PMP, o mișcare greșită

Evenimentele recente din Partidul Mişcarea Populară readuc la lumină chestiunea implicării politice a intelectualilor.

Partidul Mişcarea Populară a atras între fon­datori și membri de început o mână de in­telectuali respectabili, animați de bune in­tenții. Odată cu apariția Elenei Udrea în pei­saj, însă, eterna luptă fra­tricidă din po­li­ti­ca ro­mânească între creier și for^­­ță, între obrazul subțire și buzunarul gros a iz­buc­nit și în PMP.

Toate declarațiile nobile din perioada de recrutări de membri noi au căzut la da­torie, răpuse scurt de coop­tarea deputatului traseist Ma­rian Anton în partid. Un fost director RAFO, cu o modestă ave­re de numai 10 milioane de euro. Asta du­pă ce, din PDL, tocmai ce veniseră doi par­lamentari care votaseră alături de USL în „marțea neagră“ din decembrie.

Așadar, PMP începe să devină, și el, o broas­că prea greu de digerat în fiecare di­mineață de oameni care au de la ei pre­tenția că-și trăiesc viața conform unor principii și valori.

Tindem să-i numim intelectuali, dar, du­pă mine, asta e o caracteristică a oricărui om integru și nu depinde de numărul de facultăți absolvite sau de cel al cărților citite. Sunt doar oameni care se uită onest în oglindă dimineața și nu vor să le fie ru­șine de ce văd. Pare simplu, dar în politică e complicat.

Nu neapărat pentru că politica e curvă, ci pentru că, în România, e în fiecare zi alta. Știi cu cine te culci, dar nu știi cu cine te trezești. Dacă nu ești atent, devine un mod de viață. Apoi devine singurul tău mod de viață. Și, pe măsură ce avansezi, devine cel mai bun mod de viață, unul pe care îl aperi și îl predici în fața oricui se întâmplă să te asculte. În capcana asta au căzut mulți intelectuali și ignari deopotrivă.

Ca să reziști, ai nevoie de ceva ce e destul de rar în po­litica românească. Ai ne­voie de o carieră pro­fe­sio­nală consolidată, ca alternativă la cea po­litică și care să-ți asigure un trai decent. Dacă poți să te culci cu cine vrei, nu te culci cu cine vrea. Asta e o formă de pu­tere, singura care poate schimba balanța puterii în politica românească. Dacă viața ta depinde de perspectiva salariului de parlamentar sau de europarlamentar, de cea a indemnizației dintr-un consiliu de administrație sau de venituri de la diverse comisii și comitete, atunci ești la mâna lor. Atunci n-ai putere, oricât de in­te­lectual ești.

Ca să reziști, mai ai nevoie de ceva ce e, iarăși, rar la noi. Ai nevoie de o echipă pe care să te poți baza. De câțiva oameni care simt și gândesc ca tine și care sunt dispuși să acționeze și să reacționeze împreună cu tine rapid și decisiv. Care sunt dispuși să câștige și să piardă împreună cu tine. În PMP părea să se contureze o astfel de echi­pă. A fost, însă, o fata morgana. La epi­sodul Marin Anton, un episod care trebuia să testeze reacția echipei pe bază de prin­cipii și valori, lectorul universitar Adrian Papahagi de la Cluj, singurul care și-a de­clarat public dezacordul ferm, a fost lăsat grațios în offside de către restul echipei, intrată într-o subită indisponibilitate.

Udrea și Anton fac o echipă previzibilă. Politica e o luptă pentru putere, în in­te­riorul partidului și în afara lui. Fiecare lup­tă cu ce are mai valoros. Intelectualii au pu­tere. Deși, din câți am cunoscut eu pâ­nă acum, majoritatea consideră și declară că n-au. Și n-au, dacă sunt convinși că
n-au. Dar ar putea avea. Ușor. Trebuie doar să se strângă și să spună: „Madam, pân-aici! Hai să stabilim cum se în­tâmplă lucrurile în ogradă, ca să știm toți cum stăm, cine, de ce și cum intră la noi“. Iar apoi să negocieze ca echipă. Cu cât echipa e mai mare și mai bună, cu atât va do­bândi mai multă putere. Chiar și în fața Elenei Udrea, care pare că are acum toată puterea. Iar asta nu-i face bine nici ei, nici nou-născutului partid.

În mod paradoxal, cum îmi spunea de cu­rând un amic, pentru succesul PMP, Elena Udrea era mult mai utilă în PDL. Acum e posibil ca banii, relațiile și influența ei să îngroape rapid ceva ce ar fi avut o șansă să trăiască. Principiul „too big to fail“ nu se transferă și la „too soon to fail“.

Retragerea lui Papahagi din PMP e o veste proastă pentru toată lumea. Era una din­tre foarte puținele voci autentic noi și au­tentic diferite. Un astfel de final viitor al al­tor evenimente similare poate fi evitat doar printr-un început diferit. Pentru că acolo, la începutul incidentului, gru­pa­rea intelectualilor din PMP a ratat un moment de putere. Util și ca încercare, deoarece drumul deciziilor controversate e abia la început, iar singura lor sursă de putere e, deocamdată, felul în care se pot baza unii pe alții pentru a apăra un alt fel de a face politică. Prin lipsă de reacție și-au sa­cri­ficat un aliat valoros și au cedat puterea unui oarecare Anton cu bani. //