De același autor
Se cuvine ca, acum, când se încheie anul, să facem un bilanț al scenei internaționale. Mai înainte de toate, e util să remarcăm că – la fel ca în 2022 – evenimentele din lume au atras atenția și au generat comentarii care au surclasat interesul față de problemele interne. 2023 a fost pentru România un an fără relief: adoptarea Legilor Educației a trecut aproape neobservată, iar șeful statului și prim-ministrul n-au făcut nimic altceva decât să ilustreze rolurile oficiale pe care le au și, în egală măsură, pe cele pe care li le-a atribuit percepția publică. Faptul că nu se întâmplă nimic, că dinamica economică și reforma administrativă au lăsat locul stagnării și că – în perspectiva confruntărilor viitoare – fiecare persoană, partid și categorie socioprofesională nu se gândește decât la consolidarea statutului propriu lasă în urmă o apatie încărcată de frustrări. Cel mai lung an electoral al nostru – 2024 – le va deconta neîndoielnic.
În lume, războiul din Ucraina a traversat (deja) al doilea an. După rezistența – aproape de necrezut – din 2022, intrarea în noul an părea a marca avantajul Ucrainei, care se pregătea de o ofensivă menită a sparge încercuirea sud-estică a țării de către ruși și (la modul ideal) a recupera Crimeea. Ofensiva în cauză a fost mereu amânată, în bună măsură din cauza lipsei logisticii (armament greu, obuze și drone în cantitate mare, avioane de luptă) și, probabil, a împuținării combatanților ucraineni. Nu e clar – din rațiuni ce țin de logica securității desfășurării operațiunilor – când a început această ofensivă, dar e cert că s-a împotmolit destul de repede. În toată perioada de dificultate a agresiunii sale, dar în care n-a fost direct presată de armata ucraineană, Rusia a construit aliniamente de câmpuri de mine și tranșee menite a împiedica revenirea ucrainenilor pe teritoriul ocupat de forțele Moscovei. Astfel că, destul de repede, am revenit la o realitate pe care o credeam depășită de un veac: războiul de tranșee.
Or, știm – de la Primul Război Mondial – că acest gen de confruntare e unul al rezistenței nervilor și al economiilor care susțin frontul. Aceasta pare a fi miza lui Vladimir Putin. Capacitatea de rezistență a unei dictaturi (s-a văzut bine în Coreea de Nord, China, Cuba, dar și – mai nou – în Venezuela, Siria sau Iran) e mult mai mare decât aceea a unei democrații. În vreme ce ultima amplifică – prin media – până la explozie (sau implozie) crizele care apar, cea dintâi le trece sub tăcere și mizează pe patriotismul victimar care, dacă nu mobilizează de unul singur poporul, dă un rost mobilizării obligatorii decretate de stat. Democrațiile se prăbușesc ușor, dat fiind că încrederea oamenilor în cei care-i conduc (și în rațiunile pe care aceștia le invocă) fluctuează de la un moment la altul și declină în timp. Dictaturile rezistă pentru că aparatul de stat – omniprezent – e capabil să împiedice sau să limiteze expresiile publice ale nemulțumirii. Și, grație propagandei, s-o orienteze împotriva dușmanului. De aceea, cu cât o dictatură se stabilizează mai temeinic, cu atât se radicalizează mai mult.
În ceea ce privește economia – inclusiv sub raport demografic – Rusia mizează pe superioritatea ei umană și materială. E adevărat că, la începutul agresiunii, „frontul de acasă” (mai ales din punctul de vedere al economiei de război) al Ucrainei s-a dorit a fi Occidentul, care se consideră garantul unei ordini mondiale bazate pe principiile dreptului internațional. Numai că Occidentul acesta, nefiind direct amenințat, e departe de-a funcționa unitar și de-a se adapta unor condiții de război pe care, din fericire, nu le-a mai cunoscut. Eternele fricțiuni de o parte și de alta a Atlanticului se adaugă clasicei întrebări „de ce să sacrificăm bunăstarea noastră pentru Donețk și Luhansk?” (care, în realitate, nici nu pot fi localizate pe hartă de majoritatea cetățenilor lumii democratice). Până la urmă, „războiul lui Putin” e undeva departe și – cine știe – poate doar în curtea sau în ograda lui. Sigur, asta nu împiedică declarațiile patetice, discursurile din varii parlamente și Camere, apelul la rațiune etc. E un soi de drôle de guerre al unei lumi care se emoționează un pic, convenabil, pentru soarta nefericiților lumii acesteia, dar nu vrea să se oprească din frenezia consumerismului și a distracției.
