Scoţia, războiul şi cultul eroilor

După unirea Angliei cu Scoţia, din 1707, englezii, destul de cinici, au apreciat şi fo­losit cu multă abilitate, în interesul ex­pan­siunii lor coloniale, vitejia scoţienilor, mai ales a celor din Highlands. De fapt, englezii au profitat de o lungă tradiţie militară şi, în plus, şi de sub­dez­vol­tarea endemică a regiunii, ceea ce făcea cariera ar­me­lor destul de atractivă pen­tru bărbaţii din Highlands, spre deosebire de regiunea Lowlands sau a oraşelor Glas­gow şi Edinburgh, un­de dezvoltarea economică impulsionată de comerţ, şantierele navale care serveau interesele imperiului colonial au oferit posibilitatea forţei de muncă să fie mai puţin atrasă de înrolarea în ar­ma­tă. În această zonă s-a aşezat şi o im­por­tantă minoritate irlandeză, care a fugit de foametea şi subdezvoltarea economică din Irlanda anilor 1840-1850, aşa încât în 1841 populaţia irlandeză din Glasgow ajunsese la 16%. Această cifră antedatează Marea Foa­mete (1845-1851) care a decimat po­pu­la­ţia Irlandei, făcând-o să scadă cu 20-25% (un milion de morţi şi cel puţin un mi­lion de emigranţi).

Trecând prin oraşele scoţiene, nu ai cum să nu remarci cultul eroi­lor, al militarilor scoţieni care au luptat pentru Marea Britanie în ce­le două războaie mondiale. Nu există orăşel fără să aibă un astfel de mo­nument în piatra căruia sunt inscrip­ţio­nate numele tuturor celor morţi „for King and Country“. Lista este mai scurtă în ora­şele care acum au 1.000-2.000 de locuitori şi care acum un secol aveau jumătate din această populaţie, deci şi lista celor în­ro­laţi fiind mult mai scurtă, în timp ce, în oraşele mai mari, şirul numelor este im­presionant. La Inverness se află un astfel de monument impresionant dedicat mii­lor de bărbaţi înrolaţi în celebrele regi­men­te de highlanderi care s-au distins pe tea­trele de operaţiuni în ambele razboaie mon­diale, ajungând să lupte până în Bir­mania împotriva japonezilor, în nişte jun­gle imposibile, pe timpul musonului. Greu de estimat dacă era vorba de aprecierea lor de către comandamentul britanic sau doar o cruzime, având în vedere climatul din Birmania, greu de suportat pentru niş­te scoţieni din nord, mai degrabă obişnuiţi cu ceaţa şi frigul.

