De același autor
Despre evenimentele majore ale istoriei se scriu, de regulă, articole, eseuri și cărți cu ambiții explicative. Am stat pe gânduri dacă, între sumedenie de evaluări și teoretizări, își mai au rostul niște amintiri foarte personale despre Mineriada din iunie ’90. M-am hotărât să le evoc în speranța că, până la urmă, se vor dovedi cumva de folos naivilor, visătorilor incurabili și, cine știe, poate chiar istoricilor.
În dimineața de 14 iunie 1990, treceam pe bulevardul Magheru venind dinspre consulatul britanic, împreună cu o veche și foarte bună prietenă de-a mea. Amândouă aveam motive de euforie, fiindcă tocmai primiserăm viza pentru prima călătorie în afara țării, cu o bursă de studii într-o universitate occidentală. Cu niște luni în urmă, pe când făceam naveta ca profesori la țară, o asemenea călătorie ne-ar fi părut nu doar un vis, ci de-a dreptul un episod psihotic, delirant.
În Piața Universității, totul arăta grotesc și apocaliptic, dar gândul plecării și viza din pașaport ne-au anesteziat instinctul de conservare. Inconștiența m-a făcut să comentez cu voce tare peisajul terifiant din fața sediului PNL. Vitrina librăriei de la parter era țăndări, rafturile de cărți fuseseră devastate, printre cioburi și file rupte se mai vedeau, ici și colo, pete de sânge. Grupuri de mineri împărțeau bâte și pumni trecătorilor, în funcție de niște criterii pe care aveam să le aflăm în curând.
„Bine măcar că nu pot da vina pe liberali, că doar nu și-au vandalizat singuri birourile”, am zis în gura mare, fără să mă uit în jur. Imediat s-a înfipt în mine o cucoană îndesată, care striga și trăgea de hainele mele ca o apucată: „Uite ce tricou are, curva dracului, i l-a dat Rațiu că a fost în Piață!”. Ce-i drept, petrecusem „în Piață” săptămâni întregi, dar tricoul îl aveam de la o mătușă mai pricopsită, emigrată în Elveția, și era, de departe, un produs capitalist. „Dă buletinul!”, mi-a ordonat cucoana, trăgând și de geantă. Spaima de a rămâne fără pașaport și fără neprețuita viză de Anglia m-a făcut să țin geanta cu toate puterile și să ripostez, invocând argumente dintre cele mai ridicole. Am încasat imediat niște pumni și niște sacoșe în cap, dar n-am dat drumul la geantă. Până să-mi pierd ochelarii, am apucat s-o văd pe prietena mea plângând și tremurând ca varga. „Minerii, veniți, luați-le pe astea!”, striga „femeia de bine”, văzând că nu răzbește să-mi ia geanta și că refuz să-i dau buletinul.
Atunci s-a petrecut un lucru care mi s-a părut și încă mi se pare o minune, într-un sens deloc figurat. Doi tineri ale căror fețe nici nu le-am văzut bine m-au apucat de brațe și m-au luat pe sus, spunându-i cucoanei că mă duc la dubă, să mă predea minerilor. Cu greu am reușit să înțeleg ce-mi spuneau cu voce joasă, printre dinți, în timp ce mă luptam să scap din strânsoare: „Taci și nu mai țipa, că nu la dubă mergem!”. Într-adevăr, nu ne-au dus la dubă, nici nu ne-au predat minerilor. Prefăcându-se că ne „arestează”, ne-au ascuns pe amândouă în gangul unei clădiri de pe strada Traian Vuia, lângă Facultatea de Farmacie. În spatele porților de lemn, care există și azi, băieții adunaseră deja un grup numeros de femei, care mai de care mai speriată, mai plânsă și cu hainele rupte, dar toate salvate prin aceeași metodă. Nu-mi amintesc cum arătau cei doi tineri și nu mi-a dat prin cap să-i întreb cum îi cheamă. În afara providenței, nu știu cui să mulțumesc că am scăpat fără să fim arestate ori stâlcite în bătaie. Întâlnirea cu ei mi-a lăsat însă convingerea că, în plină barbarie dezlănțuită, prezența discretă și chiar disimulată a binelui rămâne singura salvare.