Armamentul care ajunge – mai repede sau mai încet – în Ucraina e de tot felul: mai curând vechi (toate țările profită de ocazia de a scăpa de multe lucruri din debaralele armatelor lor, pentru a-și updata arsenalele), livrat cu sincope, însă și cu un entuziasm al susținerii freedom fighters-ilor de pe linia frontului. Dacă ar fi să dăm un termen de comparație, acesta ar fi, inevitabil, războiul civil din Spania dintre 1936 și 1939. La fel și atunci: indignare, mobilizare civică, guverne mai curând circumspecte, condamnări în forurile internaționale. Sigur, acum e mai mult: Ucraina e susținută explicit – inclusiv cu material militar și finanțe de supraviețuire – de majoritatea statelor NATO, însă fondul pare destul de asemănător. Războiul altora nu e problema noastră și, în această logică, Vladimir Putin trebuie doar să aștepte momentul în care Ucraina nu va mai avea un sprijin concret. Mai ales dacă la Washington se răstoarnă situația. Căci – oricâte i s-ar putea reproșa omului – Joe Biden a fost un președinte meritoriu, mai ales că a avut de-a face cu situații foarte dificile. Pentru amatorii de coincidențe istorice: nu doar că lucrurile de acum seamănă cu interbelicul, dar – iată – trăim suprapunerea câtorva secvențe care au marcat începutul veacului: războiul de tranșee, ascensiunea extremelor (mai ales în America), procesele de la Moscova (ale disidenților), Războiul din Spania și la drôle de guerre.
Dacă în Est situația a fost staționară și, în această lume în care știrile se schimbă la secundă, acest fapt a fost dezamăgitor și riscă să submineze încrederea în victorie, în sud-est – în speță la limita dintre Statul Israel și Fâșia Gaza s-a produs un eveniment care a bulversat opinia publică. La 7 octombrie, comandouri ale forțelor armate ale Mișcării Hamas au atacat localitățile israeliene cele mai apropiate de enclava palestiniană, au ucis, au torturat, au violat, au luat ostatici și au distrus, într-o frenezie a violenței menite a trezi Umma islamică din amorțeala acordurilor cu statul evreu și a lansa o cruciadă inversă, a semilunii împotriva „sioniștilor”. Dincolo de brutalitatea – greu imaginabilă – a atacului, miza lui a fost preponderent mediatică. Creierul operațiunii, Yahya Sinwar, l-a orchestrat ca pe ceea ce – în știință – se numește un „experiment decisiv”: unul care are menirea de a împinge la limită polaritatea (în acest caz, dintre evrei și musulmani), de-a face imposibilă orice înțelegere și de-a grăbi un război apocaliptic. Orizontul lui, dincolo de drama umană pe care-a cauzat-o (mai întâi civililor evrei, apoi civililor palestinieni), este unul mediatic.
Propaganda se duce acum pe internet – cu telefonul mobil (încă, inerțial) la televiziuni și (din ce în ce mai puțin) în presa scrisă. Toată oroarea de la Sderot și din celelalte localități afectate a fost pusă în scenă, ostentativ, pentru cei care vor urmări filmările de acolo. Evreii au fost distribuiți în rolul răzbunătorilor, fiind anticipată riposta lor și devastarea vieții locuitorilor din Gaza pe care aceasta o va antrena. Dar marele destinatar a fost islamul mondial, căruia i se arăta sabia însângerată și faptul că a venit vremea a ceea ce Hamas percepea ca pe o „revanșă istorică”: războiul Ummei cu Statul Israel și – prin el – cu „cruciații” din Europa și America. Să nu uităm două dintre piesele esențiale ale acestei strategii: mai înainte de toate, diaspora musulmană din țările occidentale. Presiunea ei, de multe ori incluzând cetățeni cu drept de vot, îi va face pe politicienii vestici să nu se arunce prea repede într-un partizanat pro-Israel. Căci omului obișnuit din marile capitale apusene nu-i plac cohortele de imigranți care invadează străzile orașelor cu revendicări belicoase. Și acesta ar fi doar începutul(!) pentru oamenii din spatele atentatelor. Dar, dincolo de emoția de moment (sau, mai precis, cu cât e aceasta mai mare), represaliile israeliene vor permite răsturnarea perspectivei victimare inițiale: nu Hamasul, ci evreii sunt agresori, copiii, bătrânii și femeile suferinde sunt palestinieni și – prin ei – un întreg popor (care se definește, premodern, în funcție de credință) e ținta bombelor, tancurilor și dronelor „sioniste” (dar de fabricație occidentală). Iar Occidentul – victimă a unei mauvaise conscience postcoloniale – va ieși în stradă pentru a-i susține pe palestinieni!
Calcul cinic, dar corect. La fel ca Putin, și Yahya Sinwar pare a fi înțeles bine care sunt slăbiciunile Vestului: faptul că prosperitatea realizată suspendă proiectele de viitor (sau le relegă în domeniul utopiilor: „zero emisii de carbon”, colonizarea planetei Marte etc.), că tot ea – prosperitatea – creează dependență și se asociază cu spectrul nesiguranței, că într-o lume complexă (și dominată de media) o acțiune mică poate avea efecte uriașe, că multiplele dependențe ale Apusului nu-i îngăduie reacții rapide, că dezbaterea mai curând încurcă atunci când e vorba de urgența unei hotărâri, că rolul opiniei publice – care nu are un țel – e enorm, că media poate face și desface cu o viteză uimitoare „realități alternative”, că omul occidental e însoțit de spaime și de complexe istorice (față de violență, de trecutul colonial, de instituțiile de ordine etc.). Acestora li se adaugă corupția – ce nu ocolește nicio țară – și mediocritatea (dacă nu, în anumite cazuri, nulitatea) celor care fac politica mare.
Anul care vine – plin de alegeri în multe țări ale lumii și în Uniunea Europeană – ne va spune dacă, dincolo de toate acestea, mai e și acel spirit care – veacuri de-a rândul – a permis regenerarea și dezvoltarea lumii pe care o numim a noastră. //
