Opțiunile geopolitice ale Europei în relația cu America și China

În caricatura care însoțește un articol apărut în Wall Street Journal, sub semnătura lui Andrew Michta, decanul College of International and Security Studies de la George C. Marshall European Center for Security Studies din Garmisch-Partenkirchen, apare un uriaș urs Panda, simbolizând regimul de la Beijing, care, sub privirea gânditor-întrebătoare a Unchiului Sam (SUA), își însușește una câte una de pe o tablă de șah, pe care sunt imprimate stelele de pe steagul UE, piesele (care arată și ele ca niște ursuleți Panda) reprezentând statele membre din Uniune. Articolul în cauză, intitulat „Poate China întoarce Europa împotriva Americii?”, prefața întâlnirea la vârf UE – China din 15 septembrie.

Amânată în câteva rânduri, aceasta a fost inițial gândită ca una care urma să aibă loc, cu mare pompă, la Leipzig, pentru a proba faptul că acele 27 de state din Uniune erau unite în demersul de gestiune a unei relații complexe, simultan de colaborare și confruntare, cu o mare putere descrisă recent drept un „rival strategic”. Un diplomat european spunea că Berlinul, care deține președinția în exercițiu a UE, vedea în acest eveniment unul care urma să marcheze un final apoteotic de carieră, un fel de „bijuterie a coroanei” pentru cancelarul Angela Merkel, care s-a arătat a fi în mod constant un suporter în favoarea unei bune relații cu China. Până la urmă, spre dezamăgirea dnei Merkel, a avut loc doar un mult mai modest summit virtual, care, de partea UE, i-a mai reunit alături de Angela Merkel pe Ursula von der Leyen, președintele Comisiei Europene, și pe Charles Michel, președintele Consiliului European, iar de partea chineză, o echipă sub bagheta lui Xi Jinping.

Controlul Eurasiei

Pe fond, Andrew Michta se întreba în articol dacă în bătălia geopolitică dintre America și China, Xi va încerca să repete ceea ce a făcut în 1972 Richard Nixon, atunci când, în urma unei călătorii la Beijing, a reușit să-i atragă de partea sa pe chinezi în confruntarea cu URSS. Numai că dacă nu există nici o îndoială că intențiile Chinei urmăresc un astfel de scenariu – se vede asta și din intensul desant diplomatic din Europa (doar cu 3 săptămâni în urmă, ministrul de externe chinez Wang Yi a avut întâlniri în Italia, Olanda, Norvegia, Franța și Germania, în timp ce în paralel un membru al Biroului Politic de la Beijing a vizitat Grecia și Spania) –, este greu de estimat în acest moment succesul demersului Chinei. În fapt, răspunsul european pare să fie mai degrabă unul rezervat, dacă nu chiar negativ, chiar dacă UE nu pare deloc dispusă să se alinieze explicit de partea SUA în acest meci geopolitic hotărâtor pentru felul în care va arăta lumea în viitor.

Obiectivul major al Chinei este de a obține ceea ce Andrew Michta numește „o inversiune globală în materie de fluxuri comerciale”. Fluxuri comerciale care în prezent se derulează preponderent pe mare sub protecția Statelor Unite, care dețin supremația absolută din acest punct de vedere. Beijingul încearcă, desigur, să erodeze acest avantaj, dar se concentrează cu precădere pe arealul Mării Chinei de Sud, pe unde tranzitează 40% din întregul comerț global. Însă alta este direcția strategică fundamentală pe care o are în vedere: realizarea unei căi alternative de comerț terestre către Europa, restul Asiei și chiar Africa, așa-numitul „Drum al Mătăsii” sau „Belt and Road Initiative” (BRI). Aceasta ar fi și cheia către obținerea unei hegemonii globale a Chinei, care ar putea controla astfel un teritoriu vast, Eurasia, pe care marele geograf britanic Sir Harold Mackinder o considera, într-un celebru eseu din 1904, „The Geographical Pivot of History”, și în cartea apărută în 1919, „Democratic Ideals and Reality” (un titlu foarte potrivit și pentru vremurile actuale, când iluziile ideologice par tot mai rupte de realitate), „regiunea-pivot” („heartland”) al cărei control asigura dominația mondială.