Chiar dacă monumentele se referă doar la cei căzuţi în cele două războaie mondiale, mult mai traumatice şi apropiate în timp faţă de generaţiile actuale de scoţieni, re­gi­mentele din Highlands au început să fie re­crutate încă din secolul al XVIII-lea, însă în secolele următoare acestea au cunoscut un relativ declin, având în vedere de­po­pu­larea zonei. Englezii au fost nevoiţi să ac­cepte scoţieni din Lowlands sau de aiurea (irlandezii fiind cei mai apropiaţi geo­gra­fic). Primele regimente au fost trimise de prevăzătorii englezi tocmai în Canada, să lupte împotriva francezilor în cadrul Răz­boiului de Şapte Ani. Dacă, în secolul al XVIII-lea, englezii erau încă suspicioşi în ceea ce priveşte loialitatea highlanderilor (având în vedere şi susţinerea rebeliunii ia­cobite din 1745-1746, care avea în vedere reconstituirea Regatului independent al Scoţiei sub domnia lui Charles Edward Ste­w­art, un descendent al dinastiei Stewart, rebeliune eşuată prin înfrângerea iaco­bi­ţilor în bătălia de la Culloden, de lângă In­verness), în timpul Reginei Victoria şi al ex­pansiunii fără precedent a Imperiului Bri­tanic, recrutarea regi­men­telor de highlanderi s-a do­ve­dit esenţială, scoţienii lup­tând atât în Războiul Cri­me­ei, cât şi la înăbuşirea re­be­liunii indiene (1857-1859). Fiind lăsaţi să-şi poarte kil­turile şi să-şi folosească cim­poaiele, trupele de high­landeri au câştigat respec­tul englezilor, astfel încât şi celelalte regimente sco­ţiene din zona sudică au adoptat treptat elementele vestimentare similare highlan­derilor. În 1911, populaţia Scoţiei era de 4,8 milioane de locuitori, de aceea pare cu atât mai admirabil faptul că 690.000 de bărbaţi au luat parte la primul război mondial (aproape o treime din toată po­pu­laţia masculină a ţării, punându-i la so­coteală pe bătrâni şi copii!), dintre care în­tre 74.000 şi 110.000 au murit pe câm­purile de luptă, iar 150.000 au fost răniţi. La începutul războiului, Armata Britanică se baza pe voluntariat, fapt ce avea să se schimbe după doi ani de pierderi umane masive pe Frontul de Vest, în celebrul răz­boi al tranşeelor. În această primă fază, pâ­nă în 1916, bărbaţii scoţieni s-au înrolat din cauza sărăciei şi şomajului din cen­trele urbane, nu numai datorită patrio­tis­mului, Dundee fiind oraşul cu cea mai ma­re proporţie de rezervişti şi militari în­ro­laţi din întreaga Mare Britanie, mai ales după ce guvernul a garantat o alocaţie săp­tă­mânală pe viaţă pentru rudele supra­vie­ţui­toare. Cât de grele trebuie să fi fost di­lemele scoţienilor nu e greu să ne ima­ginăm. După adoptarea legii serviciului militar, în anul 1916, toţi bărbaţii cu vâr­ste între 18 şi 40 de ani trebuiau să-şi sa­tis­facă serviciul militar, ulterior nici aceas­tă limită nemaifiind de ajuns, ea fiind ridicată la 51. Trupele scoţiene din Armata Britanică, care era condusă de un mareşal cu origini scoţiene, sir Douglas Haig, au luptat în unele dintre cele mai fierbinți şi sângeroase segmente ale Frontului de Vest, la Somme (1916), Ypres (1917), Cam­brai (1917), Amiens (1918) sau Arras (1918). Ger­manii i-au poreclit „doamnele iadului“, având în vedere portul tradiţional al kiltu­lui, dar şi curajul de care dădeau dovadă în luptă (una de cele mai multe ori si­nu­cigaşă, având în vedere caracteristicile războiului de tranşee).

Muzeului Războiului, care se află în Castelul din Edin­burgh, păs­trează şi permite con­sultarea re­gis­tre­lor re­gi­mentelor scoţiene atât din 1914-1918, cât şi din 1939-1945. Registrele sunt nişte cărţi foarte groase, cu sute de pa­gini, în care este consemnată cu litere mici moar­tea fiecărui soldat (locul, circum­stan­ţele şi data). Răsfoirea acestor registre ale morţii îţi provoacă fiori, pentru că nu ai cum să te abţii să nu te gândeşti că fie­care nume are povestea lui tragică. Viz­i­tatorul este pus în faţa ciudatului fenomen al trans­formării istoriei mari în miniistorii individuale, înmulţite de mii şi mii de ori. Consultând aceste registre, fiecare loca­li­tate scoțiană a putut stabili cu exactitate numărul şi numele propriilor morţi. În ciuda faptului că scoţienii reprezentau doar 10% din populaţia Marii Britanii, ei au format 15% din forţele armate britanice din primul război mondial, suferind pier­deri mari, de 20%, anumite regiuni mai puţin populate din Scoţia, precum insula Lewis şi Harris, fiind grav afectate.

