De același autor
„Libertatea nu va supraviețui într-o lume în care fiecare virus letal va provoca o nouă izolare pe scară largă”, scrie Daniel Hannan în cotidianul britanic The Telegraph. De altfel, în Occident, admirația pentru felul în care China a gestionat criza în raport cu eșecul generalizat din Vest a atins un nivel semnificativ, ceea ce ar trebui să dea de gândit. În timp ce în Europa și în America, scurtele perioade de relativă relaxare au fost urmate de noi măsuri dure de izolare în case, cu școli, restaurante, hoteluri, stadioane, săli de sport și săli de spectacole închise și cu restricții de circulație, Beijingul a declarat criza epidemiologică rezolvată încă din martie anul trecut. Ca urmare, China este singura economie majoră din lume care a încheiat anul 2020 cu creștere economică (+2,3%) și cu o prognoză impresionantă pentru 2021: un PIB cu 8,4% mai mare.
Ceea ce știm, se scrie pe website-ul American Institute for Economic Research într-un articol intitulat semnificativ Vestul este responsabil pentru propria sau autodistrugere, „este că China a decis în martie 2020 să repornească la un nivel de 100% și societatea, și economia și nu a mai revenit niciodată asupra acestei decizii”. În timp ce Vestul rămâne în blocaj, cu deficite publice explodate, cu o enormă anxietate și nervozitate în societate și o încredere în scădere drastică în privința capacității sistemului instituțional de a gestiona o astfel de criză. Există, desigur, și excepții. Democrațiile din Asia, Taiwanul, Japonia, Coreea de Sud, au fost mai eficiente, un factor important fiind mentalitatea dominantă din societate, bazată pe ordine și respectul pentru autorități, foarte diferită de cea din Vest.
Pe de altă parte, maniera în care totuși mulți din spațiul occidental au acceptat restricții severe cu o docilitate pe care nimeni nu ar fi crezut-o posibilă doar cu puțină vreme în urmă, în ciuda numeroaselor contradicții și erori de apreciere care li se pot reproșa guvernanților, este bulversantă și ne arată cât de fragile sunt în realitate libertăți pe care le credeam definitiv încetățenite. Iar ori de câte ori se încearcă o discuție rațională privind efectele colaterale, în plan economic, social, chiar și medical, din perspectiva altor boli, ale acestor abordări maximaliste apar imediat reacții dure, sloganul standard fiind acela că „nu poți pune preț pe o viață omenească”.
În realitate, acest lucru se întâmplă frecvent. Viețile pierdute în cursul unui atentat terorist sau al unei epidemii ca aceea cu care ne confruntăm în acest moment au cu totul altă valoare și impact în percepția publică față de cele pierdute, de pildă, din cauza unor accidente rutiere sau chiar boli, precum cancerul sau cele de inimă. Iar explicația este simplă. Dacă pentru ultimele responsabilitatea este în general considerată una individuală, responsabilitatea pentru primele este atribuită guvernanților, de unde presiunea imensă exercitată asupra acestora ca urmare a unei mediatizări sufocante. Este o abordare până la un punct rezonabilă, însă adesea se exagerează. După cum scrie același Daniel Hannan, „timp de un an, mass-media din lume au exagerat impactul instituțional în privința luptei cu virusul. Fiecare disparitate internațională privind rata infecțiilor sau a mortalității este prezentată ca un rezultat al unor decizii politice, mai degrabă decât ca acela al diferențelor demografice, densității populației, imunității preexistente, factorilor climatici sau chiar a norocului”. În fapt, privind retrospectiv, vedem acum că nu a contat mai deloc dacă un stat american avea o guvernare democrată sau republicană ori dacă în Europa era la putere un guvern de centru-dreapta, ca în Marea Britanie, sau unul socialist, ca în Italia sau Spania.
La limită, s-a ajuns în Statele Unite ca deciziile și poziționările privind restricțiile să fie văzute în cheie strict politic-electorală. Într-un tweet postat pe 20 mai anul trecut, șters între timp, Alexandria Ocasio-Cortez, marea vedetă a democraților socialiști, le spunea guvernatorilor din Partidul Democrat că „este vital să mențină restricțiile privind mediul de afaceri până după alegerile din noiembrie pentru că relansarea economică ar putea contribui la realegerea lui Trump”. „Închiderea unor afaceri și pierderi de locuri de muncă este un preț mic de plătit pentru a scăpa de el”, concluziona ea, aplicând în final hashtagul #KeepUsClosed.
