş­ti­ga electorat, ci şi despre nevoia de a um­ple golul unei abisale lipse de identitate politică şi doctrinară.

Cunoaştem prea bine filmul în care sun­tem acum. Este un remake, sperăm nu la scară 1:1, al încercării reuşite din 1990 de a mobiliza politic în numele unui presupus „pericol unguresc“. Atunci FSN era lipsit de orice identitate doctrinară şi vedea în na­ţionalism un substitut al acestei lipse, precum şi arma ideală împotriva oricărui inamic al artificialului „consens“ iliescian. Atunci, în martie, la Târgu Mureş, românii şi maghiarii au fost incitaţi şi lăsaţi în mod deliberat să se înfrunte fizic. Eram la câteva luni după ce „teroriştii“ con­tri­buiseră la eroizarea şi consolidarea puterii postrevoluţionare. Morţii şi răniţii de atunci de la Târgu Mureş au fost preţul pentru ca în rolul de noi „terorişti“ să fie distribuiţi ungurii. Şi cei susceptibili de a fi aliaţii acestora: de la „partidele is­to­rice“ până la dizidenţi ca Doina „Juhasz“ Cornea, de la „golanii“ Pieţei Universităţii până la „ex-regele“ Mihai.

În acea perioadă, cu ajutorul unei sâr­guincioase propagande, puterea politică re­activa dimensiunea cen­trală a legitimităţii ceau­şis­mului: naţional-co­mu­nis­mul. Plebiscitul de la 20 mai a confirmat succesul aces­tei strategii. Tema ma­ghiară a avut un rol im­portant şi în votarea Cons­tituţiei din decembrie 1991, atunci când cei care nu erau de acord cu textul aces­teia au fost ţinta acu­zaţiei că vor „să facă jocul Budapestei“. Continuitatea structurilor statului co­mu­nist a fost constant apărată în numele aces­tei forme de naţionalism. Un naţio­na­lism hrănit de puterea politică de până în noiembrie 1996, aliată cu PUNR, PRM şi PSM. Când Guvernul Văcăroiu publica un ziar oficial, Vocea României, acesta avea o linie apropiată de cea a săptămânalului de mare succes România Mare.

În acea primă perioadă postcomunistă, pe­ricolul maghiar se confunda cu toate pe­ricolele venite din Vest, începând cu cel de a ne „vinde ţara“. Naţionalismul an­ti­un­guresc făcea mai suportabil filoso­vie­tismul preşedintelui Iliescu, iar con­cen­tra­rea pe hărţile „Ungariei Mari“ mar­gi­na­liza tema R.S.S. Moldovenească, care era ridicată mai ales de partidele istorice. Ur­mele acestei perioade au putut fi văzute după 1996, când una dintre principalele cri­tici la adresa guvernelor alcătuite de Con­venţia Democrată a fost participarea UDMR. Beneficiarul acestui tip de critici a fost PRM-ul lui Vadim, care în noiembrie 2000 reuşea un fără precedent 20% din voturi şi câştiga un sfert din fotoliile de parlamentar, devenind astfel al doilea par­tid din România. După acel moment, pentru a putea intra în NATO, statuile ma­reşalului Antonescu au fost acoperite cu tablă, dar cei care le-au pus pe piedestal sau le-au inaugurat au rămas influenţi, iar naţionalismul, chiar dacă marginalizat, nu a lipsit nici din panoplia guvernării Năs­tase.

Lecţiile utilizării naţionalismului în lupta politică din anii 1990 sunt utile atât României de azi, cât şi Ungariei. Actualul regim politic maghiar are în comun cu cel românesc de atunci, poate şi de acum, un lucru esenţial: absenţa unei frontiere clare, a unui zid între discursul extremist şi restul mesajelor politice. Cultura po­li­tică democratică se defineşte şi prin ca­pa­citatea de a izola extremele. Această ca­pacitate lipseşte în mod manifest în cam­pa­nia electorală care se desfășoară acum în Ungaria şi în vecinătatea acesteia. UDMR şi-a exprimat nemulţumirea faţă de ex­cesele liderilor gen Vona Gábor, pre­şe­din­tele Jobbik. Autorităţile româneşti au obli­gaţia de a aplica diverse restricţii atunci când se confruntă cu manifestări ex­tre­miste, indiferent de unde vin aces­tea. Săp­tămâna trecută însă a fost evi­den­tă do­rinţa de a câştiga rapid capital politic pe seama manifestaţiilor maghiare. Astfel, sco­pul decidenţilor nu a părut a fi numai necesara restabilire a ordinii de drept, ci şi întreţinerea unui climat în care s-a cre­at o voită confuzie între marginalii ex­tre­mişti şi marea majoritate a manifestanţilor maghiari. Rămâne totuşi de urmărit serio­zitatea recentei invocări a conexiunilor între extremismul maghiar şi interese ru­seşti.

