De același autor
Pe 10 ianuarie 2019, Nicolas Maduro depunea jurământul pentru un nou mandat ca președinte al Venezuelei. Nici două săptămâni mai târziu, pe 23 ianuarie 2019, Juan Guaidó, președintele parlamentului (Adunarea Națională) din Venezuela se proclama într-un cabildo abierto (adunare deschisă) președinte interimar al Venezuelei, conform articolului 233 din Constituție. Astfel, în prezent, țara are doi președinți, unul ales printr-un vot contestat, Maduro, fiind recunoscut de aliați precum Cuba, Bolivia sau Rusia, și autoproclamatul Guaidó, susținut de majoritatea țărilor latino-americane, de SUA, dar și de organizații internaționale precum Organizația Statelor Americane (OSA) sau de instituții ca Parlamentul European.
Juan Guaidó (35 de ani), liderul Adunării Naționale, este membru al partidului de stânga Voința Populară (Voluntad Popular), printre principalele partide membre ale coaliției opoziției MUD (Mesa de la Unidad Democratica sau Coaliția Unității Democratice). Ales în 2015 pentru un mandat reprezentând statul Vargas, Guaidó a devenit la începutul anului acesta președinte al Adunării Naționale. Într-un editorial apărut în NYT pe 31 ianuarie 2019, Juan Guaidó declara că opoziția dorește consolidarea Adunării Naționale ca bastion al democrației, consolidarea susținerii internaționale și dreptul cetățenilor la autodeterminare. Pe scurt: sfârșitul regimului Maduro, un guvern de tranziție sprijinit de armată (oferindu-le militarilor amnistie) și organizarea de alegeri libere.
Precedentul din 2002
În aprilie 2002 a existat un moment similar într-o oarecare măsură. Atunci, președintele Camerei de Comerț, Pedro Carmona, se declara președinte și era imediat recunoscut de administrația SUA. Tot atunci, susținerea unei părți a armatei, precum și sprijinul popular l-au făcut pe președintele ales Hugo Chavez (1998-2013) să revină la guvernare în mai puțin de 48 de ore.
Lovitura de stat eșuată din aprilie 2002 a întărit retorica anti-SUA a președintelui Chavez și a deschis și calea către consolidarea unui monopol chavist asupra presei. În prezent, presa de opoziție practic nu mai există decât online, iar presa oficială urmează tipicul model al propagandei.
Proporțiile crizei Maduro
Ce diferă fundamental acum este criza economică și umanitară cu care se confruntă țara, prezentă de altfel pe întreaga durată a regimului Maduro. Deriva autoritară a regimului nu poate fi negată, cum nu poate fi negat nici refuzul lui Maduro de a găsi o cale pașnică impasului, preferând să urmeze modelul cubanez: vezi retorica privind eșecul economic datorat blocajului impus de SUA, precum în Cuba. Maduro este la putere și pentru că a fost și este susținut de regimul de la Havana, mai întâi de Raúl Castro și acum de Miguel Diaz Canel.
Încă de la alegerea sa în 2013, regimul de la Caracas s-a confruntat cu proteste masive care au făcut în jur de 200 de victime și 600 de prizonieri politici. În decembrie 2015, Adunarea Națională era câștigată de coaliția MUD, a opoziției, cu 67% din voturi (112 din 167 de mandate), dar Maduro a blocat puterea Congresului ales în favoarea unei guvernări prin decrete prezidențiale.
Apoi, anul 2017 a văzut proteste masive din nou, după ce președintele Maduro a încercat înlocuirea Adunării Naționale cu Tribunalul Suprem de Justiție. În iulie 2017 au fost organizate alegeri pentru o nouă Adunare Constituantă (545 de aleși) care să propună un nou text constituțional, în ciuda existenței unei constituții a regimului Chavez votată de cetățeni în 1999.
