De același autor
Sunt, probabil, și cele mai strânse alegeri din istorie. Indiferent de cine a realizat sondajele și pentru cine (cu câteva excepții), toate rezultatele se află în marja de eroare, ceea ce înseamnă că, cel puțin în principiu, alegerile pot merge în orice direcție, fie în cea a Kamalei Harris, fie în cea a lui Donald Trump. De exemplu, potrivit realizatorului de sondaje agregate, RealClearPolitics (RCP), media sondajelor la nivel național este de 48,5% pentru Trump și 48,4% pentru Harris, ceea ce este o nebunie pentru că diferența de 0,1% nu poate oferi o concluzie nici într-o direcție, nici în cealaltă. Având în vedere că numărul voturilor în avans și prin corespondență este foarte mare în raport cu alegerile precedente, rezultă că prezența la vot va fi foarte mare, ceea ce înseamnă că la alegerile de anul acesta vor vota persoane care, în general, nu votează și care nu sunt luate de obicei în calcul de sondajele de opinie. În ce fel vor înclina aceștia balanța într-o direcție sau alta este imposibil de prezis. Un singur indiciu am primit din aceste cifre, anume că dacă Harris a condus în sondajele naționale cu patru sau cinci procente imediat după anunțarea candidaturii la Convenția democrată din august, aceasta a pierdut treptat avantajul pe care îl avea, ajungându-se la rezultatele de egalitate de acum.
Desigur, în America, alegerile nu se câștigă la nivel național, ci la nivel de state, acesta fiind unul dintre motivele pentru care progresiștii radicali sunt nemulțumiți cu actualul sistem și își doresc vot majoritar, indiferent de state și de federalism, ca în Europa. Dar în sistemul federal, candidații câștigă state. În Statele Unite, președintele nu este ales direct, ci de 538 de electori reuniți într-un Colegiu Electoral, unde fiecare va vota conform mandatului primit de la alegători. Cu excepția statului Maine, unde electorii sunt împărțiți între candidați în mod proporțional, în toate celelalte 49 funcționează principiul câștigătorul ia tot, adică indiferent dacă între primul și al doilea clasat este o diferență de numai câteva voturi, candidatul de pe primul loc primește toate voturile electorale, iar cel de pe locul al doilea nu primește nimic. Aceasta a fost miza alegerilor din 2000 din statul Florida, pentru cine își amintește, unde diferența dintre George W. Bush și Al Gore a fost atât de mică încât s-au numărat și s-au renumărat voturile până când Curtea Supremă a oprit acest ciclu și l-a declarat câștigător pe Bush.
Nu toate statele au aceeași pondere. Numărul electorilor aferenți fiecărui stat este stabilit în funcție de populație și de aceea, de exemplu, California are alocat cel mai mare număr de electori. Cum candidații reprezintă cele două partide și statele se împart în două părți relativ stabile: așa-numitul Blue Wall – Zid Albastru – alcătuit din aproximativ 18 state situate pe coasta de vest, zona Marilor Lacuri și coasta de Est și care votează relativ constant cu democrații și zona roșie (da, dreapta este roșie în America), în MidWest și Sud care votează, de regulă, cu republicanii.
De regulă nu înseamnă însă întotdeauna și există state în care diferențele dintre opțiunile alegătorilor sunt atât de mici încât au trecut dintr-o parte în alta a spectrului, iar acum sunt indecise. Acestea sunt așa-numitele state-cheie și aici se joacă soarta alegerilor.
Situația în statele-cheie
Anul acesta sunt șapte astfel de state: Arizona, Nevada, Wisconsin, Michigan, Pennsylvania, Carolina de Nord și Georgia. Unele dintre acestea provin din zidul albastru, celelalte din centura roșie. Dacă Harris câștigă statele din zona albastră și, în plus, state din zona roșie (Carolina de Nord, Georgia) atunci va fi președinte. Același lucru și invers. Dacă Trump câștigă statele roșii și în plus câteva din zona albastră (Pennsylvania, Michigan), atunci are președinția în buzunar.
Cum stau acum, cu o săptămână înainte de alegeri, cei doi candidați? Dacă ne întoarcem la mediile sondajelor realizate de RCP, atunci vedem din nou rezultate strânse, în marja de eroare. Dar, din nou, statele care în august ar fi înclinat spre Harris și‑au schimbat ușor opțiunile și înclină spre Trump, încă un semn că Harris a pierdut din avânt. Astfel, Trump conduce acum în toate cele șapte state, cu diferențe cuprinse între 0,2% (Wisconsin, Michigan) până la 2,3% (Georgia).
Dacă facem media celor șapte state, Trump conduce la o diferență de 0,9% (48,4 la 47,5). Încă o dată, la o diferență de 0,2% nu se poate prezice nimic cu privire la rezultatul scrutinului real, dar dacă actuala tendință descrescătoare a taberei democrate continuă și în această săptămână, atunci Trump va câștiga mandatul de președinte.
Despre „fasciști” și „inamici interni”
Campania lui Trump a ținut ultima adunare publică duminică, la Madison Square Garden din New York, unde, ca de obicei, a vorbit mult, vrute și nevrute. În general, atât el, cât și ceilalți vorbitori i-au atacat pe Harris și pe democrați cu cele mai grele cuvinte și au promis să salveze America de acest „inamic din interior”. Faptul că Trump vorbește despre un „inamic din interior” – adversarii politici – împotriva căruia ar dori chiar să desfășoare armata, îl plasează pe candidatul republican în compania unora dintre cei mai siniștri autocrați și dictatori din istorie. Există dovezi solide că Trump nu știe istorie și că, dacă știe ceva, atunci nu înțelege. Potrivit acestuia, dar și candidatului la vicepreședinție, J.D. Vance, democrații, adică „inamicii din interior, sunt mai periculoși decât inamicii din exterior, Rusia sau China”. Nu este limpede dacă Trump doar exagerează și vorbește prostii în campanie, dar ideea de a desfășura armata pe teritoriul american pentru a combate acest inamic sugerează că s-a gândit cel puțin la această posibilitate, ceea ce e de natură să dea fiori. Pe lângă această obsesie, faptul că vorbește continuu despre introducerea de taxe vamale pentru bunurile importate (60% pentru bunurile provenite din China) și de noi tăieri de taxe și impozite pălește.