Piața Universității a cunoscut și alte disimulări uluitoare, însă de sens contrar, sinonime cu înșelătoria. Peste ani, aveam să aflu că liderul ei charismatic, care fermecase mulțimea cu un discurs anticomunist și antisecurist, hrănindu-i cu speranțe pe greviștii foamei și pe foștii deținuți politici, fusese recrutat de Securitate în august 1988 și semnase note informative cu apostolicul nume conspirativ „Ioan”. Microfilmul dosarului său de rețea păstrează și azi imaginea răvășitoare a chitanței pe care a semnat-o la primirea sumei de 500 de lei, pentru „valoarea operativă” a informațiilor despre un lector portughez, care predase o vreme la Universitatea din București. În 2009, când Marian Munteanu și-a citit dosarul în sala de lectură a CNSAS, am pierdut prilejul să-i pun singura întrebare la care nu pot ghici singură răspunsul: Piața Universității a fost pentru el drumul Damascului sau o nouă sarcină operativă?
Astfel de întrebări fără răspuns îmi pun de mulți ani încoace, în fața altor disimulări incredibile. În fiecare săptămână, soarta mă așază la aceeași masă cu unul dintre inculpații în dosarul Mineriadei. Primesc frecvent lecții de morală, democrație și drepturile omului de la Cazimir Ionescu, membru în Colegiul CNSAS, aflat la al treilea mandat de demnitar al statului român. Declarațiile unor martori din dosarul Mineriadei spun că în iunie ’90 le-a cerut viitorilor deputați FSN să mobilizeze „muncitorii din județe”, ca să apere Bucureștiul de „bandele de huligani care vor să răstoarne puterea”. Iar muncitorii au făcut ce li s-a cerut: au devastat Bucureștiul, au făcut sute de victime, între care zeci de morți rămași neidentificați, și mai ales au apărat puterea. Dar puterea cui? Depun mărturie că singura putere pe care Golanii au vrut s-o răstoarne era puterea Partidului Comunist și a Securității. Cu o justiție care orbecăie de trei decenii printre „meandrele concretului”, cu un Parlament care pune vinovații și victimele pe poziții de egalitate, nu ne rămâne decât obstinația de a repeta, ca pe un descântec de boală grea, versurile din imnul care a fost programul politic al Golanilor: „Noi nu vrem neocomunism, nici neolibertate, democrații originale și nici minciuni sfruntate!”.
 - Copy.jpg)
Comentarii 17
nick - 06-29-2020
Cum puteau conduce securitatea si urmasii pcr tara prin ceace stiau mai bine minciuna si violenta(frica).
RăspundeFlorin Georgescu - 06-29-2020
A se gandi: acei :oameni de bine, erau de fapt operativii.
RăspundeFlorin Georgescu - 06-29-2020
A se gandi: acei "oameni de bine" erau chiar operativi.
RăspundeDan Plesoianu - 06-28-2020
Pai cei doi tineri probabil c a erau securistii "de bine", viitorii sereisti, care aveau sarcina de a filtra actiunile minerilor. Chiar credeti ca acel gang pentru adapostirea a zeci de persoane a fost gasit in timplator? Niu, fusese, foarte probabil, desemnat ca loc de "carantina" cu saptamini inainte de venirea minerilor.
Răspundeadrian - 06-24-2020
S-a dovedit ca M Munteanu a fost intens promovat, discret sau pe fata de Virgil Maureanu. Intrebarea mea este: Virgil Magureanu are totusi o asa mare influenta la nivelul PNL incat sa-l propulsese drept candidat al acestora, la primaria capitalei?
