De același autor
Orientul Mijlociu încheie anul 2019 cu aceeaşi volatilitate cu care l-a început. Deşi conflictele de aici au origini vechi, ele s-au exacerbat după intervenția în Irak a coaliţiei internaţionale conduse de SUA (2003) și după declanșarea războiului civil din Siria, în 2011. Dispariţia lui Saddam Hussein şi războiul sirian au creat vidul de autoritate în care a putut apărea coşmarul Statul Islamic. În loc să se îmbogăţească din exportul de gaze, petrol şi produse agricole sau industriale, Siria şi Irakul ne trimit refugiaţi şi extremism religios care alimentează propriile noastre naţionalisme, în Europa unde încercăm să fim „uniţi în diversitate”.
Soluţiile nu se prea întrevăd, în condiţiile în care fiecare actor implicat continuă să acţioneze după cum interpretează propriul „interes naţional”. Turcia, urmaşa Imperiului Otoman după 1923, a adoptat în primele sale opt decenii de existenţă o politică relativ prudentă faţă de Orientul Mijlociu. Politicienii şi diplomaţii turci erau conştienţi că amintirea opresorului otoman nu avea să dispară uşor din memoria colectivă a regiunii, iar imaginea arabilor în societatea turcă nu a fost niciodată una pozitivă. Această prudenţă relativă a încetat atunci când la putere a venit Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (Adalet ve Kalkınma Partisi, AKP), în 2002.
Noul regim a avut iniţial un succes electoral crescând, atunci când era perceput drept harnic, onest şi reformator, cu Abdullah Gül ca preşedinte al ţării şi Recep Tayyip Erdoğan ca prim-ministru. În 2005, Turcia a început oficial procesul de aderare la Uniunea Europeană (UE), cu introducerea unor reforme fără precedent privind drepturile cetăţeneşti şi ale minorităţilor. Ankara îşi câştiga astfel respectul şi chiar admiraţia popoarelor din Orientul Mijlociu. Declanşarea Primăverii Arabe a complicat apoi lucrurile. Erdoğan a acordat sprijin necondiţionat guvernelor care au apărut în Egipt şi Libia ca emanaţii ale Frăţiei Musulmane, o organizaţie transnaţională islamistă sunni, fondată în 1928 în Egipt. Acest sprijin a făcut din Erdoğan un inamic al guvernelor din restul lumii arabe, mai ales al influentelor case regale din Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite.
După 2013, binomul Erdoğan-AKP a fost subminat de propriile contraperformanţe. A devenit un regim opresiv prin măsurile excesive, poliţieneşti şi judiciare, ca răspuns la protestele din mai-iunie 2013, la scandalul de corupţie din decembrie 2013 şi în perioada imediat următoare tentativei de lovitură de stat din iulie 2016. Statul de drept a devenit o amintire aici, cu consecinţe grave pentru situaţia drepturilor elementare ale cetăţenilor. În plus, se simt din ce în ce mai mult consecinţele unei crize economice şi financiare complexe, precum şi corupţia masivă la nivel înalt.
Regimul a pierdut majoritatea parlamentară la alegerile generale din iunie 2015, dar a recâştigat-o la alegerile repetate în noiembrie 2015, în alianţă cu partidul ultranaţionalist MHP. Atunci a pierdut susţinerea acelor milioane de turci şi mai ales kurzi care încă sperau în întoarcerea la agenda reformatoare, iar panica a devenit şi mai evidentă la Ankara. Pierderea de către binomul Erdoğan-AKP a alegerilor locale de anul trecut în marile oraşe indică atât gravitatea problemelor guvernării, cât şi începutul conştientizării de către electorat a faptului că un regim opresiv, naţionalist şi corupt nu poate oferi politici eficiente nici în prezent, nici în viitor.
Politica externă a Turciei este astăzi subordonată imperativului supravieţuirii actualului regim, fără de care personajele de la vârful său ar trebui să dea socoteală în justiţie pentru multe din deciziile şi faptele lor din ultima decadă. Aşa se explică ruperea punţilor de legătură cu Vestul şi îndepărtarea de democraţia liberală, drepturile omului şi statul de drept, acompaniate de apropierea tot mai accentuată de „Estul” lui Putin, unde astfel de repere sunt irelevante. Turnura este susţinută şi de tabăra aşa-zişilor „eurasianişti” de la Ankara, care par a fi câştigat o influenţă mai mare pe fondul vulnerabilităţii regimului pe plan intern.
Invocând refuzul administraţiei SUA de a-i vinde sistemele de rachete antiaeriene Patriot, cu transferul tehnologiei respective către Turcia, regimul Erdoğan a achiziţionat sisteme ruseşti S400. Nu contează că nici ruşii nu oferă transferul tehnologic, nici că S400 sunt deja depăşite. Important este ca regimul actual (nu statul turc) să aibă un actor major pe care să se poată bizui în anii grei de până la alegerile generale programate în 2023, când se serbează şi centenarul republicii. În aceeaşi logică se înscrie ameninţarea cu achiziţionarea avioanelor multirol ruseşti Su-35S şi Su-57, după ce flirtul Ankarei cu Moscova a determinat administraţia SUA să suspende Turcia din proiectul F35.
