De același autor
De la raportul lui Robert Mueller asupra intervenției ruse în alegeri, la suspendarea guvernului federal, opt dezbateri prezidențiale primare ale democratilor și până la punerea sub acuzare a președintelui Trump, 2019 n-a permis prea multe cicluri de știri liniștite în Statele Unite. Dar care sunt tendințele care ies în evidență? Mai precis, care sunt trăsăturile peisajului politic american care au prins contur în ultimele douăsprezece luni?
Centrul rezistă
Intrarea fostului vicepreședinte Joe Biden în primarele democrate la începutul anului 2019 a fost întâmpinată cu puține urale de către progresiști. Pentru liberalii concentrați pe „politica identitară”, compromisurile sale din trecut cu privire la avort, căsătoria între persoane de același sex și justiția penală l-au făcut inadecvat să conducă un partid tot mai laic, multicultural și social liberal. Pentru socialiștii democrați și populiștii progresiști, opoziția lui Biden față de inițiativele pentru politica de sănătate a contribuitorului unic, precum și ambițiile modeste apropo de politica climatică și învățământul superior l-au arătat ca pe un lider care recicla rețete falimentare. Iar pentru activiștii de partid dezgustați de administrația Trump, discursul sentimental al lui Biden despre un Congres mai bipartizan, mai productiv, dovedea un lider orb la abandonul fundamental al regulilor de bază din partea republicanilor cu privire la democrația liberală.
Și totuși, după nenumărate predicții despre o campanie în flux și acuzații de contaminare ideologică, vicepreședintele Biden rămâne în fruntea competitiei democrate. Atunci când combinăm sprijinul său cu cel al rivalilor similari (Buttigieg, Bloomberg, Klobuchar), observăm că peste 55% dintre alegătorii primari democrați favorizează un candidat de centru-stânga. Dimpotrivă, candidații care au pus chestiunile de rasă și sex în centrul platformelor lor – precum Beto O’Rourke, Kamala Harris, Kristen Gillibrand și Cory Booker – fie s-au retras, fie au rămas marginali.
După introducerea catastrofală a planului său privind asigurările de sănătate, senatoarea Elizabeth Warren a pierdut din elanul inițial și, odată cu acesta, speranța unei apropieri între democrații centristi și facțiunile progresiste. În Congres, președintele Camerei, Nancy Pelosi, a impus, în ciuda resentimentelor membrilor progresiști, compromisuri esențiale pe chestiuni importante precum finanțarea zidului de frontieră și a cheltuielilor de apărare, minimalizând energica facțiune socialistă a celor „aproximativ cinci oameni.” Aproape două treimi din cei mai noi membri din Camera Reprezentanților ai Partidului Democrat se aliniază Noii Coaliții Democrate, un grup centrist dedicat în mod explicit „ creșterii economice, proinovației și responsabilității fiscale”.
Și totuși, ce explică revelația din 2019 a unui centru mult mai consolidat în Partidul Democrat? Atunci când își aleg candidații, 60% dintre alegătorii democrați din primare prețuiesc eligibilitatea mai mult decât aliniamentul politic. Democrații recunosc că victoria din 2020 trece prin Midwest-ul american, unde președintele Trump rămâne competitiv în sondaje, în timp ce un viraj decisiv spre stânga pare destul de riscant.
Mai mult, anul 2019 a scos în evidență un puternic temperament moderat al alegătorilor afro-americani, care, deși sunt democrați convinși, sunt departe de a fi progresiști înfocați. Sondajele arată că democrații afro-americani sunt mult mai puțin de stânga decât democrații albi în materie de avort, imigrație, asigurări sociale și chiar rasă. Acest segment electoral se află la baza strategiei de campanie a lui Biden și ar putea rămâne o masă de blocare și indiguire a progresiștilor democrați în anii ce urmează.
În sfârșit, în ciuda criticilor progresiste, 91% dintre democrați consideră mandatele președintelui Barack Obama ca fiind bune sau excelente. Obama nu este un Tony Blair, iar acest lucru îi plasează pe democrații moderați într-o bună poziție să blocheze sau, cel puțin, să tempereze semnificativ speranțele lui Warren și Sanders de a restructura radical partidul.
Criza climatică
Totodată, 2019 s-a remarcat ca fiind anul în care dezbaterea climatică a atras atenția publicului și decidenților politici. Incendiile forestiere record din sudul Californiei și falimentele tot mai numeroase ale fermelor de familie datorate condițiilor meteo extreme au arătat Americii că schimbările climatice nu vor afecta doar țările în curs de dezvoltare sau comunitățile costiere americane.
În 2019, noi mișcări și personaje precum Sunrise Movement, Extinction Rebellion și Greta Thunberg i-au făcut pe 72% dintre democrați să evalueze schimbările climatice drept o „problemă foarte importantă” pentru ei – imediat după politicile de sănătate.