Este adevărat, există destule indicii că, în medie, impactul COVID-19 este mai sever decât cel al unei gripe obișnuite, dar, dacă ne-am uita pe cifre comparativ, am vedea că raportări similare privitoare la cazurile de gripă, formele grave și decesele, ar provoca probabil reacții și neliniști nu foarte diferite de cele de acum. Un studiu realizat de o cercetătoare de la Johns Hopkins University constata că „în pofida percepției generale numărul de decese provocate de COVID-19 nu este alarmant, nu are nici un fel de impact semnificativ asupra numărului total de decese din Statele Unite, iar scăderea numărului de decese din alte cauze este aproape egală cu creșterea deceselor atribuite COVID-19”. Ceea ce aduce în discuție problema confuzionantă a „deceselor cu COVID-19”vs „decese din cauza COVID-19”. Interesant, fără să conteste acuratețea cercetării, conducerea universității a decis să șteargă articolul de pe website, motivând că acesta „ar putea fi folosit pentru a susține false și periculoase aserțiuni privind impactul pandemiei”, un indiciu clar al faptului că în realitate, ca și în alte cazuri, concluziile acestuia se abăteau de la narațiunea oficială în materie.
O prietenă din Germania mi-a spus că două au fost elementele care au influențat decisiv comportamentul guvernelor din Europa, dar și, în final, din America (cu toată reticența inițială a lui Donald Trump): imaginile cu măsurile de o duritate extremă luate la Wuhan, pe de o parte, și imaginile tragice cu morții din spitalele italiene, pe de alta, cu marele lor impact emoțional asupra publicului. Într-un interviu acordat cotidianului The Times, profesorul Neil Ferguson, de la Imperial College din Londra, al cărui model epidemiologic din martie 2020, care estima că fără „distanțare socială”, în Marea Britanie vor fi peste 500.000 de victime, a provocat multă vâlvă și reacții pe plan internațional, spune că dacă China nu ar fi procedat atât de radical la Wuhan, țările occidentale nu ar fi îndrăznit să ia măsurile de izolare care s-au luat ulterior. O dovadă că în confruntarea dintre această abordare și cea care acordă prioritate drepturilor și libertăților civice, modelul autoritar chinez a avut câștig de cauză pe plan global. Un precedent care s-ar putea să fie văzut în viitor ca un punct de cotitură în spațiul occidental în privința a ceea ce este considerat legitim din perspectiva limitării libertăților individuale.
Între timp, mass-media au făcut din raportările COVID-19 o prioritate zero, uneori și din rațiuni politice, așa cum s-a întâmplat în Statele Unite. Nu există zi în care să nu fim informați, de dimineață până seara, despre câți oameni s-au infectat, câți sunt la ATI, câte decese s-au înregistrat. Era greu să nu se ajungă la o psihoză de masă. În acest condiții, liderii europeni au decis să ia și ei măsuri destul de drastice de izolare și restricții, pe care cu doar puțină vreme în urmă nu ar fi îndrăznit să le ia de teama reacției publice, iluzionându-se inițial, așa cum ni se spunea și nouă în mesajele difuzate pe micile ecrane și de pe panourile publicitare, că dacă facem aceste sacrificii, vom depăși mai repede criza. Numai că acest lucru nu s-a întâmplat. Nu te poți bate ca eficiență cu un regim autocrat atât de puternic și bine organizat precum cel de la Beijing. În plus, e greu să pui un preț prea mare pe cifrele comunicate de chinezi, pentru că nu ai aproape nici un fel de mijloace de a le verifica. Însă, pe de altă parte, teama că vor fi arătați cu degetul, chiar nejustificat, că „au mâinile pătate de sângele celor decedați” i-a făcut pe toți acești lideri politici să funcționeze cumva pe pilot automat, luând decizii sub imperiul momentului, fără să ia serios în calcul consecințele pe termen mai lung, în plan economic și asupra societății în ansamblu.
Acum, la aproape un an distanță, deși au apărut între timp și vaccinuri, situația rămâne confuză și tensionată. Pe de o parte, mulți sunt dornici să se vaccineze, însă nu se știe câtă protecție oferă vaccinarea și mai ales pentru cât timp. Deocamdată se vorbește de 6 luni, de unde întrebarea: ce vom face după aceea? Pe de altă parte, există o doză importantă de rezervă, inclusiv în rândul personalului medical, nu atât față de ideea în sine de vaccinare (deși există și astfel de păreri extreme), ci față de vaccinurile disponibile, pentru că din cauza perioadei extrem de reduse alocate studiilor clinice, nu se știe mare lucru despre posibilele efecte post-vaccinare pe termen lung. Până la urmă ajungem, vrem, nu vrem, tot la dilema gestiunii riscurilor, anatemizată de mulți în aceste zile. Va trebui să alegem între riscul unei îmbolnăviri cu COVID-19, care am putea avea ghinionul să fie unul sever sau chiar fatal, și riscurile legate de efectele potențiale, încă necunoscute, ale acestui tip de vaccinuri, care sunt complet diferite de cele clasice, pe termen mediu și lung.
Dincolo de asta, lucrurile nu mai pot merge multă vreme, în continuare, cu numeroase restricții. Și din motive economice, dar și datorită pericolului unor explozii sociale. Vedem deja în ce grad a ajuns pandemia să amplifice până la limita de avarie tensiuni sociale, e drept, deja existente, în Statele Unite. În plus, este foarte posibil ca pandemia de COVID-19 Made in China, să fi debalansat complet raporturile geopolitice, deschizând calea către o rapidă și decisivă ascensiune a Chinei în postura de hegemon global. //