RăspundeIoan Vlad Nicolau - 06-24-2020
Stimată doamnă! Citesc 22-ul de foarte multă vreme. De aproape, iată că se fac 30 de ani! Nu numai 22-ul, dar şi alte reviste şi ziare româneşti. Din momentul în care fenomenul 89, cel care ar fi trebuit să scoată România din orbita care trasa drumul ei gravitaţional în jurul unui ideal bolnav, demenţial-utopic, comunismul „triumfător“ şi s-o aşeze binişor pe traectul unei alte orbite care să ducă în jurul sau către idealuri normale, aşa cum se întâmplase cu celelalte ţări europene care pentru o vreme stătuseră sub cizma comunistă rusească împreună cu noi. N-a fost să fie aşa! România a rămas să-şi urmeze orbita către un dezastru plasat în nicăieri, iar românii să suporte consecinţele rămânerii lor în umbra comunistă, încă foarte multă vreme, până mai ieri, moment în care înfine se încearcă o revenire la un drum normal, care să graviteze în jurul unor idealuri rezonabile, pe care cu ajutorul unor minţi luminate şi cu ajutorul Domnului, că fără asta nu-i speranţă, cândva, în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat, să ajngă şi ai noştri să aibă parte de o viaţă normală şi sper eu şi mai bună, aşa cum în trecut a mai avut parte odată România, dar numai o scurtă, mult prea scurtă perioadă. Mai zilele trecute, am dat de articolul dumneavoastră, sau mai bine zis de dramatica, tragica relatare, coşmarul pe care l-aţi trăit aevea pe vremea când comunistul Iliescu preluase puterea şi nu mai voia să-i dea drumul. Ei bine, trebuie să recunosc! Pentru prima oară de când citesc presă românească, un articol, esseu, comentar sau numai amintiri despre fapte petrecute-ntr-aşa zisa perioadă de tranziţie, scurta dar dramatica amintire descrisă de dumneavoastră, nu că mi-a plăcut, m-a făcut să aplaud, sau că amintirea, relatarea, spuneţii orice şi oricum vreţi, a fost în acord cu sentimentele, amintirile şi impresiile mele personale, dar recunosc, m-a emoţionat! M-a emoţionat până-ntr-atât încât am avut la un moment dat senzaţia lacrimei atârnată-n gene, cu toate că numai Dumnezeu şi cei care mă cunosc ştiu că n-am un caracter soft. Lacrima aşa cum spuneam, cu toate că m-aş fi simţit uşurat s-o las să cadă, în amintirea şi onoarea tuturor celor răpuşi de către bestia roşie şi pentru sufletul celor care suferiseră ororile la patrat a le anormalităţii comuniste, n-a căzut. Şi dacă ar fi căzut, nu v-aş fi plîns numai pe dumneavoastră şi nici numai pe prietena împreună cu care aţi fost hăituită....Mi-aş fi plâns neamul, pe bucureştenii oraşului meu natal, pe toţi oamenii cu care o vreme am trăit în acest oraş şi cu care am suportat mizerabila, criminala dogmă, care părea că ne va domina până la sfârşitul lumii! Mi-aş fi plâns familia şi prietenii care şi ei ca şi mine avuseseră ghinionul să-şi trăiască viaţa sub comunism. Aş fi hohotit cu disperare, regretînd-ui amarnic pe cei smulşi din viaţă, asasinaţi sau aruncaţi în puşcării, lagăre de muncă, mii! Zeci şi sute de mii! Oameni care au fost şi au căzut prematur, striviţi de un rău şi un destin potrivnic. N-am plâns. Am strâns pleoapele, am zugrumat suspinul care se ridica încet din adâncuri şi mi-am încleştat pumnii. Cum a fost posibil Doamne?! Că doar cei care au făcut-o erau oamenii noştri. Erau români! De un sânge cu noi toţi ceilalţi. De acelaşi