În februarie, noua stea a democraților, Alexandria Ocasio-Cortez (reprezentantă a New York-ului), și senatorul Ed Merkley (Massachusetts) au prezentat un Green New Deal, „un plan pe zece ani de mobilizare a fiecărui aspect al societății americane, la o scară nemaiîntâlnită de la al Doilea Război Mondial, de a ajunge la zero emisii de gaze cu efect de seră” prin reglementări federale, cercetare și investiții. Critici serioși au chestionat eșecul propunerii de a menționa nevoia de a îmbrățișa politici „neoliberale”, precum expansiunea energiei nucleare, taxele pe emisiile de carbon sau tehnologiile de captare a carbonului. Mai mult, chiar dacă Statele Unite produc aproximativ 15% din emisiile globale de carbon, susținătorii Green New Deal nu au explicat convingător modul în care țintele lor costisitoare legate de emisii vor ajusta calculele altor țări, în special ale Chinei.
Green New Deal marchează o schimbare decisivă de strategie pentru mișcările ecologiste. Potrivit lui Jerry Taylor, președintele institutului de dreapta Niskanen Center, Green New Deal exprimă o disperare din ce în ce mai mare în rândul ecologiștilor față de „politicile comune cu republicanii, comunitatea de afaceri și segmentul de centru-dreapta” și, în plus, o nouă dorință de a câștiga prin „acțiuni la firul ierbii”, prin integrarea dezbaterii climatice în cadrul unui „program progresist mai amplu de transformare a societății ”. Propunerea legislativă avansată de Cortez și Merkley a inspirat planuri energetice similare la nivelul candidaților democrați; de exemplu, propunerea lui Joe Biden se află acum mai la stânga decât orice s-a imaginat în timpul președinției Obama.
De cealaltă parte, Partidul Republican, ca și dreapta germană, consideră politica de mediu ca „un câmp de luptă în războaiele culturale”, unde o elită urbană decadentă cultural este în contrast total cu onesta clasă de mijloc și cu muncitorii din America suburbană și rurală (scrie Gideon Rachman în Financial Times).
Regândirea statului
La prima vedere, senatorul republican Josh Hawley din Missouri nu pare să fie întruchiparea unui conservatorism orientat spre clasa muncitoare și aliniat împotriva elitelor naționale. Cum ar putea un absolvent al Universității Stanford și al Facultății de Drept de la Yale, fost grefier de la Curtea Supremă, să devină vocea profetică a americanilor uitați? Dar, din postura de „filosof șef” al populismului, Hawley s-a străduit să facă chiar acest lucru. În noiembrie, Hawley a denunțat „noua oligarhie a celor bogati și educați.” În „politica lor centrată pe individul solitar”, fie acționând fără reținere pe o „piață liberă”, fie scăpând de exigențele tradiției, credinței și familiei, elitele neoliberalismului economic și cultural au lăsat țara în „depresie” și fără simțul comunității. Noua sarcină a conservatorismului american este clară pentru Hawley: „să regândească pozițiile tradiționale și să reinterpreteze vechile ortodoxii”, să respingă „cultul pieței” și să „găsească noi soluții pentru ca marea clasă de mijloc americană să fie din nou prosperă”.
2019 ne arată că dreapta americană se află în plin proces de regândire a relației dintre stat și piețe. Hawley a introdus mai multe legi pentru a reduce puterea marilor companii din industria tehnologiei (Big Tech). Iar în decembrie, o propunere de ajustare a codului fiscal formulată de Mitt Romney ar fi oferit Statelor Unite aproape echivalentul unei indemnizații universale pentru copii, după modelul celor din Canada, Scandinavia și Ungaria. Cel puțin cinci propuneri conservatoare privind plata concediului parental circulă acum în Senatul Statelor Unite.
Semnele unei schimbări de direcție în acest an au fost și mai clare în afara Congresului. De departe cea mai importantă a fost „National Conservative Conference”, organizată în iulie, la Washington, unde intelectualii conservatori au îmbrățișat statul-națiune ca o precondiție esențială pentru democrație, coeziune socială și libertate. „Marile corporații îți urăsc familia”, „Imigrația și dorința înrădăcinării” și „Euro-naționalismul sau Euro-imperialismul” – sunt doar câteva titluri care sugerează un univers tot mai îndepărtat de Partidul Republican al lui Bush, Reagan sau McCain.
Nu a fost cu adevărat definit ce ar însemna un naționalism american sănătos pentru o societate pluralistă și diversă precum Statele Unite. Dar inamicii sunt clar identificați: multiculturalismul a făcut imposibil ca americanii să împărtășească o narațiune comună; neoliberalismul i-a determinat pe politicieni să prețuiască libera circulație a capitalurilor, a bunurilor și a forței de muncă mai mult decât bunăstarea concretă a cetățenilor; dreptul internațional și instituțiile „globaliste” subminează suveranitatea democratică a națiunilor.
Prezența lui Josh Hawley, a lui John Bolton, a celebrului Tucker Carlson de la Fox News, a investitorului Peter Thiel și a comentatorilor din toate marile think-tank-uri conservatoare din Washington sugerează că această conferință nu poate fi ignorată.
Toate aceste evoluții din 2019 anunță faptul că abordările preponderent etatiste și mai populiste ale dreptei americane sunt pe termen lung. Ele încep să fie instituționalizate în propuneri specifice, în instituții și la nivelul facțiunilor din Congres și nu vor dispărea odată cu eclipsa președintelui Donald Trump. //
