De același autor
Ultimele numere ale revistei 22 au gazduit o dezbatere, binevenita, despre criteriile de promovare in invatamantul superior. Discutia s-a concentrat mai ales in jurul oportunitatii de a introduce obligativitatea publicatiilor cotate in baza de date ISI, iar cele doua pozitii opuse au fost reprezentate de articolele Alinei Mungiu-Pippidi, care pleda in favoarea acestui criteriu, si Andrei Cornea, care atragea atentia ca in multe domenii umaniste genul de activitate presupusa de sistemul ISI este irelevant.
Am sa afirm dogmatic ca mi se pare argumentul lui Andrei Cornea mai plauzibil si am sa ma grabesc sa atrag atentia asupra unei chestiuni care a trecut, din cate imi dau seama, neobservata.
Pe cine intereseaza direct calitatea invatamantului superior? Pe studenti. Ceea ce poate fi o concluzie a celei mai elementare logici pare sa fi scapat insa autoritatilor din aceasta tara. Universitatile si institutele din Romania promoveaza in continuare pe baza unor criterii care nu au practic nimic de-a face cu preferintele rationale ale studentilor. Actualele norme ale ministerului, ca si cele din trecut, prevad promovarea “pe dosar”. Rareori este prevazuta si o lectie, cu titlul de “proba practica”. De regula este examinat doar dosarul, care cuprinde publicatiile de specialitate si diplomele de profil.
Or, aici este problema. Pentru unele activitati din facultati, publicatiile nu sunt nicidecum un criteriu relevant pentru a evalua performanta unui cadru didactic. Dimpotriva. Concentrarea exclusiva pe publicatii risca sa falsifice scara valorilor universitare.
Nu, nu am o problema cu publicatiile, iar afirmatia de mai sus nu e o pledoarie pro domo. Tot ce doresc sa spun este ca exista un anumit fetis al publicatiilor. Unul foarte daunator, pentru ca vine exact impotriva intereselor legitime ale studentilor. El incurajeaza incompetenta si delasarea in facultati.
Exista, in esenta, doua tipuri de publicatii. Primul este acela al publicatiilor “de rutina”, care nu contin nimic original, erudit sau spectaculos. In centrul sau se afla faimoasele “cursuri tiparite”, pentru care rinocerii din minister au o anumita fascinatie si respect. Dar el mai cuprinde si majoritatea articolelor si cartilor care se scriu astazi si care isi fac loc in dosarele de promovare. Nu vreau sa spun ca acest gen de publicatii nu are nici o valoare. E uneori util sa repetam ce au spus altii. Nimeni nu traieste intr-un regim al originalitatii absolute. Insa sub pretextul onorabil al publicarii se ascunde un sistem al abuzului, un abuz despre care autoritatile din invatamant pastreaza tacerea.
Intrati in orice facultate, vorbiti cu orice student. Veti afla imediat ca exista o anumita rutina. Multi profesori predau dupa un “curs scris”. Eu nu sunt, in principiu, opus acestui sistem. Numai ca, in practica, aceasta inseamna ca profesorii respectivi se asaza la catedra si citesc sau citeaza din propriile publicatii. Ei par niste amnezici care fac o cura de recuperare. Efectul produs asupra studentilor este deplorabil.
Dar mai deplorabile sunt efectele asupra profesorilor. Cursul scris, in multe cazuri, sufoca orice mobilitate intelectuala. El este expresia unui sistem care accepta sau chiar incurajeaza cursuri ce se repeta, identic, ani si decenii. Uitati-va putin in lungile liste de publicatii ale unora dintre profesorii care conduc catedre si facultati. Veti observa ca multe carti sau articole nu sunt altceva decat materiale publicate anterior si reluate sub alt titlu.
Intr-un asemenea sistem, cursurile si examenele devin, adesea, o ocazie pentru profesori de a-i tiraniza pe studenti. Ce sa le ceara altceva, daca nu in primul rand cursul scris? Sau cartea ori articolele respectivului? Doar de aceea le-a tiparit, nu? La limita grotesca a acestor practici sunt profesorii care ii obliga pe studenti sa le cumpere cartile sau cursurile tiparite. Un gen de patologie despre care stim foarte bine ca este foarte practicat la noi, spre exemplu in facultati de drept.
Nu e de mirare ca, intr-un asemenea sistem, si studentul este nauc. El vede cum poti trece de un curs fara sa parcurgi literatura esentiala pentru subiectul respectiv, doar pe baza rasfoirii, in sesiune, a “cursului” profesorului X.