Vulnerabilitatea internă a slăbit regimul Erdoğan şi faţă de ultranaţionaliştii din statul profund. A renunţat în 2015 la procesul de pace cu PKK şi a repornit campania militară împotriva terorismului, încercând astfel să menţină sprijinul electoratului naţionalist ce tinde să fie antikurd. În aceeaşi logică au avut loc şi incursiunile repetate din nordul Siriei, inclusiv campania actuală prin care se urmăreşte formal eradicarea „teroriştilor” din miliţiile kurde YPG. Deşi sunt cunoscute legăturile ideologice şi logistice dintre YPG şi PKK, organizaţia din nordul Siriei nu a fost oficial implicată în atacuri teroriste pe teritoriul Turciei, ci în lupta împotriva ISIS, unde s-a dovedit o forţă decisivă. Refuzul NATO de a da satisfacţie Turciei declarând YPG drept organizaţie teroristă, la ultimul summit de la Londra, arată clar că influenţa regimului Erdoğan este în scădere în alianţa euroatlantică. O reconciliere durabilă nu pare a fi posibilă, iar prietenii din Orientul Mijlociu se împuţinează şi ei.
Încăpăţânarea de a susţine Frăţia Musulmană chiar şi după căderea lui Muhamed Morsi în Egipt, în 2013, l-a făcut pe Erdoğan inamicul statelor arabe, mai puţin Qatar, cu care părea a dezvolta o alianţă indestructibilă. Însă reconcilierea Qatarului cu Arabia Saudită, tot mai probabilă, având în vedere evoluţiile din ultimele săptămâni, va lăsa Turcia lui Erdoğan şi fără acest ultim aliat în regiune.
Avansarea recentă a cooperării Greciei, Ciprului, Egiptului şi Israelului pentru exploatarea şi exportul gazelor din estul Mediteranei a determinat regimul Erdoğan să acţioneze precipitat şi pe acest subiect. Pe 27 noiembrie, a semnat un acord cu guvernul libian de la Tripoli, şi el o emanaţie a Frăţiei Musulmane, pentru delimitarea spaţiilor de suveranitate în zona maritimă dintre cele două ţări. Tratatul urmăreşte să facă imposibilă orice schemă internaţională privind exploatarea şi exportul hidrocarburilor din estul mediteranean fără acordul Turciei, dar nu ţine cont de drepturile Ciprului şi nici de interesele majore ale altor actori majori. UE nu poate accepta ameninţarea propriei securităţi energetice, iar SUA doresc să vândă cât mai mult gaz lichefiat în Europa şi au nevoie de securitate regională. În plus, Moscova nu sprijină guvernul actual din capitala libiană, ci pe generalul rebel Halifa Hifter. Printre aliaţii acestuia se mai numără Franţa, posibil Statele Unite, Marea Britanie şi Germania, dar şi Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Egiptul, care nu vor să vadă Frăţia Musulmană instalată pe veci la Tripoli.
Vulnerabilitatea internă a regimului de la Ankara a dus astfel la vulnerabilitate externă. La cele expuse mai sus, trebuie adăugate alte detalii. Scandalul fondurilor transferate Iranului prin banca de stat Halkbank, eludându-se sancţiunile SUA împotriva Teheranului, se va încheia, mai devreme sau mai târziu, cu alte sancţiuni care ar putea slăbi întregul sistem bancar turcesc. Procesul respectiv continuă într-o instanţă americană, la New York. Pentru politica sa din estul Mediteranei, dar şi pentru deteriorarea statului de drept, Ankara este ameninţată şi cu sancţiuni din partea UE, cărora promite să le răspundă prin redeschiderea fluxului de refugiaţi spre Europa. Adăugate la problemele din cadrul NATO, menţionate mai sus, aceste detalii au dus la o relaţie a Turciei cu instituţiile euroatlantice din ce în ce mai tranzacţională şi mai îndepărtată de „valorile comune”.
Nici relaţia cu Rusia nu este, de fapt, una prea favorabilă Ankarei. La detaliile prezentate mai sus, trebuie adăugat că Turcia devine din ce în ce mai dependentă energetic de Moscova, mai ales după ce se vor definitiva gazoductul TurkStream şi centrala atomică de la Akkuyu, unde tehnologia şi capitalul coordonate de Putin sunt decisive. În Siria, de asemenea, impresia că regimul Erdoğan are mână liberă este complet falsă. Incursiunea armatei turce în nordul ţării este limitată de Moscova, în aparent unison cu Washingtonul, în ce priveşte atât extinderea geografică, cât şi obiectivele politice şi de securitate ale misiunii. Achiziţionarea de elemente de armament ruseşti nu aduce nici ea transferuri tehnologice. Iar proiectele Turciei privind industria de apărare continuă, de fapt, să se bazeze, de exemplu, pe cooperarea cu Rolls-Royce pentru primul avion multirol turcesc şi pe tehnologia germană pentru producţia de tancuri.
Devenit un lider autoritar al unui stat pe care şi l-a subordonat aproape total în urma modificărilor constituţiei, în 2017, preşedintele Erdoğan se simte probabil neîngrădit în conceperea şi implementarea propriilor viziuni politice, atât pe plan intern, cât şi extern. Însă realitatea pare a-l contrazice, propriile erori transformând Turcia într-un actor din ce în ce mai puţin relevant în schema de cooperare internaţională propusă de Vest după sfârşitul Războiului Rece şi din ce în ce mai subordonat imperativelor Moscovei în propria regiune. //
Dragoș C. Mateescu este PhD, lector în Departamentul de Științe Politice și Relații Internaționale la Universitatea Economică Izmir, Turcia.
