Despre mass-media, cu îngrijorare

Atentatul asupra redacției Charlie Hebdo a reinflamat, în lume, ca și în România, discuțiile despre libertatea presei și rolul ei în societăți din ce din ce mai diverse și complicate. La noi, s-a dovedit un bun prilej de a mai aduce o serie de critici mass-media, pentru păcatele ei trecute, prezente și viitoare, dar și de a analiza contextul în care operează.

Vulnerabilitatea economică a companiilor de media

Companiile de media românești sunt pu­ter­nic decapitalizate. Cele mai multe din­tre ele înregistrează pierderi, an după an. Există cel puțin trei cauze pentru aceasta.

a. Prima și cea mai vizibilă este prăbușirea pieței de me­­dia din cauza crizei economice declanșate în 2009. Piața de publicitate se află acum la puțin peste jumătatea celei din 2008. Este imposibil să oferi ace­leași produse, la aceeași ca­litate, cu doar jumătate din veniturile inițiale și în con­dițiile unor creșteri ge­ne­ra­le de costuri, dintre care cel cu forța de mun­că nu este cel mai mic. În mod pa­ra­doxal, această conjunctură a lovit mai pu­ternic publicațiile care, înainte de criză, erau cele mai puternice, cele în bugetul că­rora publicitatea ocupa un confortabil pro­centaj de 65-70% și care astfel depindeau mai puțin de variațiile tirajului zilnic.

b. A doua cauză, sistemică și globală, este disoluția modelului tradițional de bu­si­ness de media. Internetul, prevalența plat­for­melor mobile au schimbat regulile jo­cului, au schimbat obișnuințele de con­sum me­diatic ale publicului și au bulversat flu­xu­rile de capital în industrie. Peste tot în lu­me, mass-media încă mai caută so­luții de sustenabilitate economică în noul context tehnologic, iar succesele sunt pu­ține, strict punctuale și aparent nerepro­ductibile.

c. O a treia cauză, locală de data aceasta, este slaba pregătire managerială a pa­tro­nului de presă din România. Lipsa de vi­ziune, lipsa de abilități manageriale au fă­cut ca mass-media românești, în co­vâr­și­toa­rea lor majoritate, să se cantoneze în po­ziții reactive, de „minimizare de pa­gu­be” mai degrabă decât de construire de stra­­tegii de dezvoltare pe termen mediu sau lung.

Capturarea agendei media de alte interese decât cele editoriale

„Negocierea” agendei editoriale este una dintre aceste strategii și, probabil, cea mai frecventă. Agenda mediatică ajunge astfel să reflecte cu preponderență interesele unor grupuri politice sau economice, nu nea­părat ilegitime, în detrimentul interesului public. România aparține, ca și Italia, Spa­nia și Franța, modelului sudic de sistem de media, caracterizat de „paralelism”: în mod „tradițional”, zona politică și mass-media se întrepătrund și se sprijină re­ci­proc. Slaba cultură a independenței me­dia în România, de abia înfiripată după 1990, a fost șubrezită în 2002-2004 prin con­tro­lul guvernamental brutal asupra pre­­sei. Du­pă o perioadă de relativă li­ber­tate (2005-2006), media s-au aliniat vo­lun­­tar fac­țiu­nilor politico-economice, ur­mând și, prin acțiunea lor, accentuând efectul de po­la­rizare la nivelul societății. În timp, mass-media s-au transformat, din observator mai întâi în canale ale lup­tei politice și apoi în aliat, ca să sfârșească prin a deveni combatant fățiș în această lup­tă.

Capturarea politică a mass-media a fost instrumentalizată în forme deloc subtile, în special prin cumpărarea de afaceri de presă de către oameni politici. Un studiu al ActiveWatch a arătat că, în 2014, circa 40% din televiziuni erau afiliate politic prin intermediul pa­tro­ni­lor sau di­rec­to­rilor lor. Re­cent, a devenit vizibilă și ten­dința inversă: aceea de aban­donare sau închidere a operațiunilor de media de către patronii politici. Această tendință e ex­trem de în­gri­jo­ră­toare, din cel pu­țin două motive: 1) afec­tează cu pre­ponderență me­dia lo­cale; 2) transmite me­sajul că mass-media nu mai au re­le­vanță pentru ac­torii politici.

Erodarea credibilității și a încrederii publicului în mass-media

Această deconectare de public, mai vi­zi­bilă în mediile naționale decât în cele lo­ca­le, nu a rămas fără consecințe. După 1989, mass-media au beneficiat de încrederea pu­blicului, ocupând constant locul al trei­lea, după Biserică și Armată, în topul ins­tituțiilor credibile, cu o cotă a încrederii de peste 80%. În ultimii ani, această cotă s-a erodat, ajungînd la circa 35% în 2014. Această scădere se întregistrează pe fon­dul consolidării încrederii în instituțiile „de forță” (Armată, Jandarmerie, SRI) și a menținerii neîncrederii în cele ale ad­mi­nistrației publice și societății civile.