Kamala Harris urma să rostească cuvântul de încheiere marți, într-o adunare populară ținută într-un parc din apropierea Casei Albe, același parc unde Trump a vorbit inflamator în ianuarie 2020, înainte ca mulțimea să ia cu asalt Capitoliul. Discursul lui Harris a fost o prezentare în manieră prosecutorială a capetelor de acuzare împotriva lui Trump, lucruri care îl fac pe acesta prea periculos și inapt să fie președinte. Unul dintre aceste capete de acuzare urma să fie acuzația de autoritarism și chiar fascism. Că lui Trump îi plac autocrații și dictatorii nu mai este un secret. A recunoscut-o chiar el. Într-un interviu de trei ore cu cel mai important podcaster din lume, Joe Rogan, Trump a vorbit cu atâta căldură despre Vladimir Putin de parcă ar fi rude apropiate. Acuzația de fascism, deși nu este nouă, vine ca urmare a unui interviu acordat de fostul șef al administrației prezidențiale Trump, generalul în rezervă John F. Kelly, cotidianului The New York Times în care acesta declară că Trump satisface definiția fascismului: „Cu siguranță este de extremă dreapta, este autoritar și urmărește să suprime prin forță opoziția”. Kelly afirmă că lui Trump îi place în mod cert o manieră dictatorială de a conduce America și nu înțelege că nu poate face ce vrea, când vrea și că nu este cel mai puternic om din lume. Trump nu înțelege că militarii americani și funcționarii de rang înalt nu depun un jurământ de credință față de bossul cel mare, ci față de Constituția Statelor Unite și nu prețuiește niciun fel de altă loialitate (față de Statul de drept, bunăoară), ci numai loialitatea personală față de el însuși. Declarațiile lui Kelly, deși par explozive, nu fac însă decât să întărească faptul că Trump are grave vicii de caracter care pot fi într-adevăr periculoase pentru America și pentru lumea largă.
Ce-i drept, nici Kamala Harris nu se ridică la înălțimea prezidențială. A dovedit că fără un discurs pregătit dinainte și fără un scenariu prestabilit nu este capabilă să vorbească liber cu alegătorii. Faptul că nu reușește să-și găsească cuvintele i-au determinat pe adepții lui Trump să o caracterizeze ca având „IQ redus”. Harris nu pare capabilă să înțeleagă că nu se luptă pentru funcția de procuror districtual în San Francisco, nici măcar pentru aceea de procuror general al statului California, ci pentru președinție și nu știe să se comporte. Pe de altă parte, trecutul ei de politician de extrema stângă provoacă temeri că va duce America și mai departe pe calea socialismului decât este acum, un lucru pe care majoritatea americanilor cu siguranță nu și-l doresc. Faptul că acum afirmă că acele poziții ale sale sunt de domeniul trecutului nu reușește să convingă, pentru că nu s-a dezis niciodată de acel trecut, în vreme ce se declară o persoană nouă.
Cine se va opune „Axei Răului”
Dacă în anii 2000, Axa Răului despre care a vorbit George W. Bush includea Iranul, Irakul și Coreea de Nord, astăzi noua Axă a Autocrațiilor sau noua Axă a Răului include Rusia, China, Iran și Coreea de Nord. Relațiile dintre aceste state, economice și militare, se consolidează și se extind în fiecare zi și formează alternativa dictaturilor la ordinea mondială liberală. Ce-i drept, ele nu formează o alianță coerentă asemănătoare cu NATO, ci, mai degrabă, o alianță a intereselor, dar este, cu toate acestea, o alianță. Din punctul de vedere al acestei părți de lume, nu există o sarcină mai însemnată pentru noul președinte american decât aceea de a contracara această nouă amenințare la adresa Occidentului. Prin urmare, care dintre cei doi este mai capabil? La prima vedere, răspunsul natural este Harris, dată fiind slăbiciunea lui Trump pentru cei mai smintiți autocrați. Dar dacă privim
mai îndeaproape, lucrurile nu stau mai bine cu Harris, care vine, filozofic și ideologic, pe filiera Barack Obama, Joe Biden, lideri care au dus o politică conciliatorie față de instanțe ale Răului precum Rusia, care a făcut posibile acțiuni mai îndrăznețe precum invadarea Ucrainei. Acum, tot ceea ce a înțeles Trump din tragedia ucraineană este că Zelensky trebuie să cedeze teritorii dacă vrea pace. Oricum ar fi, și dacă Zelensky cedează teritorii și dacă nu, ajutorul militar și financiar al Statelor Unite acordat Ucrainei se va opri sub Trump. În privința Chinei, o altă mare putere agresivă, nici unul dintre cei doi candidați nu a vorbit despre cum are de gând să întărească prezența militară americană în Asia. Nici nu e clar dacă ambii au idee despre așa-ceva, pentru că singurele măsuri anti-China țin de războiul economic de taxe și alte chestiuni care nu vor descuraja Beijingul. Având în vedere perspectiva întării ordinii anti-liberale, candidații americani la președinție par complet nepregătiți. Dar cel mai periculos este și cel care are șanse mai mari să câștige: Donald Trump.