Europa nu este singură pe traseul BRI, însă reprezintă, fără îndoială, miza principală a Beijingului. Schimburile comerciale și investițiile europene în relația cu China au explodat în ultima decadă. De pildă, investițiile cumulate chineze în Marea Britanie, Germania, Italia și Franța au depășit deja 100 miliarde de euro. În Europa de Est, acestea au ajuns la 8 miliarde de euro, cele mai importante fiind de 1,2 miliarde în România (5,4% din total), 2,5 miliarde în Ungaria și 1,5 miliarde în Polonia.

E adevărat, schimburile comerciale de bunuri și servicii dintre SUA și UE, care reprezintă împreună aproximativ jumătate din PIB-ul mondial, sunt mult mai importante. Au depășit nivelul de 1,3 trilioane de euro anul trecut, adică aproape o treime din totalul schimburilor comerciale de pe glob. În paralel, investițiile totale făcute pe cele două maluri ale Atlanticului ajunseseră la aproape 4 trilioane în 2018. Investițiile din UE în Statele Unite (2,18 trilioane, în 2018) erau de opt ori mai mari decât cele făcute de UE în China și India luate împreună. Însă pentru o serie întreagă de state europene, cu precădere pentru Germania, interesele sale comerciale legate de China sunt importante.

Mai există un alt factor important în această ecuație geostrategică asociată rutelor de comerț, din păcate prea puțin discutat. Este vorba de ruta maritimă arctică, între Asia și Europa, mult mai scurtă decît cele tradiționale, care a devenit în tot mai mare măsură viabilă datorită topirii parțiale a gheții în zona Polului Nord. Există de aceea o competiție care a crescut semnificativ în intensitate între statele riverane Oceanului Arctic, între care sunt Rusia, Canada, Norvegia și Statele Unite, pentru exploatarea și controlul acestei rute. Lor li s-a adăugat China care s-a declarat "țară aproape arctică" și pregătește o flotă navală adaptată acestor condiții. Iată un alt spațiu devenit între timp relevant prin prisma bătăliei geopolitice și care poate contribui și el la "inversiunea" de care amintea Andrew Michta.

Un summit cu rezultate modeste

Revenind însă la reuniunea virtuală la vârf UE – China, miza acesteia era aceea de a se face pași decisivi pe calea semnării unui acord strategic între cele două părți care să precizeze parametrii fundamentali ai relațiilor economice bilaterale, între care tratamentul egal în materie de investiții, protecția drepturilor de proprietate intelectuală, subvențiile chinezești și lupta împotriva a ceea ce a devenit o adevărată obsesie pentru marea majoritate a elitelor din Europa și America, „schimbările climatice”. Rezultatele par să fi fost mai degrabă modeste. Pentru că, deși europenii au evitat până acum să adopte o atitudine excesiv de contondentă în raport cu China și nici nu s-au raliat poziției americane, pe care totuși o împărtășesc în mare parte, au devenit tot mai îngrijorați și mai iritați de atitudinea tot mai agresivă a Berlinului. China a mizat la rîndul său excesiv pe faptul că din cauza crizei economice provocate de pandemie vor accepta concesiile minore pe care le face, cum sunt de pildă o creștere a agro-importurile (la fel ca în cazul Americii) și promisiuni de intenție declarative privind lupta împotriva Schimbărilor Climatice, închizînd ochii în chestiuni precum subvențiile sau blocajele la intrarea pe piața a produselor pe care le consideră "sensibile".

Oricum, sunt de părere mulți analiști, ca strategie pe termen mediu și lung, China își propune să ofere, inclusiv copiind, produse și echipamente cu valoare adăugată mare similare cu cele occidentale, la prețuri mai mici, eventual subvenționate, scoțându-le astfel pe acestea nu numai de pe piața sa, ci și de pe cea mondială. Moment în care accesul pe piața chineză va deveni în mare măsură irelevant. Este exact tipul de strategie care a funcționat în cazul Huawei. Sau, un alt exemplu, după ce au blocat accesul unor companii ca Visa, American Express sau Mastercard pe piața financiară din China Beijingul declară că este dispus să ridice restricțiile acum cînd accesul nu mai are nici un fel de valoare din moment ce pe plan intern marea majoritate an plăților se fac cu aplicații pe mobil. De aceea, deja avertizați, europenii au rămas sceptici. „China nu ne-a convins până acum că merită să semnăm un acord strategic în materie de investiții”, a declarat Ursula von der Leyen. Cu atât mai mult, cu cât, la criticile venite din Europa, în principal de la Charles Michel, privind Hong Kong-ul și acțiunile represive împotriva uigurilor, Xi Jinping a replicat că acestea sunt chestiuni interne în care europenii nu ar trebui să se amestece, la fel cum, a spus el, China nu se amestecă în problemele din UE legate de drepturile omului (a menționat antisemitismul). Numai că, atunci, europenii au toate motivele să se întrebe câtă încredere ar putea avea într-un guvern precum cel de la Beijing care încalcă un acord internațional, cel semnat cu Marea Britanie în chestiunea Hong Kong-ului.

