De același autor
Probabil, lucrul care s-a văzut cel mai bine pe parcursul celor două săptămâni de grevă a profesorilor e incapacitatea de negociere a reprezentanților puterii. Dacă la vârf lucrurile sunt destul de clare (președintele Iohannis și prim-ministrul Ciucă fiind, fie prin natură, fie prin formație, oameni ai ordinului), ceea ce e îngrijorător este defazarea instituțiilor statului în ceea ce privește negocierea cu societatea. Or, aceasta e o problemă foarte serioasă, deoarece ea atestă ruptura dintre cei care (sunt mandatați să) conduc(ă) treburile țării și oamenii care, o dată la patru ani, își plasează – prin vot – încrederea în ei. În măsura în care percep această ruptură – ce se lărgește mereu –, oamenii își pierd încrederea și nu se mai simt reprezentați de cei care, în mod mecanic, continuă să-i conducă. La scară socială această neîncredere se exprimă prin lipsa de considerație față de deciziile reprezentanților puterii și, în mod particular, prin ignorarea legilor edictate de aceasta. Rezultatul e o stare de pre-revoluție permanentă, în care cuvintele și realitățile sunt disociate, totul e contestat și fiecare consideră normal „să se descurce cum poate” (adesea, la marginea legii sau dincolo de ea), pentru „a se asigura” în perspectiva catastrofei pe care o consideră iminentă.
Incapabili să se adreseze oamenilor pe limba lor, să le ia în considerare problemele și să încerce – împreună cu societatea – o rezolvare (progresivă) a lor, reprezentanții statului văd și ei prăpastia care se cască între „noi” și „ei”. Rezultatul proastei guvernări, al desprinderii guvernanților de guvernați îl reprezintă nu doar împărțirea societății în clase distincte, ci și ruperea corpului social în „lumi” care abia comunică. Deosebirea e minimă, la nivelul separației, între aceste „lumi” autohtone (pe care nu le leagă, practic, nimic) și prezența unei suprastructuri de stăpâni străini care și-ar impune voința asupra populației cucerite. Pe măsură ce se adâncește separația dintre decidenți și cei care trebuie să îndure deciziile lor, cei dintâi se află în situația de a face două lucruri care distorsionează și mai mult viața publică. Primul e acela ca, dincolo de „asigurarea” materială, să pluseze tot mai mult în ceea ce privește asigurarea fizică: în speță să cumpere – prin „drepturi” sporite – bunăvoința instituțiilor de forță, menite a-i apăra în situația unui conflict cu societatea. Al doilea e apelul la instinctele poporului: fie la cel pavlovian (cu „se dă ceva”), fie la „emoții” (cu „patria e-n primejdie”, „ne mănâncă străinii / progresiștii” sau oricine).
Așa cum ar trebui s-o știm – cel puțin din cazul lui Ceaușescu la finele anilor ’80 – toate regimurile care nesocotesc relația cu societatea ajung în acest tip de criză. La baza ei e izolarea celor care conduc și care se consideră îndreptățiți să o facă în virtutea unui „mandat divin”, și nu a unuia popular. La toate nivelurile, lucrurile cu adevărat importante nu se discută în afara unui cerc mai mare de patru-cinci persoane. Sigur, avem Camere, Consilii, Comisii etc., însă acestea pot să se pronunțe doar asupra unor lucruri pe cât de „încărcate emoțional”, pe atât de irelevante (religia ca materie obligatorie, introducerea educației sexuale etc.). Despre lucrurile importante - și care cer decizii adevărate - nu se vorbește decât într-un cerc de câteva persoane și într-un cadru informal. Decizia cu privire la lucrurile acestea nu are un caracter public. Ea e dreptul inalienabil al unui grup restrâns „de prieteni” care au o viziune patrimonială asupra statului (adică, îl consideră ca fiind „domeniul lor” – în cea mai feudală accepțiune a termenului).
Nu e deloc surprinzător faptul că această închidere sfârșește într-o izolare a decidentului care îl face complet opac la problemele lumii din afara cercului lui. Atunci când e în situația de-a decide, acesta aplică – cel mai adesea – măsuri care funcționează în mica lui lume: intimidarea, cumpărarea „la bucată”, vorbăria fără rost. Și e incapabil să înțeleagă că problemele unei societăți sunt cu totul altele decât cele ale unui grup de câteva (zeci de) persoane, pe care – în linii mari – le cunoaște și al căror comportament e previzibil. Mai mult (iarăși, și acest lucru e bine cunoscut), întotdeauna un grup restrâns când ajunge la putere devine „conservator”, adică își securizează statutul și tinde să-l perpetueze. În același timp, societatea – fie ea și „sub supraveghere” – e mereu dinamică. Mai devreme sau mai târziu, cele două tendințe (inerția vârfului și mișcarea permanentă a bazei) intră în conflict și puterea fie recurge la forță, fie (cu sau fără represiune) se prăbușește. Apelul la „solidaritatea” patriotică – în varianta ei reactivă („trebuie să fim «strâns uniți în jurul conducerii / conducătorului» deoarece altfel devenim victimele «străinilor»”) – își are – și el – limitele lui. Dincolo de un anumit prag, „patriotismul” de acest gen devine opresiv și se desprinde de realitatea vieții oamenilor pentru a se sublima într-o narațiune vehiculată de propagandă.
