De același autor
Încă din timpul Războiului Rece, Franţa s-a confruntat cu atentate. Spre sfârşitul anilor ‘50 şi începutul anilor ‘60, Parisul se confruntă cu atacuri teroriste desfăşurate de Frontul de Eliberare Naţională al Algeriei. Atentatele erau contramăsuri pentru politicile Franţei în Algeria. Câteva decenii mai târziu, în anii ‘70 şi ‘80, Ramirez Sanchez, cunoscut drept Carlos Şacalul, membru al Frontului Popular de Eliberare a Palestinei, a organizat mai multe atentate în capitala Franţei având ca ţinte redacţii ale unor cotidiene franceze, un atac cu grenadă asupra unui restaurant, atentate asupra trenului de mare viteză TGV şi asupra aeroportului internaţional Orly, acesta din urmă fiind însă dejucat. În schimb, toate celelalte au avut urmări tragice, morţi şi răniţi în rândul cetăţenilor francezi. În 1978 şi 1983 au loc atentate împotriva aeroportului Orly, Parisul devenind ţinta Grupului Islamic Armat (GIA), în 1994 aceştia intenţionând să deturneze avioane în turnul Eiffel, însă planul a fost dejucat. Un an mai târziu, Parisul şi Lyonul s-au confruntat cu atentate asupra Arcului de Triumf, reţelei publice de transport. Toate acestea se întâmplau cu mult înainte de masacrul redacției Charlie Hebdo sau de atentatele aproape simultane în regim cascadă din 13 noiembrie 2015, care au însângerat Franţa.
Fenomentul, deci, nu este nou în Europa, iar în Franţa cu atât mai puţin, criza refugiaţilor nu trebuie conexată cu aceste tragice evenimente, ci mai degrabă este o problemă a structurilor informative şi de securitate europene, care nu au reuşit să contracareze aceste tragice evenimente. Direcţia Generală pentru Securitate Externă (DGSE) este unul dintre cele mai active şi dinamice servicii de informaţii europene pe zona Africa şi Orientul Mijlociu, având performanţe dovedite în penetrarea unora dintre cele mai mari structuri teroriste din aceste regiuni ale lumii. Structurile franceze au experienţă în contracararea unor astfel de atentate, însă de această dată nu au reuşit acest lucru. Oare criteriile impuse de admitere în Schengen privind securizarea frontierelor şi fluturate aprig de Frontex în privinţa altor state ce doresc să adere la acest spaţiu au fost respectate întocmai de instituţiile franceze şi europene care trebuiau să facă acest lucru? Monitorizarea celulelor teroriste şi nu numai a lor, pentru că oricând pot exista „lupi singuratici“, de pe teritoriul Franţei a fost făcută profesionist de Direcţia Generală pentru Securitate Internă (DGSI), structură militară informativă care se ocupă de combaterea fenomenului terorist pe teritoriul Franţei?
Fenomenul terorist este extrem de complex şi într-o permanentă schimbare, ceea ce face ca lupta împotriva inamicului nevăzut să fie poate cea mai complexă provocare pentru structurile informative ale oricărui stat din lume. De aceea, la nivelul structurilor informative ale NATO, cooperarea în materie de terorism este gradul cel mai înalt al cooperării între state şi nu de puţine ori NATO şi Rusia au cooperat în acest sens, informativ, pentru contracararea fenomenului.
Asasinarea regizorului olandez Theo van Gogh, atentatele de la Londra sau de la Madrid ne arată că Europa are în interiorul său acest flagel, al terorismului jihadist, iar măsurile complexe de combatere a acestuia nu se rezumă doar la adoptarea legilor dure de tip „Big Brother“, care mai degrabă afectează libertăţile cetăţeneşti ale europenilor paşnici care nu au vreo legătură cu terorismul decât să ofere în mod real un cadru legislativ de mişcare pentru structurile care trebuie să combată acest fenomen.
Ce ştim despre jihadiştii europeni
În studiul Teroriştii jihadişti în Europa: caracteristicile şi circumstanţele în care aceştia se alătură jihadului, publicat sub egida Cligendael Institute of International Relations din Olanda, Edwin Bakker a încercat să realizeze suma caracteristicilor generale şi individuale ale reţelelor teroriste sau ale indivizilor care au acţionat pe teritoriul Europei. Folosind, pe lângă datele sale centralizate, ce vizează strict Europa, şi lucrarea lui Marc Sageman, fost ofiţer CIA, Understanding Terror Networks, care identificase 17 variabile comune biografiilor a 172 de cazuri de jihadişti terorişti din întreaga lume. Dintre acestea, Sageman a desprins trei caracteristici generale: trecutul social, make-up-ul psihologic şi circumstanţele în care s-au alăturat jihadismului terorist, acestea putând oferi o perspectivă asupra înţelegerii motivelor pentru care aceştia au devenit terorişti.
În schimb, din datele centralizate, din surse deschise de Edwin Bakker privind Europa, respectiv 242 de cazuri de terorişti jihadişti pe continentul european, 40% dintre aceştia se născuseră în Europa şi 55% crescuseră pe teritoriul Europei sau erau rezidenţi de lungă durată, aşa-numiţii „home-grown jihadi terrorists“. Atât în cazul analizei lui Sageman, cât şi în cazul studiului lui Bakker, afilierea socială este o caracteristică comună celor două grupuri de terorişti în ce priveşte dedicarea pentru cauza jihadistă. Faptul că mulţi dintre cei care acţionseră pe teritoriul Europei erau descendenţi provenind din zona Africii de Nord este o caracteristică mult prea generală pentru a fi considerată un tipar pentru milioanele de maghrebieni care provin din acea zonă şi trăiesc în Europa. De asemenea, sunt indivizi care s-au alăturat flagelului prin intermediul reţelelor de prieteni, de cunoscuţi sau celor din anturajul lor, dar sunt şi mulţi care au acţionat pe cont propriu din convingeri interioare determinate de anumite eşecuri personale. Iar de multe ori politicile publice destinate educării, integrării, implicării în societate şi angajării în câmpul muncii a comunităţilor de musulmani din anumite zone europene au avut un efect invers şi sporind falia între comunităţile musulmane şi statul european.
Conştientizarea la nivelul societăţilor europene a pericolului terorist este esenţială. Acest lucru trebuie făcut în principal prin promovarea unor pachete educaţionale despre securitate în şcoli, universităţi, colegii sau biblioteci, prin prelegeri, conferinţe, seminarii, pentru că s-ar putea ca, într-o bună zi, un cetăţean de rând să ajute fără să vrea sau fără să conştientizeze structurile de securitate şi apărare care se ocupă de acest flagel. Aceste structuri trebuie să fie parte integrantă a societăţii, nu deasupra societăţii, trebuie să fie prezente în societate, în şcoli, în universităţi, să explice caracteristicile şi nuanţele acestui fenomen, pentru că, altfel, societatea va rămâne în continuare doar şocată de atentate, iar structurile vor privi mai departe prin sateliţii „Big Brother“ acest fenomen, care se schimbă constant şi care acţionează chiar sub privirile lor.
Dată fiind eterogenitatea grupărilor teroriste din Europa şi gradul de complexitate al reţelelor, fenomenul îşi va păstra fluiditatea, iar pentru ca puzzle-ul să poată fi decriptat este nevoie ca societatea europeană, prin toţi factorii săi decizionali – naţionali şi la nivelul Uniunii, dar şi civici –, să înţeleagă nevoia comună de implicare în combaterea acestui flagel.