Începutul de recuperare mediatică a lui C.V. Tudor şi mai ales tentaţia discursului naţionalist de tip vadimist pare tratată cu lejeritate în această perioadă, în care nu avem un partid extremist relevant. Dar el ar putea să reapară, aşa cum această sen­sibilitate riscă oricum să progreseze în interiorul actualelor partide. Contextul me­diatic pare propice unei astfel de de­rive. Ne putem aştepta la revenirea pe mi­cile ecrane a unor emisiuni nostalgice des­pre Cenaclul Flacăra, în care „Trăiască Ro­mânia“ rimează cu „Trăiască Ceau­şes­cu“. Recentul atac la adresa lui Andrei Ple­şu, ca şi cele recurente la adresa unor Ho­ria Roman-Patapievici, Vladimir Tismă­neanu sau a jurnaliştilor pretins „băsişti“ arată că propaganda produce constant Ina­mici publici, unguri sau nu. Oricând ne putem, astfel, întoarce la isterii mediatice tip anul 1990.

Vestea bună este însă că aceste încercări de resuscitare a na­ţionalismului retrograd par a avea un ecou limitat. Deo­cam­dată, ele sunt interesante mai mult ca simptom, decât pentru con­se­cinţele lor. Iar simptomul ne duce către problemele de fond ale sistemului nostru politic, începând cu şubrezenia culturii politice democratice. În acelaşi timp, nu putem ignora semnele euroscepticismului, vizibil în 2012 şi acum, în contextul crizei din Ucraina. Naţionalismul mai proaspăt ia şi forme mai sofisticate, precum cele pre­zente în manifestaţiile din 2013 îm­po­triva proiectului RMGC de la Roşia Mon­tană sau în cele împotriva exploatării ga­zelor de şist. Un naţionalism antisistem tin­de să-l concureze pe cel venit din mă­runtaiele sistemului. Dar nu este neapărat uşor să distingi între cele două, atunci când vezi în criza Crimeei, mai ales în me­diul virtual, o acerbă critică la adresa ac­ţiunii Occidentului şi justificări la adresa intervenţiei ruse.

La începutul anilor `90, comunitatea po­li­tică nu a fost redefinită în termenii va­lorilor democratice susţinute de mişcarea civico-politică anticomunistă. Naţi­o­na­lis­mul postcomunist putea fi altfel, dar a ră­mas un mesaj al conservării vechilor struc­turi. Statul român este şi acum locuit de dublul discurs al apartenenţei la comu­nitatea euro-atlantică, dublată de tentaţia unui naţionalism de esenţă nedemocratică, care nu a integrat cu adevărat nici res­ponsabilitatea în Holocaust, nici condam­narea comunismului.

În România de azi, clasa politică este prea puţin credibilă pentru a mobiliza, chiar şi în numele naţionalismului. Un cetăţean ca­re se simte prea puţin reprezentat este im­probabil să mai răspundă până şi ape­lurilor sincere ale celor care conduc Ro­mânia. Naţionalismul democratic, pa­trio­tismul luminat, patriotismul constituţional devin azi, fiecare în specificitatea sa, de negândit într-un context în care distanţa între elita politică şi cetăţean a depăşit cota de alertă. Dincolo de riscurile oricărei tentaţii extremiste, adevăratul risc al Ro­mâniei de azi este acela al golirii de con­ţinut a oricărui discurs care face apel la binele comun, care face apel la sen­ti­mentul de comunitate de destin împăr­tăşit. Un sentiment care este ca şi dispărut într-o ţară deja părăsită de o parte im­portantă a populaţiei ei active. Un sen­ti­ment ce pare acum prezent numai în dis­cursuri demagogice şi în cântece de pe­trecere şi a cărui reapariţie chiar ar fi o ştire. //