neam! Şi totuşi au făcut-o! Au făcut-o la ordinele altori români, care-şi trădaseră neamul încă de timpuriu. Din 44! Şi după ce fuseseră ridicaţi din subsolurile sordide, din drojdia ţării, în care trăise neam de neamul lor din veac, de către duşmanul de din totdeauna al României care ne călcase grumazul, drojdia aia a lins cizma rusească. Au făcut-o atunci, au făcut-o-n 90 şi o fac şi azi. Unii dintre ei încă aşezaţi în fruntea ţării, ca senatori şi parlamentari, ocupând posturi înalte, sau primind pensii mari, trăind bine şi murind liniştiţi în paturile lor. Ei, gunoiul ăsta, îşi imaginează că din drojdie s-au metmorfozat în spuma şi caimacul României numai în câteva zeci de decenii, ocupând locul unei clase politice de drept, care fusese desfiinţată, asasinată, ştearsă de pe faţa pământului tot de către ei, atunci după 44! Nu! Numai mintea lor bolnavă îi face să creadă că drojdia poate deveni spumă la ordin şi forţat cu kalaşnikovul. Tot drojdie aţi rămas şi drojdie veţi muri! Astăzi când se pare că totuşi coşmarul comunist va lua înfine definitiv sfîrşit, când probabil că România depăşind momentele de neputinţă şi anormalitate care au paralizat-o politic, induse de către perioada comunistă îşi va veni în fire şi că-şi va relua drumul corect prin istorie către viitor, resturile drojdiei comuniste încearcă cu disperare să oprească timpul care însă orice ar face drojdia, tot o va mătura. Prin tupeu, nesimţire, şi obrăznicie fără de măsură. Aşa se explică printre altele incredibilul fapt că un infractor de talia lui Cazimir Ionescu stă la conducerea unei instituţii de tipul CNSAS-ului, în loc să stea la puşcărie acolo unde-i este de fapt locul printre ceilalţi „colegi“ de tipul lui. Că un criminal de teapa unui Ion Iliescu, încă îşi mai papă frumoasele-i venituri provenite din trădarea ţării căreia printr-o lovitură de stat şi un asasinat îi tăiase drumul către un viitor normal, Gelu Voican Voiculescu, Adrian Năstase şi încă mulţi, mulţi alţii, mult prea mulţi, care au încălcat legile şi încă n-au ajuns să-şi plătească datoriile faţă de trecut şi că aceşti criminali, profitând de faptul că printr-o conjunctură politică „fericită“ pentru ei, dar total anapoda şi profund anormală şi dăunătoare pentru restul lumii, mai au tupeul, neruşinarea şi nesimţirea să dea lecţii de moralitate, drept, comportament şi corectitudine. Va mai trebui să aveţi răbdare doamnă! Când România îşi va relua locul cu adevărat în normalitate, fiindcă astăzi încă nu-i una din ţările căzute sub cizma pacostei roşii, despre care să se poată spună cu adevărat că-i ieşită 100%, din aberaţia roşie, dar să sperăm că în curând, atunci CNSAS-ul instituţie care prin definiţie ar trebui să aibă toată conducerea ocupată numai din persoane cu un caracter absolut ireproşabil, va fi la fel cum cred eu că a fost pe la începuturile lui, pe vremea când domnul Patapievici era director cred eu şi când fără probleme mi-am ridicat propriu-mi dosar, iar peste câtva timp şi pe al tatălui meu. Poate atunci nu veţi mai avea parte de amarnice ironii oferite cu generozitate de către amarnica soartă. Nici dumneavoastră şi nici foarte mulţi alţii, oameni cinstiţi şi de ispravă care să fie nevoiţi să suporte lângă ei vreun strigoi roşu strecurat prin timp, acolo unde nici n-ai gândi.
