Ministrul si militarii

 Majoritatea comentatorilor politici au sesizat natura problemei puse de "decizia" PNL privind prezenta trupelor romane pe teritoriul irakian: un atac de imagine la presedinte, printr-un mijloc de o iresponsabilitate rara. Destui s-au oprit asupra rolului jucat de ministrul Apararii, drept principal pion al grupului Tariceanu în aceasta afacere. Dezvaluirile din presa s-au mentinut însa foarte mult în sfera senzationalului: nesfarsite discutii despre natura si caracterul secret al misterioasei telegrame catre atasatii militari, care i-ar putea aduce lui Teodor Atanasiu un proces penal, si înca si mai misterioasa actiune de lobby pe langa parlamentari a ofiterilor din  Directia Generala de Informatii a Apararii. S-a discutat însa prea putin despre un aspect extrem de interesant al crizei ultimelor zile: ruptura între ministrul Apararii si varful ierarhiei militare, seful Statului Major General. Informatiile existente par sa sugereze ca, atat în sedinta CSAT, cat si la audierile din comisiile parlamentare, diferentele de opinie dintre cei doi s-au manifestat plenar. Sedintele unor organisme democratice, compuse din demnitari responsabili în fata alegatorilor, par sa fi semanat cu schimburile obisnuite de replici dure dintre liderii civili si militarii rusi din perioada de declin a guvernarii lui Boris Eltin, reprezentanti ai unor structuri deloc supuse controlului popular.
 Cum s-a ajuns la aceasta confruntare aproape politica între conducatorul civil al ministerului si comandantul militar al armatei? Cred ca pot fi identificate cateva motive foarte clare care justifica imaginea generala, dupa care întreaga idee a retragerii trupelor din Irak nu putea decat sa produca o sciziune între d-l Atanasiu si elita militara. In primul rand, misiunile din Irak, Afganistan si Kosovo reprezinta "jucaria preferata" a  Armatei Romaniei. Prin aceste misiuni, ea dobandeste experienta reala în teatre de operatiuni cu potential de exercitare a violentei armate. Tot acolo ea face un dublu exercitiu de imagine: creste în ochii partenerilor din NATO si îsi justifica existenta în tara. Pentru o forta militara care, exceptand cateva zile în decembrie 1989, nu are experienta conflictului armat din mai 1945, misiunile internationale reprezinta singura cale de instruire în conditii apropiate de cele reale ale razboiului. Apoi, aceste misiuni întaresc anumite pozitii ale elitei militare vizand programele de achizitie de armament si logistica. Nu în ultimul rand, se cuvine subliniat faptul ca, pentru militarii prezenti în zona, conditiile salariale sunt mult peste orice ar putea astepta daca si-ar petrece timpul curatand tevile mitralierelor în garnizoana brigazilor din Bistrita, Craiova sau Focsani. Un al doilea motiv extrem de important care solidarizeaza varfurile armatei cu întreaga ierarhie ofitereasca, în ideea mentinerii trupelor în Irak, tine de adevarul evident ca aceia care vor promova în principalele functii de raspundere din armata în urmatoarele doua decenii sunt actualii comandanti de plutoane, companii si batalioane din Irak, Afganistan si fosta Iugoslavie. Este cat se poate de evident ca locotenentii, capitanii si maiorii care se topesc acum de caldura sub greutatea vestelor antiglont pe strazile din Basra, Nasiria sau Bagram aspira cu mult mai multa îndreptatire sa fie coloneii si generalii Armatei Romaniei, la orizontul anului 2020, decat tanarul capitan care elibereaza acte de luare în evidenta la Centrul Militar al Sectorului 4. Primii au experienta vietii cu degetul pe tragaci si a ordinului dat soldatilor sub focul aruncatoarelor de grenade ale talibanilor, al doilea, experienta vietii cu degetele pe creionul cu care completeaza fise militare si ordinul de a mai aduce doua cafele dat secretarei centrului. Primii sunt cei cunoscuti direct de generalii si civilii care raspund de apararea tarii, iar ultimul e cel mult cunoscut de vreun colonel comandant de centru militar orasenesc. Altfel spus, elita de peste un deceniu e data de cei cu misiuni din afara, iar ofiterii din tara înteleg foarte bine acest lucru. In fine, un alt motiv extrem de puternic tine de ierarhizarea veritabila a civililor în fata militarilor. Conducerea civila a ministerului, aparuta pe vremea guvernarii Vacaroiu si acceptata cu scrasnete de dinti de generali, poate exercita un oarecare control asupra elitei militare doar atata vreme cat actioneaza într-o deplina armonie cu locatarul principal de la Cotroceni. Constitutia îi da acestuia doua prerogative esentiale, care fac ca un ministru al Apararii potrivnic presedintelui sa piarda imediat suportul corpului de comanda. Intai, presedintele este comandantul suprem al fortelor armate, ceea ce, pe timp de pace, se rezuma la prezidarea sedintelor CSAT si la principalele onoruri la parada de 1 Decembrie. A doua, net mai importanta pentru ofiteri, e cea care da doar presedintelui dreptul de a avansa coloneii la gradul de general si de a acorda stele suplimentare celor care sunt deja generali. Altfel spus, un ofiter care ar lua partea ministrului Apararii, într-o disputa cu un presedinte care mai are înca mai bine de trei ani de mandat, poate sa-si ia adio pe aceasta perioada de la promovarile realmente importante.

Actiunea ministrului Atanasiu nu este, prin urmare, altceva decat o parte a manevrei gresite a conducerii PNL, complet incapabila sa înteleaga resorturile relativ simple de functionare a birocratiei militare.