Astfel, gradual, președintele Maduro a reușit să redeseneze regimul chavist prin consolidarea unui pseudo-parlament fidel (Adunarea Constituantă) care în mod paradoxal se reunește în aceeași clădire cu Parlamentul ales conform fostei Constituții chaviste. Mai mult, această Adunare a decis, printre altele, interzicerea partideor de opoziție. Numărul partidelor care existau în 2016 a scăzut de la 59 la doar 17, multe fiind mai degrabă apropiate de regim. De asemenea, a instituit cenzura de facto.
Criza politică și economică (cu o inflație ajunsă la 1,7 milioane %) cauzată în principal de eșecul regimului Maduro a produs o criză a refugiaților: 3 milioane de emigranți, adică 10% din populație au plecat spre țările din America de Sud sau de Nord. Astfel, conform ziarului peruan El Comercio, cei mai mulți venezueleni au mers în Columbia (1,1 milioane), Peru (635.000), Ecuador (250.000), Argentina (130.000), Chile (108.000), Brazilia (98.000), Panama (94.000) și Mexic (250.000).
Deși era ales pentru un mandat de 6 ani (2013-2019), pe 20 mai 2018 președintele Maduro a organizat alegeri anticipate. La acestea nu au putut participa lideri ai opoziției precum Henrique Capriles, care a primit interdicția de a candida, sau Leopoldo Lopez, încarcerat la domiciliu după ce a stat și în închisoare, fiind acuzat de terorism pentru că a organizat proteste pașnice contra regimului în 2014. Dar acest nou mandat nu a fost recunoscut decât de foarte puține țări din regiune (Cuba, Bolivia), precum și de aliați ca Rusia sau China. OSA și Grupul de la Lima nu au recunoscut noul mandat al lui Nicolas Maduro.
Venezuela prezintă un interes strategic în regiune și pentru țări ca Rusia sau China pentru că are cele mai mari rezerve de petrol din lume, din ce în ce mai abuziv gestionate însă de Administrația Chavez și apoi de Maduro. Cu toate acestea, principalul cumpărător al petrolului din Venezuela rămân SUA. Astfel, impunerea sancțiunilor de către administrația SUA împotriva PDVSA (Petroleos de Venezuela), compania de stat care se ocupă de exploatarea petrolului, va avea un efect important asupra resurselor financiare ale regimului Maduro.
Februarie: luna decisivă
În istoria Venezuelei, luna februarie (27 februarie 1989, El Caracazo, 4 februarie 1992, ascensiunea lui Hugo Chavez) are o importanță aparte. Am putea spune deci că, și în 2019, luna februarie poate fi decisivă.
În urma refuzului Greciei și al premierului Tsipras, al cărui partid Syriza a fost finanțat de regimul Chavez, și al Italiei lui Matteo Salvini, din cauza legăturilor cu Rusia lui Putin, UE nu a avut o poziție comună în ceea ce privește recunoașterea lui Guaidó. Doar Parlamentul European s-a pronunțat pentru această recunoaștere.
Având în vedere lunga istorie a intervențiilor SUA în regiune, implicarea guvernului nord-american nu trebuie să depășească recunoașterea lui Guaidó și garantarea respectării unui proces democratic, imaginat însă de cetățenii Venezuelei. Nu trebuie uitat și că, încă de pe timpul regimului Chavez, Rusia a acordat importante împrumuturi Venezuelei și există o prezență rusă la Caracas, așa cum există o prezență importantă cubaneză.
Președinții Mexicului, Andreés López Obrador, și Uruguayului, Tabaré Vázquez, care nu l-au recunoscut pe Guaidó, s-au oferit ca mediatori între Guvernul Maduro și opoziție, iar UE a propus constituirea unui grup de lucru în același scop. În 2017 au existat de asemenea negocieri între regimul Maduro și opoziție, mediate de Republica Dominicană și de fostul premier spaniol José Luis Rodriguez Zapatero. În timpul negocierilor de atunci, Maduro a devansat însă data alegerilor prezidențiale, interzicând și participarea reprezentanților opoziției.