RăspundeElementar - 06-21-2020
Deja s-au implinit noua -9- ani de cand le-am scris C.N.S.A.S. -ului si le-am cerut sa-mi identifice dosarul. Am primit doar o misiva de la tov. Popescu, care dupa vre-o patru luni imi spunea ca nu au gasit inca nimic, dar mai cauta. Sunt ferm convins ca nu vor gasi nimic, pentru simplul motiv ca nu mai am nici un piculet de incredere in institutie. Chiar sunt, probabil cam 50 %, oameni acolo care isi fac treaba, mai mult sau mai putin entuziast, dar insasi mecanismul de formare si guvernare este corupt, si nu prezinta nici cea mai mica garantie de onestitate si obiectivitate. Justitia este un alt capitol dezolant, e atat de evident ca mai sunt o groaza de judecatori, mai ales la varf, care servesc intocmai si la timp interesele securitatii care i-a promovat si le - a securizat o pozitie importanta, remunerata regeste si absolut impunitiva, impotriva bunului simt si adesea si a unor dovezi greu de eludat.
Răspundemonica - 06-21-2020
Da, dimineata de 14 iunie a fost si pentru mine de neuitat. Venisem impreuna cu trei colege sa vedem ce se intampla, eram studente. Am intrat in universitate pe la facultatea de mate. Inauntru era pustiu, devastat, geamuri si usi sparte, sange pe un pereti, plete taiate. Atunci am realizat un pic din ce se intamplase. Un miner foarte tanar tinea o carte in mana in holul de la litere si parea cam pierdut. L-am intrebat de ce facusera asta si mi-a spus ca nu el, altii. Pe fereastra curtii interioare ne-au vazut un grup de mineri si ne-au strigat sa iesim afara, ca nu avem voie sa stam acolo. Agitau rangi si topoare. Am iesit pe la litere si atunci s-a intamplat ceva asemanator cu ce povesteste doamna Nagat. in articol. Un ofiter superior de armata s-a intercalat rapid intre grupul nostru si grupul minerilor care se apropiau si ne-a soptit sa ne indepartam repede, fara sa ne uitam inapoi si fara sa fugim. Asa am si facut. Ii multumesc si eu, aici, dupa 30 de ani.
RăspundeIoana - 06-21-2020
Aproape că îmi pare rău că am aflat. Sper totuși, ca pt Marian Munteani, Piața Universității să fi însemnat Drumul Damascului.
RăspundeStelica Minzala - 06-21-2020
Pai d-na Năgat ca de la "golan" la "golanca"cu tristețe va anunț ca tara-i iremediabil pierduta. Nu cred ca mai e nimic de făcut. Când biologic se va stinge generația de calai, fii lor le vor lua locul, și astfel tot umiliți și obidoti vom rămâne... Veți vedea...
Răspundegermina nagat - 06-20-2020
Îmi pare rău că abia azi am citit comentariul dumneavoastră, de accea vă răspund cu întârziere: nu s-a aflat mai devreme despre relația lui Marian Munteanu cu Securitatea din două motive: legea care a deschis arhivele Securității a fost promulgată după 9 ani de la Revoluție și dosarul lui a ajuns efectiv la CNSAS abia după alți 7 ani. În plus, a fost verificat oficial de instituție abia când se pregătea de alegerile pentru primărie, în 2016. Adică, după 26 de ani de la Piața Universității. Dacă nu candida, publicul nu ar fi aflat niciodată cum stau lucrurile cu adevărat cu acest personaj, fiindcă admiratorii și suporterii lui nu au luat în seamă zvonurile care circulau încă din primăvara lui 1990. Printre cei care au refuzat să creadă zvonurile mă număr și eu. Cel mai greu de înțeles pentru mine e momentul candidaturii lui din 2016: dacă a venit să-și vadă dosarul în 2009 și știa ce documente vor ieși la iveală, de ce naiba a acceptat să candideze și din partea cui?! A opoziției anticomuniste?! Se poate mai cinic de atât?
