Un an de război în Orient

În urmă cu un an, a avut loc cea mai spectaculoasă operațiune teroristă de la atacurile asupra World Trade Center din New York, din 2001: „Potopul Al-Aqsa”. În dimineața de 7 octombrie 2023, aproape 5.000 de rachete trase din Gaza sunt urmate de o razie a comandourilor Hamas în teritoriile proxime fâșiei, ce face aproximativ 1.200 de victime în rândul populației civile israeliene și se lasă cu 251 de ostatici duși în interiorul enclavei. Dincolo de numărul uriaș al victimelor, razia – cu conotații clare în mentalul islamic, la fel ca (moscheea) Al-Aqsa din numele operațiunii – operează o mizanscenă a ororii, prelungită pe internet, menită deopotrivă a provoca reacția israeliană și solidaritatea întregii lumi musulmane. Prima nu se lasă așteptată: premierul israelian Benjamin Netanyahu promite imediat o ripostă „cum nu s-a mai văzut”, în decurs de o zi sunt aduși sub arme 48.000 de militari și – în 8 octombrie – e lansată operațiunea „Sabia de fier”.

Aceasta presupune încercuirea completă a fâșiei Gaza (aflată, oricum, sub blocadă maritimă și control al frontierelor – și anterior) și atacul metodic – cu bombardamente și intervenții la sol (începând cu 27 octombrie) – dinspre Nord spre Sud. În ciuda apelurilor la deplasarea populației din zonele de conflict, războiul face într-un an – potrivit Ministerului Sănătății al Hamas – în jur de 42.000 de victime (în majoritate, în rândul populației civile). Conflictul s-a extins în toată zona, dat fiind că Iranul și aliații săi – Hezbollah-ul din Liban și rebelii houthi din Yemen – au lansat atacuri cu rachete „de solidaritate” asupra teritoriului israelian. Acuzată că n-a apărat populația în momentul raziei, armata israeliană desfășoară o forță menită a strivi orice rezistență pe teren, iar Serviciile secrete – cărora li s-a reproșat incapacitatea de-a anticipa incursiunea Hamas-ului – duc o cursă de urmărire a conducerii organizațiilor teroriste. Astfel, în urma unor lovituri țintite, au fost asasinați liderul politic al Hamas-ului, Ismail Haniyeh (la 31 iulie, la Teheran), și conducătorul istoric al Hezbollah-ului, Hassan Hasrallah (la 27 septembrie, undeva, în Munții Libanului). Totuși, teroristul cel mai căutat de la începutul operațiunii, creierul raziei din 7 octombrie și liderul Hamas-ului după moartea lui Haniyeh, Yahya Sinwar, e – în continuare – în libertate. Iar organizația teroristă pe care-o conduce, în ciuda tacticii devastatoare a Tsahal-ului, are încă posibilitatea de-a lansa atacuri cu rachete asupra teritoriului statului evreu. Se consideră că peste 90 de ostatici israelieni mai sunt în viață în tunelurile din Gaza.

Dată fiind promisiunea pe care-a făcut-o poporului său, e limpede că Benjamin Netanyahu nu se poate opri înainte de-a elibera acești prizonieri și de-a pune mâna pe sau de-a elimina omul care a făcut cel mai mult rău cetățenilor evrei de la Al Doilea Război Mondial. În egală măsură, atâta vreme cât dispune de capacitatea de-a lansa amenințări asupra Israelului și de suficienți oameni pentru a păstra (și a deplasa) prizonierii înseamnă că Yahya Sinwar beneficiază de un sprijin – poate întreținut prin teroare – în rândul populației palestiniene. În fapt, actualul război din Orient suprapune mai multe războaie: al celor doi oameni – Netanyahu și Sinwar – care par a-și fi luat ostatice popoarele în această confruntare, cel al neîncrederii în orice acord și orice negociere (cursele secretarului american de Stat fiind de o tristă inutilitate), care împinge lucrurile către o segregare etnică și religioasă totală, și cel al celor două religii milenariste (ultraortodoxia evreiască și șiismul iranian). La ora actuală, nu pare a se profila vreo ieșire din acest conflict. Perpetuarea lui îi asigură premierului Netanyahu (contestat anterior de opoziția civică) menținerea la putere și radicalizarea populației palestiniene și libaneze – victimă a distrugerilor războiului –, iar terorismul lui Yahya Sinwar să se perpetueze și după eventuala lui dispariție.