În ciuda faptului că toate aceste patologii ale vieții publice sunt bine cunoscute, inclusiv din istoria noastră recentă, tentația de-a cădea – la nesfârșit – în aceleași patternuri e mai mare decât discernământul care ar permite evitarea lor. Cu ceva timp în urmă, în teoria și în discursul politice de la noi au intrat câțiva termeni ai vocabularului vieții publice occidentale. I-am reluat, dar se vede că nu le-am asumat înțelesul. Unul dintre ei e cel de guvernanță. Deosebirea dintre aceasta și guvernare constă în faptul că, în vreme ce ultima e verticală și vizează felul în care cei aleși pentru acest scop decid pentru toți ceilalți și modalitatea în care administrația traduce decizia politică în norme comune, guvernanța lasă loc și vocilor ce vin de jos în sus. În felul acesta, nu doar că au un cuvânt de spus cetățenii în ceea ce privește regulile comune sub care stau cu toții, ci și puterea e informată – permanent – cu privire la curentele care traversează societatea în dinamica ei. În ultimă instanță, aceasta e problema cea mai mare a celor care hotărăsc treburile țării: pe ce anume se bazează decizia lor? Răspunde ea problemelor societății de la un moment dat? Cunoaște măcar aceste probleme (altfel decât prin lentila – adesea deformantă a – mediei)? Dacă răspunsul la aceste întrebări e „nu”, însuși „contractul” reprezentării (pe care-l manifestă votul) e pus sub semnul întrebării.
În lumea noastră pare că decidentul nu are nicio înțelegere pentru problemele societății. Cel puțin aceasta este concluzia care se desprinde din comportamentul președintelui țării. Atât cât putem vedea, acesta acționează (atunci când o face) ca și cum relația dintre el și ceilalți oameni ar fi una univocă: toată populația îi datorează ascultare și atât. Datoria lui – ca public servant – față de ceilalți nu pare a-i trece prin minte. Cum altfel decât dispreț față de cetățean poate fi înțeleasă numirea ca prim-ministru a unui om ce nu are altă calitate decât obediența față de șeful statului? A unui om incapabil să rostească o frază articulată, a unei persoane ce face greșeli penibile atunci când citește o pagină de text și a unui așa-zis militar care scâncește borborigme în cea mai măruntă situație de criză. Cum altfel poate fi judecată numirea unui ministru al educației pe care nu-l leagă de învățământ decât consemnul de a promova – în primul rând în Parlament – niște legi improvizate, menite a satisface orgoliile prezidențiale? Sunt aceștia oameni care pot avea o înțelegere a problemelor școlii românești? După cum arată – inclusiv cel care se laudă (fără motiv) cum c-ar fi fost profesor –, toți par a avea mai curând probleme grave cu școala.
Ce e de făcut? Un lucru esențial: faptul de-a le solicita acestor oameni – în virtutea mandatului cu care au fost învestiți prin votul popular – un alt tip de guvernare. Greva e strigătul de disperare al celor care văd, în clasele în care predau, cum se degradează înțelegerea celor care mâine vor deveni cetățeni și, implicit, relațiile dintre ei. E timpul ca asemenea triste realități să nu mai fie ascunse după „centralizări” cu „performanțe” și cei care fac ceva, în prima linie a luptei cu apatia, cu ignoranța și cu impostura, să fie tratați altfel decât cei care se ascund în buncărele privilegiilor. Și, mai ales, e necesar ca vocile celor care au de-a face, zilnic, cu problemele școlii să rezoneze în spațiul public și să genereze acea dezbatere din care se pot naște răspunsuri adecvate la întrebări pe care s-ar cuveni să ni le punem cu toții. Timpul deciziei care ignoră dezbaterea și se ia în mici „grupuri de interese” a trecut și a lăsat în urma lui numai pagube și drame umane. Decizia care nu se bazează pe dezbaterea publică – reală, nu măsluită pe pagini de site – nu e nimic altceva decât o expresie a arbitrariului puterii.
Iar ideea că „trebuie să hotărască cineva pentru noi”, dat fiind că noi n-am fi în stare s-o facem, e lucrul cel mai nociv într-o societate care se pretinde democratică. Mai întâi, pentru că instaurează apatia și lipsa de responsabilitate ale cetățenilor obișnuiți. De aici iau naștere patologii sociale precum cele descrise la începutul acestui text. În al doilea rând, pentru că această idee generează false credințe, precum conspiraționismul, care ne spun(e) că totul e deja hotărât „în altă parte” și că viețile noastre se supun unor logici ininteligibile. Între altele, triumful conspiraționismului se datorează – în bună măsură – opacității mediilor de decizie. În fine, pentru că puterea politică ce nu ține cont de societate e regresivă; departe de-a ne purta înainte, ne întoarce în Evul Mediu. Un Ev Mediu fără transcendent, în care lumea nu e nimic altceva decât arena concurenței și a luptei – fără sfârșit – între clanurile puterii.
E timpul ca greva să se instituționalizeze și nemulțumirea populară să se transforme în mijloc de supraveghere și de control al puterii politice. //
