De ce îmi pare rău

Îmi pare rău că totul e politizat și depinde într-un fel sau altul de politicieni. Că nu mai poți propune în spațiul public o idee, un proiect, o persoană care să nu fie imediat catalogată politic și, în acest fel, golită de conținut, energie și relevanță.

Îmi pare rău că, în afara câtorva figuri noi, ARD n-a oferit nimic notabil în această cam­panie. Că s-a epuizat într-o opoziție molatică la un USL din ce în ce mai arogant și mai si­gur pe sine și pe victorie.

Îmi pare rău că această vic­to­rie a USL va însemna cea mai mare înfrângere a Ro­mâ­niei din ultimii 22 de ani. Semnele anti­occiden­talis­mu­lui, an­ti­in­telectualismului și an­ti­mo­der­nismului alianței de la putere sunt mai clare de­cât mi-aș fi dorit vreodată să fie.

Îmi pare rău că ascensiunea USL se datorează într-o covârșitoare măsură PDL. Incapacității sale cronice din ultimii ani de autoreformare și de reformare a criteriilor de performanță şi valoare din spațiul public ro­mânesc. Plătim cu toții factura captivității liderilor PDL într-un fel anacronic de a în­țelege și de a face politică în Europa secolului XXI.

Îmi pare rău că în România în continuare nu se poate forma un partid nou puternic. Că sis­temul oligarhiei politice e atât de eficient în­cât sugrumă din fașă orice alternativă. Că toți cei care muncim, scriem și plătim taxe nu ne putem opune cu șanse de izbândă celor care mimează munca, vorbesc și cheltuiesc taxe.

Îmi pare rău că nu pot vota un program po­litic. Că nu există unul care să ne reprezinte, pe mine și pe cei apropiați mie. Că pro­gra­mele nu propun nimic, doar promit cai verzi pe pereți că­lăriți de parlamentari rumeni dormind, rânjind sau furând.

Îmi pare rău că nu mă mai pot uita la televiziunile ro­mânești. Că nu mai e acolo aproape nimic de aflat, de în­vățat, de urmat. Că din ecra­ne se revarsă zilnic o viață strâmbă, scrâșnită, trăită în direct de oameni schimonosiți de răutate, pros­tie și aroganță. Și, cu toate astea, ele au în continuare un public numeros.

Îmi pare rău că cei mai de seamă oameni de cul­tură ne sunt apreciați în străinătate și în­jurați în țară. Că succesul și recunoașterea lor internațională sunt ca o condamnare la linșaj mediatic intern. Că majoritatea atacatorilor lor nu sunt alți oameni de cultură ce au opinii sau criterii diferite, ci personaje infame, ve­nite din subsolurile morale ale spațiului public autohton.

Îmi pare rău că totul e politizat și depinde în­tr-un fel sau altul de politicieni. Că nu mai poți propune în spațiul public o idee, un pro­iect, o persoană care să nu fie imediat ca­ta­logată politic și, în acest fel, golită de con­ți­nut, energie și relevanță. Că totul e pro sau con­tra unora sau altora.

Îmi pare rău că angajații din firmele private mun­cesc câte 12 ore pe zi pentru a ține în spa­te funcționari care muncesc 2 ore pe zi. Că firmele sunt obligate să-și plătească da­toriile către stat în 30 de zile, iar statul își poa­te plăti datoriile către firme și în peste 600 de zile.

Îmi pare rău că, după criza politică din vară, stră­inii au început să se uite din nou la noi cu reținere. Că nu mai știu exact cine suntem, ce vrem și ce căutăm în lumea civilizată. Că am ajuns să aud din nou, de la vârfuri ale afa­cerilor europene, că „avem potențial“. Ăsta e un fel politicos de a spune că nu suntem în stare, de fapt, să realizăm mare lucru.

Îmi pare rău că îmi pare bine când călătoresc în străinătate. Că găsesc acolo un fel de ener­gie bună, de relații între oameni, de nor­ma­litate a spațiului public care mă încarcă ca să rezist apoi aici, să împing lucrurile înainte într-o lume cu susul în jos.

Îmi pare rău de cei câțiva prieteni ai mei că­zuți în capcana urii oarbe față de Băsescu din pricina unei stilistici marinărești, neconforme cu statutul și statura unui președinte de țară europeană. Și că, votând în 9 decembrie USL, vor gira sub forma unei alianțe nefirești un con­ținut infinit mai toxic decât cel prezi­den­țial.

Îmi pare rău că voi vota ARD, dar nu pentru ARD. E o alianță în care nu cred. Dar cred că e singura forță politică care îl poate ajuta pe președinte să sprijine instituțiile justiției în fa­ța asaltului decisiv al coaliției varaniene unită în principal de două frici: de Băsescu și de pușcărie. Totul se reduce la asta. Venirea puș­căriabililor la putere pentru următorii patru ani va șterge dintre granițele României orice urmă de stat de drept. De fapt, orice urmă de stat european.

Îmi pare rău că, în lipsa unei justiții in­de­pendente, nu vom mai putea vorbi nici de edu­cație, nici de sănătate, nici de siguranță, nici de progres. Toate vor fi viciate letal de aranjamente, corupție și impostură. De imu­ni­tatea în fața legii. Politicienii nu vor mai intra la pușcărie, dar toți vom fi prizonierii lor.

Îmi pare rău că Brucan n-a avut dreptate. Că va dura mult mai mult de douăzeci de ani. Că durează deja prea mult pentru mine și pentru copiii mei care, pe bună dreptate, nu-și văd un viitor în România. Îmi pare rău că îmi pasă și că a trebuit să scriu acest text. //