Pledoarie împotriva uniformizărilor

La capitolul democrație și stat de drept, câți­va dintre noii membri au performanțe sub așteptări, unii au sisteme politice corup­te, alții construiesc democrații iliberale.

Asemenea enunțuri fac parte din discursul Bruxelles-centric discret, dar tot mai pu­ternic, în ultimii ani. O mare parte a eli­te­lor politice din democrațiile consolidate îl împărtășesc. Este mai puțin comentat de­cât cel apărut în Est – corect ar fi să fo­lo­sim, aici, pluralul. Nu există prea multă omogenitate în exprimarea nemulțumirilor apărute în țările postcomuniste, iar aten­ția acordată formelor mai radicale de tip maghiar sau polonez nu trebuie să pună în umbră alte eforturi. Nemulțumirile „Ves­tului“ și cele ale „Estului“ sunt la fel de importante în discuția despre clivajul „Bruxelles – noua Europă“.

Foarte probabil, nu vom descoperi un cli­vaj bine conturat: peisajul este mai com­plicat, există arii de politică publică în ca­re se cooperează mai bine, dovezi clare de convergență nu doar în plan normativ, ci și al practicii politice. De multe ori, nu po­liticianul este cel care stabilește locul și pon­derea temei pe agendă. Crizele, spre exem­plu, sunt cele mai ferme instrumente de ierarhizare. Controverse între Bruxelles și diverse state est-europene ar fi existat oricum, dar e greu să scoatem din ecuație criza migranților și efectele ei asupra so­li­darității europene.

Rândurile de mai înainte reprezintă, în esen­ță, o pledoarie împotriva unifor­mi­ză­rilor și omogenizărilor prea curajoase, ade­sea artificiale. În cele ce urmează, voi în­cerca să ofer două argumente, bazate, pâ­nă la un punct, pe evidențierea carac­te­risticilor comune ale sistemelor politice din noile state membre.

Primul pornește de la dezbaterile purtate în anii 1990 – începutul anilor 2000 în teo­ria democrației și politica comparată, în particular în aria studiilor asupra demo­cra­tizării. Se observă, pe bună dreptate, că intervalul relativ scurt al tranziției de­mocratice presupune plasarea accentului pe schimbarea instituțională, urmând ca noul regim să se „consolideze“ în timp și să atingă cote rezonabile de performanță. În această fază târzie, Estul postcomunist avea să se apropie de „politica normală“, în sensul că dezbaterile și controversele despre substanță aveau să le înlocuiască pe cele despre proceduri. Procedurile (ins­ti­tuțiile) ar fi cunoscute, rezultatele (po­li­ticile) ar fi mereu incerte, pentru că ar fi co­nsecinţele voinței cetățenilor. Integrarea – faza de aderare, dar și primii ani de par­ti­ci­pare, în care s-a văzut că adaptarea ins­ti­tuțională trebuie să continue – nu a per­mis competiției politice să se concentreze suficient de mult asupra unor teme cărora cetățenii le acordau importanță. Mai mult, chiar dacă participarea la UE favoriza în mod clar atingerea unor obiective dezi­ra­bile (iar fondurile europene urmau să sus­țină eforturile respective), publicul nu a că­pătat în suficientă măsură convingerea că el este cel care redactează agenda poli­ti­că și arbitrează jocul politic. „Euro­pe­ni­za­rea“ (cu prioritatea sa asupra factorului ex­tern) a pus în umbră preocupările ori­en­tate pre­ponderent către interior – desigur, fără a ig­nora integrarea europeană – ale cer­­ce­tă­rilor privind „calitatea demo­cra­ției“.

Al doilea pornește de la observații din spa­țiul relațiilor internaționale și are în ve­de­re modul în care democrațiile în tranziție din Europa de Est s-au raportat la exer­ci­ta­rea suveranității și la gestionarea pre­siu­nilor din sistemul internațional. Anii 1990 și începutul anilor 2000 au însemnat asu­marea unui nou statut, de actor cu ade­vă­rat capabil de opțiuni în problematica in­ternațională. Apropierea treptată de UE și NATO, în mod clar susținută de o ma­jo­ri­tate a populației, a limitat semnificativ dez­baterile interne despre interesul na­țio­nal și prioritățile statului în materie de po­litică externă, dar și despre multiplele ti­pare de cooperare internațională. Odată in­trate în interiorul UE, unele dintre sta­te­le postcomuniste au găsit greu resursele – atât la nivel guvernamental, cât și societal – să joace cu răbdare partida compromisului și a succeselor parțiale și au resimțit mult mai dur presiunea sistemică exercitată din­spre Bruxelles.

Lista proceselor care pot contribui la expli­carea diferențelor și a clivajului între Vest (Bruxelles) și Est e, desigur, mult mai lun­gă. Sigur că liderii politici au un rol im­por­tant, în sensul în care ne putem întreba de ce un tânăr și cosmopolit militant an­ti­comunist precum Viktor Orbán sau un vechi militant al Solidarității precum Ja­rosław Kaczyński au devenit ceea ce sunt astăzi. Dar viața politică e modelată în primul rând de instituții și acolo ar trebui să ne concentrăm eforturile.