Dar cel puțin un lucru e evident: zona nu a explodat și țările sunnite au stat mai curând în expectativă (și, probabil, au ajutat financiar populația palestiniană), nedorind să urmeze Iranul ca motor al lumii islamice. S-ar putea ca, pe termen lung, aceasta să fie consecința cea mai importantă a războiului din Orient. Poate nu e greșit să-i spunem cel de-Al Doilea Război din Orient într-un deceniu și jumătate. Primul fiind cel al Statului Islamic, care a pus în scenă – cu o ferocitate demnă de alte epoci istorice – milenarismul și terorismul sunnit, descendente din Al-Qaeda lui Osama bin Laden. De astă dată, e rândul șiiților de a juca la toate capetele: Hezbollah, houthi și – evident – puterea de la Teheran proiectând în exterior nu doar teroarea, ci și o viziune asupra lumii și istoriei care nu-și găsește ecou nici măcar în interiorul islamului. Și n-ar fi deloc exclus ca eșecul acestei tentative să marcheze sfârșitul regimului ayatolahilor de la Teheran. Legătura dintre Hamas și Frăția Musulmană, revolta taberelor de refugiați de pe teritoriul Iordaniei (din 1970 – 1971), exportul de terorism din timpul Statului Islamic și al Războiului Civil din Siria au arătat, destul de limpede, monarhiilor orientale potențialul revoluționar al radicalismului islamic. Faptul că – în anii ’60 – un anumit tip de voluntarism revoluționar socialist s-a cuplat cu islamul nu e fără legătură cu ceea ce un mare islamolog – Gilles Kepel – a numit „revanșa lui Dumnezeu”: revenirea milenarismului religios odată cu revoluția islamică din Iran. Fie pe terenul socialismului laic, fie pe cel al militantismului religios, fondul apocaliptic e similar. Unde duce s-a văzut deopotrivă cu dictaturile de stânga (și Partidul Bas) și cu ororile Statului Islamic.

S-ar putea ca în monarhiile petrodolarului să fie mai puternică tentația „modelului chinezesc”, adică aceea a unei modernizări – în mod particular, a tehnologiilor – menite a atrage creșterea nivelului de viață al populației care, asociată cu presiunea statului, să asigure pacea socială (atât de necesară afacerilor familiilor princiare). În fine, sunt țări în care multitudinea etnică și explozia demografică pun suficiente probleme elitelor (politico-militare și de afaceri), încât tensiunea locală să nu aibă nevoia unei scântei venind din mediile radicalizate ale luptătorilor Jihadului. Și, nu în ultimul rând – așa cum a arătat-o războiul din Irak, cel din Siria și cel din Yemen –, falia dintre sunniți și șiiți crește și ea. Pretenția Iranului de a deveni „lider regional” prin exportul de revoluție și prin înarmare nucleară are a aminti (și nu doar occidentalilor) ceva din istoria Rusiei Sovietice de după 1917. Poate de aceea, în ciuda tuturor divergențelor (mai mari decât conexiunile) și a percepției dușmanului comun, există o conlucrare între Rusia lui Putin și Iranul lui Ali Khameney. Or, această expectativă a lumii sunnite se poate dovedi a fi o bună marjă de acțiune pentru viitoarea administrație americană.

De cealaltă parte, Israelul însuși va avea de rezolvat o problemă serioasă: aceea a raportului dintre societatea seculară, dominantă, și grupusculele ultraortodoxe și mesianice care au profitat de slăbiciunea politică a lui Netanyahu înaintea războiului și care, acum, profită de radicalizarea societății și de acumularea victoriilor. Să nu uităm că razia lui Yahya Sinwar a fost posibilă, între altele, din cauza faptului că forțele militare ale Tsahal-ului din preajma fâșiei Gaza erau deplasate în Cisiordania, pentru a susține colonii evrei în lupta cu populația palestiniană. Or, acești coloni sunt – în bună măsură – fundamentaliști evrei care consideră că Statul Israel trebuie să fie realizat pe conturul celui al lui David din timpurile biblice. E absolut evident că această logică îi împinge la un război de epurare etnică și de creare de tabere de refugiați în țările vecine (ceea ce se traduce prin tensiuni statornice la granițe). Tot așa cum e inimaginabilă o pace a Orientului Mijlociu prin distrugerea Statului Israel, e de neimaginat una care ar porni de la expulzarea totală a populației palestiniene de pe teritoriul lui (și, eventual, distrugerea Moscheei Al-Aqsa, pentru a reconstrui al treilea Templu). Mesianismul, indiferent de religie, e – în esența lui – apocaliptic. Iar viziunile apocaliptice, care rezumă istoria la o dreaptă (cât mai scurtă cu putință) între originile mitice și sfârșitul apoteotic, sunt incompatibile cu politica și cu obiectivele ei melioriste pe termen scurt și pe termen mediu.

Nu e deloc exclus ca finele acestui război să fie asemenea celui de 30 de ani, marginalizând ambele tabere religioase și punând în centrul dinamicii regionale comerțul, negocierile și rațiunea. Departe de-a fi o etapă a unui război fără sfârșit – sau fără alt sfârșit decât apocalipsa universală –, s-ar putea ca acest conflict să ducă la paroxism tensiunile acumulate în ultimele două decenii și, în același timp, să arate manifest blocajul reciproc pe care-l presupune recursul la forță și terorismul. În definitiv, și Mahmud Abbas, și Yahya Sinwar, și Benjamin Netanyahu, și Ali Khameney sunt oamenii altui timp. Poate – sperăm acest lucru – cu ei se închide o istorie și generația care le va lua locul va face cu putință o alta. //