De același autor
Nu doar armele au schimbat fața războaielor contemporane, ci și ponderea tot mai mare a unui actor pe care confruntările clasice își permiseseră să-l ignore: opinia publică. Deopotrivă, democrațiile și dictaturile recente (care au o masivă componentă populistă) sunt nevoite să țină cont de opinia publică și de fluctuațiile ei. În trecut, când – declarat sau subînțeles – lumea era împărțită în caste sau clase, cei care conduceau – și, în egală măsură, aveau prerogative războinice – își permiteau să ignore suveran opinia celor supuși. Aceștia erau considerați a fi o simplă masă de manevră, care ascultă ordinele ce-i sunt date, chiar dacă acestea au un caracter sinucigaș. Orice formă de protest era asimilată, imediat, rebeliunii și pedepsită ca atare. În cartea lui de memorii „Măreția și mizeriile unei victorii”, Georges Clemenceau (prim-ministru al Franței în perioada Primului Război Mondial) îi reproșează – între altele – mareșalului Ferdinand Foch, pe atunci general (și care ulterior a ajuns comandant suprem al forțelor Antantei pe Frontul de Vest) faptul de-a fi sacrificat câteva zeci de mii de vieți ale soldaților francezi într-o singură operațiune, și aceea de acoperire a veritabilei direcții de atac (dacă nu mă înșel), în bătălia de pe Somme. Nimeni nu și-ar mai putea închipui așa ceva astăzi fără ca acela care-a decis o asemenea operațiune să fie destituit și judecat (și cu atât mai puțin să fie promovat). Se poate obiectiva, evident, că un dictator – ca Putin – își permite, în continuare, să sacrifice viața soldaților săi în condiții în care, în orice țară democratică, populația ar ieși în stradă. Numai că și Putin, la fel ca orice alt dictator, trebuie să compună cu opinia publică: în speță, să-i livreze o mare narațiune sacrificială care s-o convingă că morțile sunt pentru o cauză mai înaltă și că abisul suferinței va cataliza triumful victoriei.
Vedem – zilele acestea – opinia publică în acțiune deopotrivă în țările musulmane și în cele ale Occidentului. În primele, avem de-a face cu majorități reactive, care acuză Vestul (în ansamblul său) deopotrivă de trecutul colonial și de perpetuarea acestuia printr-o diplomație considerată a fi dezechilibrată sau printr-un sistem economic, perceput ca exploatator. Ceea ce în anii ’60 era privit ca decolonizare, adică o formă de eliberare a popoarelor din ceea ce atunci se numea Lumea a Treia (și azi Sudul Global), se dovedește a fi începutul unui proces de acumulare a unor frustrări care izbucnesc în spațiul public și în media cu orice ocazie. Țările non-europene și non-nord-americane consideră că problemele lor – în principal sărăcia și regimurile opresive – se datorează deopotrivă perioadei coloniale și „neocolonialismului” interesat de exploatarea resurselor lor, inclusiv prin susținerea autocraților locali. Incapabili să-și asume disfuncționalitățile vieții politice, sociale și economice, oamenii Sudului Global preferă să le proiecteze asupra dușmanului (deja) istoric: Occidentul. De cealaltă parte, în „lumea dezvoltată”, opinia publică e cea ținută a face legea, dat fiind că – la vot – ea decide cine va conduce. Numai că, dacă în țările tiermondiste publicul păstrează o reactivitate de fond constantă față de Apus, în diversele țări componente ale acestuia opinia publică e extrem de volatilă. Cu atât mai volatilă, cu cât e mai dependentă de media.
Cu toții știm acest lucru: media înseamnă schimbare (și cât mai rapidă) și emoții (cât de intense cu putință). Nimic nu potențează mai mult suita de trăiri paroxistice – ce produc indignare sau, dimpotrivă, exaltare – decât alternanța catastrofelor. Și exact aceasta este ceea ce ne oferă media. Cu cât ea e mai instantaneizată (tinzând spre reel-ul de TikTok), cu atât impactul e mai mare și reacția mai rapidă. Reacțiile acestea se cumulează, devin like-uri, haștag-uri, creează pasiuni de moment, vocalize și – eventual – manifestații. Însă toate acestea sunt ținute a fi benigne, dat fiind că succesiunea lor accelerată nu le mai permite să creeze atitudini stabile. Statul însuși e foarte tolerant cu astfel de manifestări, considerate – poate – mici supape de eliberare ale frustrării unei enorme populații încartiruită în megalopolisuri și simțind tot mai acut lipsa de sens a unei lumi din ce în ce mai tehnologizate. Problema e aceea că oamenii care experimentează cotidian această supralicitare a spectaculosului în media nu mai sunt capabili de convingeri ferme, în numele cărora să acționeze public. Mai curând, ei funcționează într-o logică reactivă în care se pasionează sau se indignează – cu toată sinceritatea și cu toată intensitatea – după ultimul subiect pe care li-l livrează media.
Această instabilitate a opiniei publice, care abandonează o temă cu aceeași rapiditate cu care o îmbrățișase, creează însă o problemă politică majoră guvernelor din țările democratice. Deoarece aleșii acestora dau seamă periodic – la urne – în fața poporului, ei trebuie să țină seama de felul în care oamenii percep o temă sau alta a agendei publice. Partea proastă e aceea că, exceptând reactivitatea omului comun față de autorități, percepția aceasta e atât de schimbătoare încât nu e deloc clar dacă ea poate fi articulată într-o temă politică. Poate de aici vine această constantă a vieții comune actuale potrivit căreia obiectivele decidenților nu mai sunt atât de natură efectiv politică (adică a deciziei cu privire la opțiunile de viitor), cât – mai curând – de ordinul politicilor publice (adică a amenajării unei logistici civilizate a existenței noastre comune). Mai mult sau mai puțin, asemenea strămoșilor lor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și oamenii actuali par a crede că direcțiile viitorului nu mai sunt opera unor politicieni (care li se par a se ilustra mai curând prin corupție, impostură și incapacitate), cât a tehnologiilor (care degrevează omul de povara muncii și oferă acces imediat la satisfacție). Viitorul fiind reglat de dezvoltarea tehnologică, opinia cetățenilor vizează mai curând evenimente punctuale ale actualității și se manifestă ca o emoție de moment care solicită o atitudine publică (deopotrivă a politicienilor, ca persoane, și a statului, în ansamblul său).
Numai că există o deosebire radicală între atitudinea unei persoane particulare și cea a unui stat (prin reprezentații săi): prima e personală și poate face, oricând, obiectul unei revizuiri; cea de-a doua e publică (căci angajează ansamblul cetățenilor) și e nevoită a se încadra într-o coerență instituțională și istorică. Paradoxul e acela că decidenții sunt nevoiți să fie mai raționali decât mulțimile, care se pot exprima oricând și oricum. Mai mult decât atât, oamenii politici sunt în situația de a articula, pornind de la pozițiile de moment, atitudini de durată față de o problemă sau alta, chiar dacă – la un anumit moment – aceste atitudini pot părea problematice din perspectiva unei opinii publice ce oscilează în funcție de trend-urile media. Ironia sorții e aceea că, pentru a păstra direcția unor decizii și, în același timp, pentru a nu-și ridica în cap poporul repede schimbător de opinie, cei care conduc statele sunt în situația de a eschiva anumite răspunsuri, ceea ce – evident – îi face acuzabili de lipsă de transparență, dacă nu chiar de intenții inavuabile.
Până la urmă, ce mai rămâne din decizia publică în epoca domniei opiniei, mai ales în media? Ce mai poate risca să hotărască politicianul, în condițiile în care știe (prea bine) că orice decizie rațională de azi poate deveni mâine cel puțin caducă, dacă nu scandaloasă? De-a lungul timpului, au fost considerați adevărați oameni de stat cei care au dat o direcție țărilor sau alianțelor din care au făcut parte; o direcție care a durat ani, dacă nu decenii. Mai e cu putință o asemenea politică? Cât de mult își poate permite un decident să persiste în hotărârile sale – sau ale predecesorilor săi – în momentele în care acestea devin nepopulare? Și, în egală măsură, cum pot fi articulate negocieri eficiente, în condițiile în care strada nu e dispusă la compromis? Poate părea surprinzător, dar într-o perioadă în care planurile oamenilor politici erau mai puțin expuse de media și în care opinia publică fie nu se manifesta, fie se manifesta sporadic, libertatea de acțiune a decidenților era mult mai mare decât acum. Practic, la ora actuală, orice politician e în situația de a alege dacă-și înfruntă electoratul (cu riscurile de rigoare) în numele unor alegeri de durată sau dacă îl urmează, pentru a-și păstra prerogativele.
Și mai e un lucru demn de observat: cel mai adesea, opinia publică e anti, adică împotriva cuiva. Orice mișcare de eliberare e una împotriva opresorului, tot așa cum orice mișcare pentru drepturi e una împotriva celor care le limitează. Fără nicio îndoială, rezistența față de opresiune ori față de cei care caută să restrângă drepturile e binevenită și ea ține de vitalitatea societății civile. Numai că și aceste forme de opoziție pot risca să cadă în malaxorul mediatic al acțiunilor cu termen de valabilitate determinat. Altfel spus, oricât de mare ar fi pasionalitatea de moment care le animă, dacă ele nu obțin schimbări semnificative într-un interval destul de scurt de timp, sunt condamnate la irelevanță, dat fiind că alte evenimente publice le vor lua locul. Și cum să inflexezi, din străzile marilor capitale occidentale, voința „de fier” a dictatorilor de la celălalt capăt al lumii? Nu e mai eficient să faci presiune – cu toate șansele de multiplicare mediatică – asupra decidenților din propriile țări? În fond, logica democratică îi obligă pe aceștia la o atitudine față de protestele publice. Numai că, în felul acesta, indignarea – legitimă – a oamenilor nu-și mai atinge ținta. Ea devine un ritual în care puterea e contestată pentru tot: și pentru ce face, și pentru ce nu face, și pentru propriile acțiuni, și pentru acțiunile altora (la care ar trebui să răspundă). Criticată deopotrivă de mulțimile ce protestează și de media, puterea e în situația de a nu mai face nimic altceva decât să dea declarații după declarații, destul de repede contradictorii, sperând că situația în care se află se va stinge de la sine.
Numai că, din păcate, tensiunile nu se sting, ci se agravează. Și agravarea lor solicită acțiune. Iar aceasta, inevitabil, îi va nemulțumi pe unii. //