Potrivit unui studiu realizat de Konrad Ade­nauer Stiftung în 20143, doar 7% din români cred că mass-media sunt perfect independente, iar alți 13% le consideră „mai degrabă independente”. Te­le­vi­ziu­nea se bucură de cel mai mare grad de cre­dibilitate (30%), urmată de mediul online (27%), radio (13) și ziare (11%). Scăderea cotei de încredere nu este în totalitate un lucru rău. Ea poate denota, în egală mă­sură, o creștere a spiritului critic cu care consumatorul român de media se ra­por­tează la sursele sale de informare, o creș­tere a exigențelor sale. Este însă și re­zul­tatul unui consistent și consecvent discurs public antimedia, lansat de la niveluri politice foarte înalte (președinte, miniștri, parlamentari). Decredibilizarea presei este însă și re­zul­tatul scăderii calității actului jurnalistic, în­călcării repetate a stan­dar­de­lor mi­ni­male ale profesiei.

Pierderea identității profesionale a jurnalistului

Contextul românesc este agravat de cel global, evoluțiile tehnologice afectând pa­ra­digma „jurnalismului tradițional”. Ast­fel, erodarea credibilității jurnalismului este dublată de pierderea identității pro­fesionale. Apariția și răspândirea In­ter­netului a „democratizat” accesul la ins­trumentele de comunicare în masă, până atunci apanajul jurnalismului profesionist. Rețelele de socializare permit di­se­mi­na­rea virală a materialelor de presă, iden­titatea de brand a canalului care a ge­nerat materialul sau numele autorului de­venind puțin relevante pentru con­su­mator. Companiile și autoritățile statului au deschis canale proprii de comunicare cu publicul, utilizând instrumentele jur­na­lismului, dar nu și obligația de interes pu­blic a acestuia. Astfel, jurnaliștii au pier­dut poziția privilegiată în societate ofe­rită de monopolul asupra culegerii, tra­tării și diseminării informațiilor.

Gate-keepers fără vocația libertății de exprimare

Mass-media au avut dintotdeauna nevoie de verigi de legătură pentru a se asigura că produsul jurnalistic ajunge la public: de la hârtia de ziar, la rețele de distribuție și gestionare a spectrului de frecvențe. România are, din păcate, o lungă istorie cu astfel de „gardieni” care au fost con­trolați politic sau economic.

România suferă de o acută criză a dis­tri­bu­ției. Rețeaua de stat Rodipet a fa­li­mentat ru­șinos, printr-o privatizare ar­bi­trară și pă­guboasă, iar Poșta Română cre­ează și azi probleme în difuzarea abo­na­mentelor (co­misioane mari, livrări lente). Răs­pân­di­rea noilor tehnlogii a făcut ca libera cir­cu­lație a informației să depindă, din ce în ce mai mult, de actori tehnici ca­re nu au, organic, printre valorile lor fun­damentale libertatea de exprimare. Astăzi, furnizorii de servicii de Internet, cabliștii, operatorii de multiplexuri pentru tel­ev­i­ziunea di­gi­ta­lă sunt actori „tehnici” care pot decide asu­pra accesului publicului la informații. Peste 85% dintre gospodăriile din Ro­mâ­nia depind de serviciile de re­transmisie (ca­blu, antena de satelit, TV over IP) pen­tru programele de televiziune. Orice in­te­res, politic sau economic, al ope­ratorilor de astfel de servicii se reflectă în grila de programe oferită abonaților. Am asistat deja la conflicte comerciale spec­ta­culoase între furnizori de conținut (An­tena 3, Dis­covery) și operatorul de cablu RCS-RDS, la rândul său furnizor major de conținut pe piața românească.

O ultimă influență în activitatea me­dia e generată chiar de instituțiile sta­tului. Fis­ca­litatea e folosită ca ins­tru­ment de pre­siu­ne asupra unor com­panii de media. Cos­turile fiscale mari ale forței de muncă au împins companiile de media la iden­ti­fi­carea unor soluții al­ter­na­tive a căror am­bi­guitate legală acționează ca un factor de stres asupra pieței. Re­nun­țarea totală la acest gen de „soluții” am­biugui poate atra­ge după sine o reducere drastică a nu­mă­rului de angajați sau a ve­niturilor aces­to­ra, ceea ce se traduce au­to­mat în produse editoriale de încă și mai slabă calitate.

Și încă...

Mai există, în afara celor descrise mai sus, și alte tendințe care au impact asupra mass-media din România, sporindu-i vul­nerabilitatea: depopularea și depro­fe­sio­nalizarea redacțiilor, distanța dintre în­vățământul jurnalistic și practica pro­fesiei, dispariția mediilor locale și con­centrarea informației (inclusiv cea co­mer­cială) în Capitală și vulnerabilitățile mass-media publice. Realitatea este că s-ar putea să nu existe o soluție unică și, cu si­guranță, nu una magică și că este ne­realist să așteptăm un jurnalism mai bun, dacă tabloul industriei nu se schimbă.

* Ioana Avădani este director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent.