Roadele unei slujiri mai sărace decât ogoarele cu porumb din munții Zarandului

În speranța mea nătângă de filolog ne­știu­tor, caut metafizica în fascinantele cer­ce­tări ale fizicii cuantice și ale cosmologiei. Printre concluziile acestor cercetări, una mi s-a părut fabuloasă, anume faptul că în universul ăsta, cât este el de mare, nimic nu se pierde, nici o informație, că acest lu­cru este un principiu la fel de ferm și obli­gatoriu ca principiile universale ale ter­mo­dinamicii.

Așadar, prieteni, undeva anume, la mar­gi­nea lumii, se adună toate câte le-am făcut, acolo or fi, îmi zic, vocea și calmul soli­da­ri­tății în civism, prietenie, ideal și adevăr ale lui Romulus Rusan. Acolo trebuie că s-au adunat, nu neapărat cărțile, mărturiile scri­se care sunt și vor fi aici cu noi, ci in­formațiile legate de prezența omenească a scriitorului, a cetățeanului, a prietenului nos­tru mai mare.

Acolo, la marginea universului, unde se adu­nă toate informațiile, trebuie că se află și faptul că niciodată, dar absolut niciodată, nu am avut divergențe insurmontabile cu dom­nul Rusan în privința clasei politice, că ne-am potrivit întotdeauna în judecățile mo­rale asupra conducătorilor lumii noas­tre.

Acolo, la marginea universului, în aglomerația de informații datând de pe vremea Big Bang-ului, în memoria universului, printre stringuri cosmice, cuante, nori de gaz, comete, stele stinse sau ce-or mai fi acolo, se află, dacă așa o fi, (și) omenescul atât de odihnitor al întâlnirilor mele cu Romulus Rusan.

Dacă așa stau lucrurile, atunci, în cosmosul informațional de la marginea universului ră­tăcesc și lunile de după revoluția din 1989, când ne-am întâlnit în ședințele cufundate în otrava fumului de țigară al mitingismului postrevoluționar care s-a petrecut cu agi­tație, cu zbierete și cu scrumiere pline de mucuri. Pe toate le-am suportat cu stoi­cism, adesea împreună cu Romulus Rusan, ne-am ostenit prin întâlniri, ne-am poves­tit nemulțumirile, visele despre viitorul nos­tru în democrație, indignările și, mai ales, mormanul de dezamăgiri legate de cutare boși ai revoluției și ai noii nomenclaturi din partide, purcoiul de idealuri murdărite, min­ciunile și demagogia cu anticomunismul mul­tora, pofta de avere dobândită pe scur­tătura de partid, treptele spre abisul por­că­riei și al dezvrăjirilor de toate felurile. Am petrecut solidar, am scrutat bolgiile post­totalitare cu voce joasă prin pauzele de la seminarii, de la dezbateri, școli de vară, pe la mesele cu protocol minimalist și omenie maximizată.

Am constatat abdicările morale ale istoriei post­comuniste românești împreună cu Ro­mu­lus Rusan, am privit laolaltă cu decență, cu uimire, cu scârbă ascunsă din pudoare. Am văzut cu Romulus Rusan totul și ne-am potrivit de cele mai multe ori în concluzii. Dacă nimic nu se pierde din istoria uni­ver­sului, atunci trebuie să fie pe undeva și tru­da lui Romulus Rusan pentru pedagogia li­ber­tății și a valorilor democrației liberale, ca­re a devenit, iată!, imperativ necesară, acum, când ne îndreptăm cu pași de front spre neo-rinocerizările iliberale, de la Vik­tor Or­bán la Fillon, de la Trump la madame May.

Ce este până la urmă Memorialul de la Si­ghet altceva decât o superbă lecție despre libertate și societatea deschisă? O pildă des­pre cum este să nu ai libertate și să o vrei cu prețul zeghei, al ploșnițelor, al hâr­dău­lui, al gardianului. Să vrei libertatea și să o visezi, în vreme ce dormi în coliba din Bă­ră­gan sau ațipești în ancheta cu becul în ochi. Cum se poate să fii liber în pușcărie. Cum se poate să fii liber în afara ei. Și cum se poate să nu mai vrei să fii așa, atunci când libertatea devine bun câștigat. Cum poți să le pierzi pe toate, când le ai și nu le mai prețuiești, avându-le. Le dai pe o bere și te lași atras de autoritarismul iliberal al noii noastre societăți post-truth. Adică de dincolo de minciună. Sau, nu. Altfel. O so­cie­tate în care minciuna, ca și democrația și libertatea, sunt la fel: un mai nimic in­distinct! Am asistat împreună cu Romulus Rusan la felul în care s-a răsturnat lumea cu totul, am văzut în vremea din urmă cum libertatea pentru care ne-am bătut în 1989 și 1990 a devenit libertatea de a fura. Am văzut cum libertatea de a vorbi și de a spune adevărul a devenit libertatea de a spune minciuna și de a manipula, ca fun­damente ale noii noastre lumi post-truth. Despre toate astea am vorbit prin pauzele workshop-urilor, în momentele dintre do­uă conferințe, dintre două lansări de carte. Întotdeauna cu voce joasă, par delicatesse față de mojicia care a mânjit totul cu ex­crementele urii, ale nostalgiilor după mi­li­țianul, fie el al lui Erdoğan, al lui Trump, al lui Putin, al lui Marine Le Pen, al lui Or­bán. Milițianul încruntat din Polonia, țara lup­tei pentru democrație și libertate, care a luat chipul semidoct al unui partid care se pretinde al dreptății și (culmea!) al jus­ti­ției, și al lui Jarosław Kaczyński, bossul ri­no­ce­ri­zărilor poloneze, cu înfățișarea și apu­că­tu­ri­le unui contabil din anii ’50 de la cu­ta­re gos­tat, să zicem din Pecica, județul Arad.

Despre toate astea am vorbit adesea cu dom­nul Romulus Rusan, cu voce blândă, cu umor la fel, cu ironie, cu indignare molcomă, cu tristețe că pedagogia dă roa­de mici, așa ca o holdă la un țăran sărac din satele semipărăsite de prin munții Za­randului.

În cele din urmă, toate, absolut toate, ni se spune, sunt acolo, la marginea cosmosului, printre stringuri, cuante, vortexuri cosmice, aglomerări și morți stelare. Printre ele, dom­nul Romulus Rusan cu viața sa exemplară și cu idealurile sale omenești, și civice, mereu în slujba bietei noastre ome­niri rătăcite. Și asta chiar dacă roadele slu­jirii sale sunt adesea mai sărace decât ogoa­rele cu porumb din munții Zarandului.