Spre deosebire de primul război mondial, în cel de al doilea doar 57.000 de militari originari din Scoţia au murit, aproximativ ju­mătate faţă de primul război mon­dial. Această realitate poate fi ob­servată com­parând listele cu numele in­scripţionate pe monumentele memoriale din oraşele sco­ţiene. Însă Luftwaffe a bom­bardat în re­petate rânduri principalele oraşe scoţiene (Glasgow, Edinburgh, Aber­deen sau Dun­dee) în care se aflau con­cen­trate industrii vitale pentru efortul de răz­boi britanic şi, mai ales, şantierele navale (de la Glasgow, Aberdeen şi Dundee, care sunt porturi), ceea ce a făcut ca nu numai militarii în­ro­laţi în armată sau marină să fie implicaţi, ci şi populaţia civilă, apro­xi­mativ 3.000 de oameni murind în cadrul acestor bom­bardamente - o cifră mult mai mică decât cea suferită de Anglia, acea­sta şi pentru că germanii nu aveau bom­bardiere cu rază lungă de acţiune, chiar dacă ocupaseră şi Norvegia, care se află destul de aproape de Scoţia. Ră­mă­şiţele forţelor aeriene po­loneze, dotate cu avioane britanice, au lup­tat şi apărat Sco­ţia de incursiunile ger­mane. Fiind mai fe­rit decât alte porturi bri­tanice, Glasgow a ajuns să fie folosit cu precădere de au­to­ri­tăţile navale de la Londra, devenind principalul port al Marii Britanii, 52 de milioane de tone de mu­ni­ţie şi material de război fiind descărcate aici, majoritatea folosite în debarcarea alia­tă din 6 iunie 1944. Baza navală din Scapa Flow, din insulele Orkney, a jucat şi în al doi­lea război mondial un rol foarte im­por­tant, fiind atacată de germani prin sur­prindere încă din octombrie 1939, când crucişătorul Royal Oak a fost scufundat de un submarin german, provocând moar­tea a peste 800 de marinari. Poziţia aces­tor insule, în proximitatea Norvegiei, a permis şi o celebră navetă între ţărmurile norvegiene şi Orkney, prin care nave mici pescăreşti, greu de detectat de nemţi, au reuşit să scoată din teritoriile ocupate de germani persoane căutate de Gestapo, agenţi secreţi, rezistenţi norvegieni etc. După dezastrul italian din Africa, în 1942, 600 de prizonieri italieni au ajuns în Orkney şi au fost folosiţi pentru a întări fortificaţiile din rada portului şi a îm­pie­dica repetarea atacurilor submarinelor ger­mane. În prezent, poate fi vizitată capela italiană, construită de aceştia pe insuliţa Lamb Holm, lăcaşul fiind trecut în ghi­du­rile şi pliantele turistice ca o curiozitate dem­nă de a fi văzută. În Scoţia a avut loc şi unul dintre cele mai ciudate/ dezbătute/ controversate evenimente ale războiului, avionul lui Rudolf Hess aterizând pe un câmp în apropierea satului scoţian Eagle­sham, de lângă Glasgow, Hess fiind „cap­turat“ de fermierul David Mclean, care, în buna tradiţie a ospitalităţii scoţiene, l-a invitat pe Hess la o ceaşcă de ceai!

Armata Britanică are şi în pre­zent câteva regimente scoţiene (Găr­zile Scoţiene Regale de Dra­goni, Primul Regiment de Tan­curi, Gărzile Scoțiene, Re­gi­men­tul Regal al Scoţiei etc.), chiar dacă ele nu se mai disting în mod deosebit, fi­ind doar umbrele trecutului, justificând semnalul de alarmă tras de un înalt ofiţer britanic ce avertiza recent că Armata Bri­tanică nu este deloc pregătită pentru o confruntare militară clasică, într-un con­text geopolitic tot mai frământat (şi aceasta, în ciuda unei prosperităţi eco­no­mice remarcabile a Regatului Unit în ul­timii cinci-şase ani). O ştire totuşi făcea senzaţie în mass-me­dia britanice: un tâ­năr militar scoţian a suferit o schimbare de sex şi urma tra­ta­men­te cu hormoni pen­tru a se stimula apa­riţia accelerată a fe­mi­nităţii, fiind pri­mul transsexual militar din istoria militară a Scoţiei. Fostul bărbat declara totuşi că e gata să se mute într-un alt regiment.