Bine, sa renuntam la cursurile scrise, veti intreba? Sau profesorul X sa renunte sa mai predea referindu-se la propriile volume sau articole?
Nu. O scadere serioasa a ponderii acestui gen de publicatii, ISI sau non-ISI, in structura dosarului de promovare ar fi insa binevenita. Utilitatea cursurilor scrise si a publicatiilor de rutina este cu totul exagerata. In fond, exista nenumarate cursuri bune deja tiparite, care acopera aproape orice subiect. Ideea ca studentii ar trebui sa citeasca anume materialul profesorului este ridicola. Ea incurajeaza fosilele din invatamant, care au ajuns sa predea versiuni personale si incompetente ale unor materii fundamentale. E ca si cum ar trebui sa mananc un pranz, dar nu as avea voie sa ma duc decat pana la cantina intreprinderii. Previzibil, acolo primesc obisnuitele copane de pui cu pilaf unsuros. Si dupa aceea ne mai intrebam de ce nu ne bucuram de rafinamentele artei culinare…
Acest sistem, al cursurilor construite in jurul materialelor publicate de profesor sau de scoala sa, avea un sens candva, cand scoala era organizata dupa o ierarhie mai stricta, cand cartea era scumpa si cand mijloacele de comunicare erau rudimentare. Ce rost mai are astazi, cand putem cumpara carti si manuale de la Oxford University Press, cand majoritatea studentilor calatoresc cu burse si cand putem accesa articole si programe de curs pe Internet, eu, unul, nu inteleg.
Al doilea tip de publicatii sunt cele originale, de cercetare, sau care presupun un spirit neobisnuit de enciclopedic. Numai ca si importanta acestora este exagerata de actualul sistem. Cursurile de licenta universitara nu sunt, de regula, un spatiu unde profesorii sa isi poata expune cercetarile. Ar fi grav sa fie asa. Ceea ce trebuie sa faca studentii, cel putin pana la diploma de licenta, este sa invete bazele domeniului. A sustine ca ei trebuie sa faca “cercetare” este iresponsabil. Ce “cercetare” poate face un student la sociologie, sa zicem, care nu a parcurs nici macar marile diviziuni ale domeniului sau? Dar “imaginea” justifica orice, nu-i asa? Se cer “proiecte”, studentii le fac. Asa se face ca suntem confruntati, in facultati, cu un fenomen nou: “proiecte de cercetare” elaborate de studenti sau masteranzi care au dificultati sa promoveze cursuri elementare, de anul I.
In realitate, ce facem la cursurile obisnuite nu are cum sa aiba prea mare legatura cu cercetarea propriu-zisa. Un lector care preda istoria interbelica a Romaniei poate sa tina un curs excelent si fara ca studentii sai sa stie ca el lucreaza pe materiale inedite, de arhiva, privitoare la un subiect precis, cum ar fi relatiile cu Iugoslavia (exemplul e fictiv).
Si chiar daca ar sti, nu vad la ce ar folosi, pentru ca scopul, nivelul si continutul cursului sunt cu totul altele.
Nu vreau sa spun ca publicatiile nu sunt importante. Mai ales la nivelele superioare ale ierarhiei academice, unde o componenta solida de cercetare este indispensabila, publicatiile sunt cel mai important lucru, cred. Dar la gradatiile comune ale scalei academice, competenta pedagogica trebuie valorizata mai mult. Avem nevoie de profesori care stiu sa vorbeasca si sa se poarte, avem nevoie de specialisti care stiu sa comunice si sa explice, nu de inadaptati care ii silesc pe studenti sa le citeasca colectiile de compilatii.
Iata de ce intre criteriile de promovare pentru gradele de mijloc ale ierarhiei academice - asistent, lector si conferentiar - trebuie introdus acela al evaluarii facute de studenti. Ei sunt principalii beneficiari si ei trebuie sa aiba un cuvant de spus, de pilda, prin instituirea unui punctaj care sa includa si evaluarea in cauza. In termeni practici, facultatile ar trebui sa aplice si sa extinda o prevedere deja existenta in Ordinul 3298/21.04.2005 al ministrului Educatiei. Numai ca, vedeti dumneavoastra, aproape nici o facultate nu aplica acest ordin. Noi vorbim de criterii profesionale care sa ne aduca la standarde occidentale in materie de cercetare, cand, in realitate, problema este ca ajung la catedra oameni care ii fac pe studenti sa adoarma.