În acest context, într-o opinie post-summit think tank-ul Bruegel își exprima dubiile în legătură cu utilitatea în sine a summit-ului. Și Global Public Policy Institute scrie că "2020 va fi anul în care s-au consumat iluziile UE în privința unui semnării unui acord de partenariat strategic cu China", pentru care în special Angela Merkel a militat constant. Nu a fost nici pe departe summit-ul la care visa dna Merkel, este de părere și Politico. Însă, cu toate acestea e greu de tras o concluzie definitivă privind felul în care se va poziționa în viitor UE în relația cu China și Statele Unite. Charles Michel a ținut, de pildă, să avertizeze că „Europa va fi un jucător, nu un teren de joc”, adică va acționa independent, nu se va alătura nici Chinei, nici Americii. O declarație care sună bine pe hârtie, dar care are prea puțină legătură cu realitatea de pe „terenul de joc”, unde UE este totuși un actor minor, cu excepția dimensiunii sale economice.

Germania – piesa-cheie

Până la urmă, din această perspectivă, un cuvânt hotărâtor în ceea ce privește decizia îl va avea Germania. Analiștii consideră Germania călcâiul lui Ahile al UE în relația cu China. Și din cauza investițiilor de acolo, aproape 17 miliarde de euro, dar mai ales din cauza exporturilor germane în China. În 2018, exporturile germane în China, de bunuri și servicii, au totalizat 106 miliarde de euro, mai mult decât cele combinate ale următoarelor 6 țări, Franța (32 de miliarde), Italia (21 de miliarde), Olanda (12 miliarde), Irlanda, Suedia și Spania. „Punctul slab al Europei este Germania, în Germania este industria auto, iar în cazul industriei auto este Volkswagen”, remarca Max Zenglein, de la MERCATOR, un think tank specializat în chestiunea relațiilor cu China. Într-adevăr, Volkswagen a vândut în 2018 4,2 milioane de automobile pe piața chineză față de doar 350.000, câte a vândut pe cea americană, amănunt pe care Beijingul are grijă permanent să-l menționeze. În acest context, un oficial comercial dintr-o țară din UE scotea în evidență disponibilitatea Germaniei de a lăsa ca Huawei să se implice în rețelele sale mobile ca o dovadă că relația Berlinului cu Beijingul merge mai departe decât cea din timpul Uniunii Sovietice. „Germania nu ar fi lăsat niciodată Uniunea Sovietică să-i construiască rețeaua sa de comunicații”.

După cum nu a fost uitat nici un alt punct sensibil, mai ales pentru Berlin, care ține să dea permanent altora lecții despre valori și multilateralism. E vorba de dublul standard, de ipocrizia cu care operează, în funcție de interesele influentului său lobby industrial. În timp ce Germania a oprit ratificarea unui acord comercial cu blocul sud-american Mercosur, invocând politicile de defrișare ale președintelui brazilian Jair Bolsonaro, în principal din considerente de politică internă, datorită presiunilor ecologiste, Berlinul susține acum acordul cu China, insistând că comerțul ar trebui să fie separat de drepturile omului.

Un deputat european din grupul liberal Renew Europe, implicat în dosarul negocierilor privind acordul Mercosur, a spus că s-a ajuns astfel ca pădurea tropicală din Brazilia să fie mai importantă decât persoanele care suferă încălcări ale drepturilor omului în Hong Kong sau Xinjiang. „Punând drepturile omului între paranteze în relația cu China, dna Merkel nu se confruntă cu costuri politice interne, dar riscă să-și alieneze partenerii democratici din Asia și SUA”. „Germania este pusă în fața unei întrebări foarte incomode”, remarcă și Lee-Makiyama, directorul Centrului European pentru Economie Politică Internațională, „dacă drepturile copacilor sunt mai importante decât drepturile oamenilor – și de ce compasiunea germană se extinde la păduri, dar nu și la oamenii din Asia”.