Este diversitatea anormală? Pledoarie pentru iubire

În urmă cu câteva zile, au avut loc în București două marșuri. Cele două grupuri participante sunt animate de convingeri total diferite, ce par ireconciliabile. Primul se declară adeptul „normalității“ și susține vehement familia tradițională formată dintr-un bărbat și o femeie. Cel de al doilea este adeptul „diversității“, iar membrii lui își cer, cu aceeași vehemență, dreptul legal la asociere și la întemeierea unei familii bazate pe persoane de același sex, fie ele femei sau bărbați. Ce au în comun cele două grupuri și ce le desparte? Membrii primului grup reprezintă formula naturală, universală și ancestrală a uniunii dintre un bărbat și o femeie, în vederea împlinirii, înscrise în ADN-ul speciei umane, a „misiunii“ de procreare, continuare și supraviețuire. Este, conform scopului ființării sale, infailibilă, incontestabilă și inatacabilă de vreo idee, părere sau concepție umană potrivnică. În plus, membrii primului grup mai beneficiază de un avantaj unic.

Uniunea dintre un bărbat și o femeie a fost celebrată, din vremuri imemoriale, prin ritualuri specifice, indiferent de religii sau obiceiuri păgâne, fiind învestită cu o aură simbolică și sacrală. Biserica creștină a înglobat-o și ea în taina celor șapte sacramente. Fără binecuvântarea bisericii, nicio familie creștină nu crede că se poate bucura de împlinirea harică și omenească. Nu în ultimul rând, familia naturală, așa numită tradițională, se bucură de drepturi materiale, sociale și succesoriale consfințite în Constituție. Dar, dincolo de considerentele generale și unanim acceptate, la baza uniunii naturale se mai află ceva indispensabil, ireductibil și nepieritor: iubirea („L’amor che move il sole e l’altre stelle“). Nimeni și nimic nu poate confisca în nume propriu sau în baza vreunei legi cea mai profundă trăsătură sufletească a ființei umane. Fără iubire, viața însăși ar fi ca un nor de cenușă, ternă, amară și de netrăit. Și aici am intrat și pe teritoriul revendicat, în aceeași măsură și cu egală îndreptățire, de cel de al doilea grup. Ce vrea, de fapt, acest grup? Vrea recunoașterea de către societate a dreptului de a iubi și a fi iubit, de a forma un cuplu, care să reprezinte nucleul unei conviețuiri agreate, liber consimțite și îndreptățite, însoțite de combustia gândului generos și nobil că „ce e al meu e și al tău și ce e al tău e și al meu“. Indiferent de sexul celui care împărtășește și trăiește acest gând.

Protecția, nevoia de siguranță și aventura conviețuirii în doi nu îi poate fi, sub nicio formă, interzisă sau contestată. De bucurii, satisfacții și recompense avem nevoie toți în egală măsură.

În calea răsfățului eudemonic îi stau, însă, acestui grup împotrivă două piedici fundamentale. Una, la fel de firească și de naturală, aceea de a fi în imposibilitatea de a procrea, și a doua, cu semnificație mai adâncă și, poate, mai dureroasă, aceea că nu vor putea primi, în veci, binecuvântarea bisericii pentru demersul lor asociativ, chiar dacă această pretenție insolentă le-ar trece vreodată prin minte. Biserica știe că sacralitatea visată s-a năruit definitiv la porțile Sodomei și Gomorei. Cu povara acestor două handicapuri, cuplurile homo (în sensul cuvântului grec, cu semnificația de „aceeași natură, asemănătoŕ“, și nu în sensul celui latin, care înseamnă „om“) râvnesc, resemnate, doar la ce le-a mai rămas, la statutul, negat din răsputeri de cei din primul grup, de „civis inter pares“. Prin atitudine, opinii și inițiative, primul grup lasă impresia că se teme de ceva primejdios și că se apără împotriva a ceva care are un potențial destructiv. Întrunirile, la care participanții sunt însoțiți de numeroși copii, pentru a da greutate și mai mare gestului contestatar, sunt expresia unor angoase și a unor inexplicabile frustrări.

Păi de ce? Statistica arată că heterosexualii, nu doar din România, ci și la nivel global, sunt într-o majoritate covârșitoare. Cum homosexualitatea nu este contagioasă ca pojarul, ci este o chestiune mai subtilă, greu discernabilă, care ține mai degrabă de sfera cromozomilor, a gameților și a procesului de autocunoaștere și autodefinire a personalității decât de rigoarea șubrezită a unor comandamente etice, previziunile catastrofice și sentimentele de respingere devin superflue. Teama nu-și are rostul, iar apărarea nu-și are temei. Membrii primului grup, avantajați de cele două handicapuri ale celuilalt grup, ar trebui să răsufle ușurați, să fie mai puțin încrâncenați și mai înțelegători. Toleranța, un concept derivat al acceptării, cel puțin formale, a alterității, poate lăsa loc, cu bune rezultate, indiferenței și chiar nepăsării. Doi oameni de același sex doresc să poată forma un cuplu, acceptat în societate, fără discriminări și cu aceleași drepturi civile ca toți ceilalți „normali“. Ei și?

Este mai mult decât evident că stridența, extravaganța carnavalescă și infatuarea comportamentală a celor din grupul „diverșilor“ nu sunt altceva decât un strigăt disperat al dorinței de normalitate. „Normalii“ refuză să deschidă ochii și să vadă că, lângă ei, alți oameni, „diverșii“, văduviți de speranța oricărei genealogii și izgoniți din orice spațiu al mântuirii, trăiesc, se bucură, suferă și, asemenea lor, doresc să dea și să primească iubire.

Dar cine măsoară cât de diversă poate fi normalitatea sau cât de normală poate fi diversitatea? Shakespeare știe răspunsul la această întrebare, în Sonetul XVIII. //