Răspundec. florea - 06-18-2020
Scenele de o brutalitate fara seaman ale intervetiilor minerilor din 14 iunie au marcat oamenii normali pentru multa vreme, poate pentru totdeauna. Dar inca mai mare mi s-a parut grozavia acelor hiene umane sau pesti-piloti, care identificau potentialul „dusman al poporului” si il livrau bratului „maniei poporului muncitor”, ca in cele mai negre vremuri ale stalinismului. Impresionanta marturie, doamna Nagat! In ce tensiune si cu ce riscuri au actionat cei doi tineri salvand oameni ca dvs. de la maltratari si poate chiar de la moarte! Cat despre Marian Munteanu, de ce nu s-a stiut de colaborarea lui cu Securitatea mai din timp?
Răspundegermina nagat - 06-18-2020
Mă bucur să aflu vești despre cei doi tineri care - riscând la rândul lor foarte mult! - au reușit să-i salveze pe atâția alții! Îmi pare însă foarte rău că nu i-am cunoscut și nu le-am putut mulțumi personal. Dacă știți de ei, dacă aveți datele lor de contact, v-aș rămâne îndatorată pentru ajutor, le puteți da redacției, nu trebuie făcute publice. Promit să nu abuzez de ele, vreau doar să le mulțumesc! Și vă mulțumesc și dumneavoastră, fără doar și poate!
RăspundeEmil Dorin Urcan - 06-17-2020
V-am citit articolul pe nerasuflate. As fi dorit sa nu se mai termine. Nu ati incercat sa aflati cine au fost cei doi tineri? E superb ca exista oameni ca dumneavoastra Doamna Germina Nagat. Am ramas fara cuvinte...Felicitari ca existati!
Răspundelmihai - 06-17-2020
D-na Nagat cei 2 tineri care v-au salvat sunt de mult plecati in strainatate pt o viata normala! amintiti de securistii Munteanu si Ionescu de la care nu asteptati nimic(ei sunt creatia comunisto-securista) dar de la d-l Dinescu pe care toti l-am admirat si respectat ce asteptari sa avem?! O societate bolnava pana in maduva oaselor nu se poate schimba decat prin educatie, educatie, educatie... iar de 30 de ani la MEC si in toate fctiile de conducere din scoala romaneasca au fost doar pôlitruci semianalfabeti! Un deosebit respect d-na Nagat!
RăspundeBogdan Uriciuc - 06-17-2020
Doamnă! Poate vă simțiți umilită de jivina de Cazimir Ionescu, dar din fundul rărunchi mei de angajat la patron ,și deci plătitor al sinecurei lui, îi transmit un cordial:"Luate-ar dracu!" Și pentru mine nu valorează nici măcar cât rahatul de câine lipit accidental de botul partidului meu!
RăspundeLucian Nicolescu - 06-16-2020
Răvășitor articol dar, din nefericire, va rămâne fără finalitate. Cum însăși autoarea avertiza dintru' început. Citindu-l, o fire sensibilă se oripilează dar una lucidă se întreabă: Ce rasă de oameni suntem noi, românii? Și găsim răspunsul cu fiecare articol apărut în presa lucidă. Sau nu. Să fi devenit românii după 45 de ani de comunism informatori sau brute? Aș zice că majoritatea lor da. Am rămas o fărâmă de oameni cinstiți, onești și cu frică de Dumnezeu, o fărâmă făcută praf de o majoritate grobiană care și azi s-ar comporta de aceeași manieră fără urmă de regret. Oameni fără caracter și fără pregătire conduc și azi destinele țării cu ajutorul unor îmbuibați cu salarii și pensii speciale care, iar și iar, îi vor apăra/sluji mereu pe "ei". Pe tovarășii lor. Căci numai tovarășii știu cum e...la lupta cea mare. Cu cele mai respectoase gânduri, L. Nicolescu
Răspunde